Etichetă: criza

Nu mai sîntem o civilizație, ci o bandă de fugari. Niște șobolani

Văd că suntem foarte indulgenți cu greșelile. Ne facem singuri legile și dreptatea. Găsim motive să-i absolvim pe alții, chiar și pentru furt și crimă. Dar nu avem încotro. Pentru că nu mai suntem o civilizație. Suntem o bandă de fugari. Trebuie să luptăm ca să trăim. Să încălcăm reguli și legi. Trebuie să improvizăm.

Am citat din pledoaria unui personaj de film, comandant de navă spațială, cu care ultimii oameni bîntuie prin Univers în căutarea unui loc unde să se așeze și să trăiască. Pentru că m-a frapat Citește în continuare „Nu mai sîntem o civilizație, ci o bandă de fugari. Niște șobolani” →

Rațiune sau emoție? Un răspuns în limba ultimilor mohicani

Rațiune sau emoție? Iată marea întrebare a omului modern. Cu cît individualitatea se dizolvă mai mult în universalitate, cu atît căutarea unui pămînt solid sub picioare îi devine vitală. Iar pămîntul solid, a crezut el, trebuie să fie rațional construit. Să aibă un scop și reguli aproape matematice care să-l țină în funcțiune.

Aproape întreg sistemul economico-financiar al lumii a fost construit pe principii rațional-matematice de funcționare.

Numai că matematica asta a luat-o razna într-o zi și a tot adunat cifre nule pînă cînd criza a prăbușit frumusețe de construcție. Doar pojghița exterioară, mesajul de promovare și tehnicile de marketing mai atingeau membrana fină a amintirilor emoționale. Și ele rațional livrate mediului aseptic. Și cu toate astea, vaccinat împotriva emoției, sistemul a intrat în cangrenă. Cum s-a întîmplat să dea faliment polinomul? Ecuația? Regula de trei simplă?

Răspunsul Citește în continuare „Rațiune sau emoție? Un răspuns în limba ultimilor mohicani” →

Criza este șansa noastră. Acum a început prostia să doară

Criza a scos la iveală nefuncționalitatea, putreziciunea, minciuna pe care s-a încropit societatea românească. O însăilătură de la un cap la altul, ca un ciorap împletit din prostie, incompetență, delăsare și hoție pe care criza îl deșiră acum trăgînd de un singur fir: banii. Ei au clădit lumea asta de nisip, ei o fac mușuroi minuscul. Între ce credeam că este un stat consolidat și ce vedem acum se afla imensa minciună și prostia care a creditat-o.

De ani de zile ne distrăm uitîndu-ne la proștii care se prefac că știu să conducă o țară. Și-i votăm. Pe principiul lasă că merge și așa! Îi votăm pe ei, așa cum îi acceptăm pe polițiștii care iau șpagă, pe doctorii care ne jupoaie, pe profesorii care iau mită pentru examene. Așa cum înghițim toată mizeria asta, odată cu aerul pe care-l respirăm.

Ei bine, criza ne arată acum (cam dur, ce-i drept, nu prea are stil) Citește în continuare „Criza este șansa noastră. Acum a început prostia să doară” →

Cînd criza te pune pe gînduri…

Poate ca acesta este cîștigul, unul dintre ele. În ultima vreme vedem cum oamenii serioși încep să se gîndească la ce e de făcut, cum am ajuns aici și cum mergem mai departe.

România nu și-a pus astfel problema niciodată. Politicienii au luat decizii punctuale, în funcție de interesele momentului. Dădeau pensii pentru că aveau nevoie de electorat. Privatizau pentru că aveau nevoie de bani. Falimentau bănci pentru a acoperi furturile.
Dar România acestor încropeli nu se subsumează unui proiect, măsura x nu a fost luată pentru a se ajunge în punctul y. Ea este mai degrabă un puzzle nenorocit de vicii decît o construcție coerentă.

Faptul că acum au început să existe preocupări cu bătaie lungă, mi se pare un lucru bun. Poate singurul. Citește în continuare „Cînd criza te pune pe gînduri…” →

Cînd țara se scufundă cu voluptate în propria ei neputință

Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sînt flămînzi, scîrbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus cîte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănîncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui. O tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe.

La Cluj, administrația a cerut ca în vitrinele părăsite să se pună postere cu fotografii ale Clujului vechi. Vai, cît de contrariat se uită Clujul nou la hîrtiile gălbejite cu chipul unui oraș incolor, din perioada interbelică, flendurit pe geamuri mute. Unii n-au mai avut puterea sa umble după postere mari, au listat cum au putut, pe foi A4, poze la minut cu străzile de altădată, și le-au lipit. Ia de la Apostu, încă o vitrină, cu regret!

Poate dacă nu cerea omul tapet interbelic pe vitrinele cu lacăt, nici nu băgam de seama întreg cimitirul care se lățește pe burta orașului. Cu fiecare zi mai moare unul, la cap i se pune o cruce cu poza Clujului vechi.

Criza este în primul rînd una psihologică, spun specialiștii. Guvernanții portocalii exagerează în a fi prăpăstioși. Președintele spune că situația este dramatică. Probabil că știe ce spune și că nu se referă la pensii, ci la un iminent faliment. Boc se bîlbîie și tremură. De pozat, pozează și unul și altul în eroii neînțeleși ai momentului. Sacrificații. Bărbații. În fond, aveau două posibilități. Să găsească soluții și să le aplice cu succes. Sau să bîjbîie cu aerul unor martiri, singuri în luptă cu nenorocirea planetară.

Specialiștii spun că trebuie umblat la sentiment și sînt de acord cu ei. Poporul e sleit, dar e sleit și pentru că îi lipsește speranța, nu doar banul. Nimic pe lumea asta nu s-a putut face fără speranță, fără un dram de entuziasm și o țîră de convingere. Dar pentru ca un popor să îngîne, cîte un pic, Oda Bucuriei, e interzis ca dirijorul să zbiere cîntarea „Pușca și cureaua lată”!

Efectul Vîntu asupra presei. Statul slab, băieții răi și victimele colaterale

De cîteva zile, presa s-a îngramădit ca suporterii la meci, unii în spatele puterii și alții în spatele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Înrăiți de criză, de lupte politice și de interese personale, jurnaliștii au început să țipe, să muște din ecrane și să înfiereze, cînd pro cînd contra.

O fi asta singura modalitate în care mai pot ei reacționa după relația incestuoasă cu politica sau cu mafioții ultimilor ani? În loc să urască răul din societate, au ajuns să se urască între ei, partizani întreținuți ai unui sistem putred?

Mi s-a confirmat ideea că trebuie s-o luăm de la început și să reclădim instituții de presă credibile, care să se întrețină prin performanțele lor de piață și nu prin canale de alimentare subterane de la conturile unor mafioți sau politicieni primitivi spre conturile ziarelor.

Dan Diaconescu, Sorin Ovidiu Vîntu – e începutul sfîrșitului unei epoci triste.
După ce trece furtuna, vom vedea cine mai rămîne în picioare și, dacă ne vom mai recunoaște ca jurnaliști, vreunii, vom începe să clădim o nouă presă. Poate că nenorocita de criză ne ajută și ea să curățăm locul.

Proiect de țară, drum de țară

Un proiect de țară este ca un drum de țară. Începe de undeva și te duce mai departe. E mai drept sau mai întortocheat, după cîtă pricepere și putință ai la facerea lui. Dar mai ales, el are puterea de a ne duce pe toți, unde fiecare în parte nu putem. Într-o țară așezată. Așa cum nu e a noastră acum. Am spus că este momentul ca cineva să se apuce de el. Ar fi de dorit să o facă președinția. Și nici n-ar fi foarte greu. Se organizează o comisie, elita domeniilor importante, tineri, că pentru ei se proiectează viitorul, și în urma unei dezbateri naționale se trasează cîteva direcții esențiale de mers înainte. La ele trebuie să conspire întreg universul ca să se pună în practică. De la legislație la consens public. Acum, un proiect de țară ar fi mai necesar ca oricînd. Am ieși din criză clădind pe ceva solid. Dar cine sa-l facă? Am citit ceva despre acest subiect scris de Cornel Nistorescu. Comentatorii articolului lui scot în evidență exact incapacitatea noastră de a trece peste măruntele cîrcoteli și a gîndi serios, împreună, un drum. Acum sînt cu puțin înainte sa-mi pierd speranța de tot.