Dai de rai

Azi am primit în dar o scurtă plimbare prin rai. Doar că acolo era și o albină!

Așa am aflat că mai încolo era o prisacă și că nemții iau toată mierea ei, ecologică, harșt, imediat ce o face stupina! Tone, tone! Cu cisterna.

Dar ce vroiam să vă spun. Câmpul mirosea bestial și am avut vreme, în soarele ăla crepetos să mă gândesc la ce merită făcut în viața asta.

Pentru ce să te zbați între cer și pământ? Ce trebuie să faci ca să n-ai gustul zădărniciei și implicit, al ridicolului? De ce să mături strada dacă ea se umple iar de frunze?

Merită să oferi fericire.

Violette

campuri 002

Câmpurile noastre iau înfățișarea celor din Franța sau Olanda fără să le fi cultivat cineva. Semn că sunt mai deștepte decât noi!

În fond, viața e frumoasă așa cum vrea ea să fie, orice ne-am dori noi, tot cum vrea ea iese. Nu știu ce floare violet este aceea care a învinețit câmpurile, dar e frumoasă și a ieșit în calea noastră din propria voință.

Izvorul Crișului: o floare rară dezminte tot ce știam despre spiritul mercantil al locului

Undeva în Transilvania, niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de orășeni și de mâinile hulpave ale veneticilor. Deși obișnuiți să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de țară, au și ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, își aruncă priviri pline de semnificație și te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supraviețuiască, de liniște. Au nevoie doar de lumină și de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruțele în sus și-n jos, cioplesc buștenii, vând tot felul de lucruri, au simțul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul șoselei E 60 și sunt deosebit de vorbăreți, ademenitori cu turiștii. Dar tac atunci când vine vorba de niște flori firave care au răsărit nu știu prin ce miracol, din pământul lor pietros și doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc și niciunul nu are de gând să facă vreo greșeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei știu ce înseamnă asta.Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puține obiecte din lemn sau ștergare lucrate cu fir de ață turiștilor care taie cu mașinile lor comuna în două,ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucrușoarele, blănițele de miel s-au îngălbenit la soare, coșurile și straiele cu mărgele se scorojesc în buza șoselei, pentru că acum nici comerțul cu meșteșuguri de la Izvorul Crișului nu mai este ce-a fost.

Dar este și ceva ce nu se vestejește în inima și-n munții lor și înflorește în fiecare primăvară, înflorește ca speranța. O ploiță roz, care miroase dumnezeiește și se ițește în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, știe cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine și am să vă spun de ce.

Citește mai departe!

Știe cineva?

Îmi place iasomia la nebunie, nu știu ce m-a apucat! Habar n-am cum se cultivă, dar mi-o doresc de multă vreme. Măcar un fir, în colțul grădinii!

De la fata drăguță care povestește mai sus n-am înțeles nimic, evident…

Dar dacă aflați ceva despre ea, să-mi dați de veste.

P.S.: Floarea are o întreagă poveste, e ceva minunat. A fost special creată de Dumnezeu pentru buchetele de mireasă. Vedeți, noi o lăsăm prin garduri, crește ca florile de maidan, dar indienii au făcut din ea o întreagă odisee.
Citește în continuare „Știe cineva?”

Un farafîstîc de zi! Vă mai amintiți?

Vacanța venea odată cu teribilele călduri de vară. În Sud, soarele arde de te damblagește, nici aerul nu mișcă la soare, nici păsările nu mai cîntă, se întinde friptoarea și liniștea ca o baltă de ulei. Ziua, albeața lui se reflectă din tărînă ca din sticlă. Nu poți atinge cu piciorul nisipul, că-ți rămîne lipit de talpa încinsă. Încremenesc toate pe la amiază și dacă ai noroc, găsești un colț umbros unde să ațipești un pic. Începe treieratul, au trecut și cireșele, vara se lățește ca o zi de post și rar auzi un înjurat pe drum, semn că lumea nu s-a făcut scrum, mai mișcă.

În ziua de dinaintea serbării de sfîrșit de an, cauți flori pentru coroniță. Nu e ca la oraș, să știți. Ai zice că la țară, mare lucru să găsești flori! Dar nu e așa, e al naibilui de greu. Păi, femeile serioase nu pun flori peste tot, că au treabă, nu stau de așa ceva și în plus, dacă au un petic de loc pun roșii sau fasole pe harac! Ce să faci cu florile? Citește în continuare „Un farafîstîc de zi! Vă mai amintiți?”