De la Dej mai sus, treci prin Urişor şi, în Coplean, dincolo de pod, pe lângă şcoală, în capătul drumului prăfos, se întinde verde şi pustiu, domeniul ruinelor unui straniu castel, capăt de tunel săpat pe sub dealuri, de la Cetăţele, şi ridicat pe la 1700, de familia Haller.

Te opreşti neapărat pentru că zidurile arse de vreme şi zgomotul unui tractor care întoarce pământul de toamna au loc toate deodată, acum şi aici, la un prag de lumea civilizată unde castelele medievale sunt poleite şi vizitate în papuci de hârtie. Aţi auzit de Potsdam? E pe un câmp, acolo, lângă Berlin. Sau valea Loirei? … Un cârd de ciori se ridică fâlfâind aripa neagră a pustietăţii deasupra castelului de la Coplean.

Într-o curte vecină, doi bătrâni scutură gospodăreşte frunzele de vie ca să nu mai facă mizerie şi mâine. Un covor de-un galben nehotărât se aşterne de la poarta bătrânului preot, Gheorghe Bujor până în buza pridvorului de lemn. Sigur că ştie povestea castelului de dincolo de drumeag, este vorba de vecinii lui. A copilărit împreună cu copiii de la castel, s-a jucat prin odăile de acolo, îl vede în fiecare zi, se împuţinează, se apleacă de şale şi se scorojeşte îmbătrânind sub ochii lui. Odată cu el. Dimineaţa îl vede tot acolo şi se bucură că n-a plecat niciunul. „Dacă văd castelul, ştiu că n-am plecat de pe lumea asta. Pe el îmi deschid ochii şi cu el mi se întunecă, în fiecare seară. Ne-am gândit să vindem şi să plecăm la mânăstire, suntem bătrâni şi n-o avea cine să ne grijească când om pica. Dar mi s-a face dor de el şi de albinele mele. Eu nu vând doar o casă aici, vând o casă cu castel, o privelişte rară. Cer un miliard şapte sute.” Citește în continuare „Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean” →