Astăzi, în satul nostru, aerul a adus cu el miros de puşcă. În Grecia au început confruntările între cetăţeni şi autorităţi, în timp ce în Parlament se vota programul de austeritate propus de FMI şi UE. Grecia, se spune la radio, va fi salvată astfel, de la faliment.
Presa are grave probleme. Și economice, și de conținut, și de imagine. Dar problemele ei interne ar conta mult mai puțin dacă dispariția sau slăbirea puterii ei nu ar duce la degradarea democrației și la alt gen de probleme, care țin de societate. Am citit zilele trecute un raport care-ți dă fiori. 6.000 de jurnaliști au rămas fără joburi și peste 50 de ziare din provincie au dispărut definitiv.
Problemele sînt complexe, aici s-au combinat efectele crizei economice (anul acesta publicitatea are un buget de 20 mil. de euro pe țară, iar în 2008 era de 80 mil. euro) cu cele ale crizei de credibilitate. Citește în continuare „Presa nu moare dar se predă. 6.000 de jurnaliști pe drumuri”
De ce?
Poate pentru că omenirea nu mai crede în puterile ei. Nu mai speră că o poate lua de la început, nu mai crede că istoria e ciclică și că putem să revenim unde am mai fost. În 29-33 ne-am revenit dintr-o sforțare, și gata!
Am urcat apoi pe muntele bunăstării timp de aproape un veac. Acum nu mai reușim să adunăm boarfele agonisite și să urnim căruța la deal. Nu mai avem încredere.
Citește în continuare „Bad news: în SUA, criza se întoarce. De ce nu mai pleacă?”
Dacă tatăl tău a murit azi, primăria orășelului în care trăia îl trece pe listă. La sfîrșitul zilei se adună morții, șase la număr. Primăria face inventarul și-i chemamă pe notari. Sînt trei în tot orașul. Dă doi de fiecare, îi repartizează judicios. A doua zi, notarii încep să redacteze actele. Nu apuci să-ți ștergi lacrimile bine, florile sînt încă vii pe mormînt cînd în cutia poștală gasești o citație. Pardon, o găsesc vecinii. Se sperie săracii, doamne, ce necaz, ce proces a mai căzut pe capul bietei familii îndoliate. Te sperii puțin și tu, om simplu și neumblat la judecăți. A doua zi, te duci la notar. Era o citatie pentru succesiune. Primăria îți cere să faci succesiunea mortului, acum. Nu mai e timp. Nu după 6 luni, cum spune legea, că nu mai e timp de așteptat. Nu sînt bani la buget. Te costă 1000 de lei.
Cetățeanul se codește. E sleit de puteri, necăjit, a cheltuit cu înmormîntarea, nu are grija succesiunii, nu a trecut nici o lună… Citește în continuare „Guvernul lui Kafka. Numără cadavrele umane și le taxează. Numără cadavrele economiei și le taxează. Reportaj”
Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sînt flămînzi, scîrbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus cîte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănîncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui. O tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe.
La Cluj, administrația a cerut ca în vitrinele părăsite să se pună postere cu fotografii ale Clujului vechi. Vai, cît de contrariat se uită Clujul nou la hîrtiile gălbejite cu chipul unui oraș incolor, din perioada interbelică, flendurit pe geamuri mute. Unii n-au mai avut puterea sa umble după postere mari, au listat cum au putut, pe foi A4, poze la minut cu străzile de altădată, și le-au lipit. Ia de la Apostu, încă o vitrină, cu regret!
Poate dacă nu cerea omul tapet interbelic pe vitrinele cu lacăt, nici nu băgam de seama întreg cimitirul care se lățește pe burta orașului. Cu fiecare zi mai moare unul, la cap i se pune o cruce cu poza Clujului vechi.
Criza este în primul rînd una psihologică, spun specialiștii. Guvernanții portocalii exagerează în a fi prăpăstioși. Președintele spune că situația este dramatică. Probabil că știe ce spune și că nu se referă la pensii, ci la un iminent faliment. Boc se bîlbîie și tremură. De pozat, pozează și unul și altul în eroii neînțeleși ai momentului. Sacrificații. Bărbații. În fond, aveau două posibilități. Să găsească soluții și să le aplice cu succes. Sau să bîjbîie cu aerul unor martiri, singuri în luptă cu nenorocirea planetară.
Specialiștii spun că trebuie umblat la sentiment și sînt de acord cu ei. Poporul e sleit, dar e sleit și pentru că îi lipsește speranța, nu doar banul. Nimic pe lumea asta nu s-a putut face fără speranță, fără un dram de entuziasm și o țîră de convingere. Dar pentru ca un popor să îngîne, cîte un pic, Oda Bucuriei, e interzis ca dirijorul să zbiere cîntarea „Pușca și cureaua lată”!
Gazetino 