Etichetă: Creta

Poveste de weekend. Evadat din Spinalonga

Spinalonga, știți deja, este insula unde erau trimiși leproșii. Acolo le-au curs oasele multora, acolo se trăia și se murea cumplit, era capăt de linie. De acolo nimeni nu evada. Dar s-au născut din dragostea cu miros de carne vie câțiva copii.

Născut pe Spinalonga, e ca și cum ai fi născut în iad.

Ei au părăsit insula, s-au întors în lumea noastră. Cum vezi oare oameni, străzi, case, copii, animale, flori, după ce ai trăit pe Spinalonga?

Citește în continuare „Poveste de weekend. Evadat din Spinalonga” →

Cînd plouă mărunt în porturile Cretei: Taverne, pieţe cu peşte şi măsline, pescari şi un păhărel de ouzo

Obişnuiţi cu apa, pescarii cretani ridică ancora şi-n zilele cu ploaie. Dacă te scoli de dimineaţă prinzi forfota din port. Mirosul de sare şi alge, stropii calzi de ploaie timpurie şi sirenele răguşite. Bătrînele porturi deşi au ancorele ruginite, sînt asaltate vară de vară de ambarcaţiuni cu fiţe ale englezilor, olandezilor sau ale ruşilor.

Pe coastele dinspre Marea Egee, ale Cretei, în ultimii cinci ani s-au înmulţit micile staţiuni turistice. Cretanii au început să investească din capitalul acumulat în perioada de expansiune a turismului lor. Presiunea turistică i-a făcut să ridice staţiuni noi, cu ieşire la mare, hoteluri, magazine, taverne şi cluburi de noapte. Dar nasul fin al unui turist versat pleacă în căutarea porturilor vechi ale insulei. Pentru că nu poţi simţi adevaratul gust al Cretei dacă nu mănînci un peşte bun la taverna lui Iorgos din Agios Nicolaos sau în piaţa de alimente din Chania.

Pisica din port

DSCF0451Pe cît de aspră este marea, pe atît de blînde sînt porturile. Chiar şi agitaţia pescarilor este una veselă, plăcută. Pe chei se plimbă turiştii, motocicliştii, trei gîşte şi o pisică. Femeile vînd scoici iar fetele se plimbă pe sub chiparoşii în care miresele şi-au lăsat voalul, ca să le poarte noroc în dragoste.

Bărcile cretanilor sînt vechi şi bine lucrate, adevărate opere de artă. Un vas grescesc se distinge de toate celelalte din cheiul portului. Ambarcaţiunea cu vele, „Zorba grecul” este ca bătrînul cretan cu mustăţi pe lîngă un puşti imberb în şirul vaselor ancorate în port.

Trebuie să ştiţi că mările Greciei sînt înşelătoare, te seduc şi te ademenesc. Ca sirenele legendare, apele Mediteranei, dar şi ale Mării Egee sînt de un albastru intens, au un luciu sticlos, zdrobit în spume albe, jucăuşe. Mările acelei părţi de lume sînt frumoase, picturale, doar de acolo putea ieşi Afrodita, dacă a ieşit vreodată de undeva. Dar adîncurile lor sînt stîncoase, imprevizibile şi periculoase.

Doar pescarii versaţi pleacă singuri pe urmele lui Ulise. Siguri că ajung înapoi la cafeaua de dimineaţă, la taverna lui Iorgos, să mîngîie pisicile portului în timp ce trag din ţigară.

Din port în port

Am acostat la Agios Nikolaos, la Rethimnon, la Agia Gallini, pe cealaltă parte a insulei, cea mediteraneană. Dacă Chania este un port modern, foarte aglomerat, forfotind de viaţă, de maşini, comerţ şi turişti, la Agia Gallini (Sfînta Liniştită) am găsit un port liniştit şi frumos ca o poveste. Locul este legat de legenda lui Icar. Se spune că regele Minos i-a închis pe Dedal şi fiul lui, Icar, după ce au terminat labirintul pentru Minotaur ca să nu mai poată face nici o altă construcţie, niciodată. Ca să scape, Icar s-a avîntat spre Soare cu aripi din ceară. Aripile s-au topit, iar el s-a prăbuşit pe o stîncă. La Agia Gallini, stă profilată pe cer, statuia lui. Cu aripile albe, deschise spre răsărit, îi dă bătrînului port dreptul la visare, cu fiecare nouă zi.

Mîncarea pe chei

Grecii iubesc viaţa şi tot ce e frumos. Pentru ei mîncarea trebuie să aibă în primul rînd miros apoi culoare şi gust. Bucătăria cretană este foarte aromată, iar prăvăliile sînt pline de mirodenii, uleiuri aromate, seminţe şi ceaiuri. În piaţa din Chania te simţi ca într-un labirint în care te ameţesc mirosurile. Brînzeturi, măsline, carne tăiată de măcelari pe butuc, sub ochii cumpărătorului, peşte, rozmarin, salvie, mentă, coriandru, săpunuri, parfumuri, vanilie, portocale, smochine, migdale, fistic.

A ce miroase insula asta? A parfum de portocal, a ulei de migdal, a esenţă de fistic? Miroase a pămînt încălzit de soare şi iubit de oameni. Miroase înnebunitor.

Basilica păzită de gîşte şi o lopată

Uimitoare la cretani este o oarecare lipsă de formalism faţă de istorie şi vestigiile ei. Chiar şi ruinele de la Knossos au fost descoperite de Sir Arthur Evans, un englez studios. Pe ruinele unei vechi basilici din creştinismul timpuriu, duminică dimineaţa, cam pe vremea liturghiei, se plimbă şi ciugulesc liştite, un cîrd de gîşte. Cîteva străzi mai sus, în Hersonissos, Vangheli a găsit în grădină un capitel doric. Acum îl are în curte, printre pietre, lopeţi şi o roată de maşină. Poate îi va trebui vreodată la ceva!

Cretanii au simţul ironiei. Pentru ei istoria este în suflet, nu la muzeu. Ei păzesc cu străşnicie pofta de viaţă şi simţul măreţiei din sîngele lui Minos, mai mult decît eticheta unei piese de muzeu. Iar măslinii sînt, pentru aceiaşi cretani, o istorie la fel de veche şi de preţioasă prin venele căreia curge de mii de ani un sînge mai tare ca piatra: uleiul negru.

Iubind Creta la WC

La plecare din insulă, la WC-ul aeroportului Nikos Kazantzakis, pe uşă, alături de multe alte mîzgăleli stupide, declaraţii de amor şi cuvinte obscene găsesc un text scris chiar lîngă clanţă: „Te iubesc, Creta, îmi doresc să mă întorc pentru că aici vreau să trăiesc, pentru totdeauna”.

Este cea mai emoţionantă declaraţie de dragoste pe care am văzut-o vreodată. Este ceea ce simţi, oricine ai fi, pe aeroportul din Iraklion.

Creta, cea mai bogata insula a Greciei

Creta, cea mai bogata insula a Greciei

Reporterul vă conduce de data aceasta în inima istorică a Cretei. Acolo unde livezile de măslini înconjoară protector ruinele unui palat milenar, ca pe un cuib în care se adună şi viermuiesc zilnic mii de turişti. Acolo unde, de sub piatra străveche, coaptă de soarele dogoritor al acestei insule, se aud încă bătăile de copită ale Minotaurului. Din trecut şi prezent se recompune astăzi, viaţa Cretei.

Palatul de la Knossos a fost construit cu 5000 de ani în urmă, iar ruinele lui păstrează şi astăzi grandoarea celei mai specta culoase construcţii din Europa ace lor timpuri. A fost ridicat pe o colină, aripa în care se afla apartamentul regal avea patru etaje. Avea pavi lioane pentru primirea oaspeţilor, o sală a coloanelor după modelul căreia probabil că au fost inspirate basilicile de mai tîrziu, sala tronului, scări care urcau două etaje şi coborau alte două, intrări fastuoase, de 12 m lătime, băi, căzi din teracote şi cu sisteme de încălzire. Palatul era dotat cu instalaţii sanitare şi de încălzire nemiaîntîlnite, care îl făceau nu doar impresionant ca şi construcţie, dar şi confortabil.

Se uitau la insulă, de sus, ca Zeus!

Într-un mod foarte straniu, peisajele care apar în picturile murale din Creta sînt pictate ca şi cum ar fi văzute de sus! Cretanii se uitau la propria insulă ca Zeus, din înălţimi. Asta spune despre ei un lucru esenţial: că au trăit toată viaţa între cer şi pămînt, între vis şi realitate. Poate tocmai de aceea, pentru ei arta monumentală nu era destinată numai regilor. Ea se regăseşte în toate mediile sociale şi are legătură cu viaţa insulei, cu soarele, marea şi a nimalele ei. Mai puţin cu regulile unei curţi regale sau ale unui stil arhitectural. Prin tot ceea ce vezi la Palat sau în sat, Creta respiră libertate! Din frescele păstrate la Knossos se vede că locuitorii Cretei iubeau culorile vii (foloseau mai ales roşul, negrul, galbenul şi albastrul), liniile ondulate, mişcarea, erau pasionaţi de frumos şi-şi iubeau femeile. Desenele lor sînt calde şi emană emoţie. Construcţiile lor nu au nimic din rigiditatea palatelor Siriene sau Egiptene. Palatul de la Knossos arată că insula unde s-a născut Zeus a fost şi a rămas un tărîm al libertăţii şi al veseliei.

Oamenii

Erau rafinaţi, iubeau podoabele, vinul, muzica. Instrumente precum flautul sau lira sînt specifice mu zicii cretane. Oameni ai spectacolului, lîngă Knossos se află ruinele unui teatru cu bănci de piatră şi 500 de locuri. Popor de navigatori şi de artişti, cretanii nu erau războinici. Ei converteau războiul în legendă şi o risipeau în valurile istoriei. Asta fac şi astăzi. Convertesc legenda în bani pe care-i risipesc în pămîntul Cretei. Pentru că acum, cretanii investesc în drumuri, în oraşe şi staţiuni noi, în hoteluri şi în căutarea unei noi formule de a face turism şi de a păstra viaţa normală a insulei. Poate tocmai de aceea, după ce trag obloanele tavernelor şi închid palatele, cretanii se retrag la casele lor, culeg măslinele şi se ocupă de uleiuri, arome, esenţe. Ei hibernează şase luni pe an, îşi iau liber şi se retrag să viseze. Iar pentru asta au nevoie de singurătate.

„Toţi cretanii sînt bogaţi”

Cretanii, satui de „fenomenul” turistic, au închis sezonul cu un bilanţ impresionant. Au avut peste 4 milioane de turişti la Knossos, cel mai vechi palat din Europa. Au avut milioane de turişti în cele cîteva staţiuni la mare. Au bani, au măslini, viţă de vie, apă pe care o şi exportă, au soare şi mare. Aproape ca nu există cretan care să nu deţină milionul de euro. Livezi, hoteluri, maşini, tractoare, motociclete, taverne, vapoare. Creta este cea mai bogată insulă a Greciei. Ea cotizează substanţial la bugetul ţării, iar cretanii erau nemulţumiţi că nu li se întoarcea decît foarte puţin. De cînd cu Noua Democraţie, tocmai pentru că insula era cam „verde” din punct de vedere politic, autorităţile de la Atena au început să investească în drumurile cretanilor, ca să-i cucerească.

Afrodita îl iubește pe Sofocle

De ce-i iubim pe insulari? Pentru că limitele pămîntului de sub picioarele lor şi singurătatea depărtării de continent i-a făcut mai puternici, mai conştienţi de faptul că trebuie să smulgă locului toate esenţele lui, că lumea terestră e relativă şi că ce e de trăit şi de iubit trebuie făcut acum, aici şi fără limite. Limitele ţărmului le-au dat puterea nelimitată a imaginaţiei şi a visării. Insulele Greciei ne arată că şi visul este realitate.

Să fiţi siguri că legendele Greciei sînt adevărata Grecie. Că tot ce pare fabulaţia unor vremuri legendare în beţia soarelui şi a unor vinuri bune sînt de fapt, realitatea grecească. Tot ce ştim noi despre ei este adevărat. Miturile acelea s-au născut în mintea lor şi asta nu întîmplător. Aşa sînt ei.

O lume care te aşteaptă
Ajungem pe la amiaz în sat. E linişte şi cald. O toropeală moale se lasă peste drumul alb, peste casele de piatră şi livezile de măslini. Sub dudul ei de la poartă stă pe scaun, la masă. Aştepta. Îmbrăcată în negru, cu părul împletit şi mîinile în poală, priveşte spre geana drumului, să vadă din timp.
Am oprit şi m-am dus spre ea ca şi cum acolo trebuia să jung ca să înţeleg mai mult din Grecia mamă. Mai mult decît din staţiunile care stau să plesnească de atîţia turişti, maşini, marfă, comerţ, motociclete, ruşi, olandezi, Gucci şi Dolce / Gabana.

Grecia din bucătărie
E albă, răcoroasă, mare. Un dulap înţesat de obiecte şi fotografiile fetelor ei. Maşina de gătit, chiuveta din piatră, în zidul bucătăriei. O tejghea văruită în alb, pe care femeia pune păhăruţele de rachiu şi farfuria cu rahat dulce, de casă. Pe foc aşează ibricul de cafea. În colţuri cîte o masă cu scaune albastre. Tabloul patriarhului, mici fotografii din vechime şi un colţ al răposatului.
Fotografia lui e centrul micului altar. În cui e şapca lui, bastonul şi cîteva fotografii cu prietenii. Un bărbat grec foarte frumos. Demn, mustăciuos şi cu ochi pătrunzători. Un bărbat adevărat. Pe măsuţă, sub tablou o vază cu flori de toamnă şi o candelă aprinsă. El a fost bărbatul Afroditei.  Pe el îl iubeşte încă femeia în negru care îmi prepară cafeaua. O privesc lung. Această bucătărie exprimă cu fidelitate spiritul grec, ce are şi ce simte această lume. Măsline, rachiu, taverne, amintiri, vise şi multă dragoste. Aceşti oameni îşi venerează iubirile şi după moarte. Pentru iubire ei au pornit un război.

Taverna cu Sofocle
Bătrîna se aşază cu noi sub dudul umbros. Pe sub ramurile lui e prinsă plasă. Ca să adune fructele acolo. Apoi se pun în butoaie, ni le arată. Din ele se face rachiu. Are flori în vase de lut, scări proaspăt văruite, odăi curate, albe. Plantaţii de măslini şi rodii. Nuci. Ne aduce nuci, le sparge cu mîna pe marginea mesei. Ni le aşează în tăviţa verzuie, din alpaca. Pahare cu apă rece. Se descurcă bine cu taverna din bucătărie. Ne cere un euro şi jumătate. Îi dăm mai mult. Sofocle zîmbeşte liniştit din tablou. Vecina se uită pe sub mînă, de peste drum. Are clienţi văduva lui Sofocle.

Afrodita din Dariviana
O iau de mînă, îi spun că e frumoasă. O mînă rece, cu pielea zbîrcită de soare şi apă. Are 74 de ani. De trei ani e văduvă. Cum o cheamă? Afrodita. Afrodita din Dariviana. Aparatul de fotografiat clipeşte. În el a înghiţit o singură imagine:a Greciei.

Întoarcere la lumea mare
Pornim mai departe, pe drumurile Cretei. După ce vom vedea toate porturile, ruinele de la Knossos, munţii şi livezile bogatei Crete vom merge în cea mai frumoasă insulă a Greciei: Santorini. Publicația Agenda clujeană vă ţine aproape pe tot drumul. Începînd din acest număr am să vă povestesc de ce trebuie să vezi adevărata Grecie înainte să mori.