Băiatul cu fluturi. O noapte în cimitirul lor

IMG_1082

Deasupra copacilor se ridică foșnind cârduri mari de ciori. Fîșșșș, fîșșș, întunecă cerul plumburiu, gata să intre în noapte. Orașul rămâne tot mai departe, iar ciorile te urmăresc în stoluri largi, ca un voal întunecat. Fîșșș, fîșșșș. Zumzetul vesel al străzii, rumoarea caldă a petrecăreților de la terase se sting încet-încet înghițite în burta orașului. Tu te ridici deasupra lui, intri în parcul întunecat ca într-o altă lume, aparent fără nicio legătură cu așezarea luminată și veselă a Pieței Centrale.

E noaptea cercetătorilor. Iar pe ei nu-i găsești la bere, în seara asta nu ascultă jazz pe treptele cazinoului. Cristian are mai puțin de 30 de ani. Are ochelari, bucle rebele și-și freacă mîinile cu emoție. Deschide ușile muzeului la 19 fix. A pus fierbătorul de apă, cineva crede că e pentru ceai, dar, nu, e pentru fluturii lui. Cu apa aceea…, dar să o luăm pe rând.

Intră în lumea fluturilor!

Lolita, hai fată, astăzi, la muzeu! Ce taaare!

M-am întrebat aseară, pe culoarele muzeelor, de ce nu-mi plac atunci cînd tac. Cînd stau încremenite în singurătate, goale pe dinăuntru, cimitire reci pentru oseminte necunoscute. De ce nu ne ducem și-n zilele obișnuite să le vedem pe îndelete, de ce nu intrăm la muzeu ca la librărie, de ce nu ne cheamă înăuntru o poftă anume de a sta printre rafturi? Sau ni se mai și întîmplă, dar cu mult mai rar decît atunci cînd se deschid porțile muzeelor și se umplu sălile de oameni. În Noaptea Muzeelor.

Am stat la coadă să intrăm, ne-am strecurat cu greu pe lîngă vitrine, am înfruntat o vînzoleală de mama focului. Și totuși, ne-a plăcut! Citește în continuare „Lolita, hai fată, astăzi, la muzeu! Ce taaare!”