Nu cred că ceva e mai important decît altceva și că eu voi descoperi miezul din dodoașcă. Dar cred că există mai multe ape de unde trebuie să ne adăpăm ca să nu ne uscăm cu ochii pe-un singur orizont.
Am fost la Stufărișul de la Sic. Vreau să vă spun că drumul spre acel loc miraculos este el însuși o încercare, ca întoarcerea în timp: pînă la capăt nu știi dacă ajungi sau nu!
Dar atît de frumos încît merită.
Nici nu ne dăm seama acum cît de mare a fost zguduitura pentru universitățile românești cînd elevii n-au mai trecut toți, bacalaureatul. Li s-au înjumătățit „efectivele”, banii, speranțele. Anul acesta se va merge relativ normal mai departe. Sigur, nu doar selecția studenților era problema învățămîntului superior, dar e un început. Spun că nu realizăm încă ce înseamnă asta pentru că n-am știut niciodată cam ce se întîmplă în universități, mediul era ca o cutie neagră a educației românești. La adăpostul autonomiei s-au făcut tot felul de mizerii, pe care nu le-ai fi crezut posibile într-o lume cultivată.
Ce s-a întîmplat la Universitatea București în cazul semnalat de Gabriel Liiceanu este o dovadă că mizeria asta nebănuită de noi colcăia acolo de multă vreme, dar acum răzbarte, s-a fîsîit cutia neagră!
În plus, propunerile doamnei Andronescu de a face un an universitar pentru cei care n-au luat Bacul dezvăluie adevăratul scop al rectorilor-politicieni din România: să aibă cît mai mulți cursanți pentru a primi cît mai mulți bani. Faptul că au pus pe tapet subiectul acum este o tîmpenie în general și una în particular, o tîmpenie politică.
Gazetino 