La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, tarile europene se confruntau cu mari probleme economice si de restabilizare, dar si cu un inamic in esenta mult mai periculos: comunismul. Bolsevismul rus ameninta sa acapareze precum o caracatita statele Europei, ajungand pana in Occident (cel mai probabil pe filielă franceză). De acest lucru erau insa foarte constienti americanii, care, dovedind ca au invatat totusi ceva din istorie si incercand sa scape de politica de izolationism adoptata dupa Primul Razboi Mondial, adopta Planul Marshall pentru sprijinirea statelor europene in confruntarea cu comunismul rusesc si in incercarea lor de a-si reveni economic. Pe scurt, acest plan consta in donarea efectiva de importante sume de bani catre statele europene (asa cum reiese din tabelul de mai jos) cu scopul de a reinvia o Europa puternica economic si capabila sa lupte cu toate armele contra extremei stangi. Citește mai departe!
Etichetă: comunism
Cazul Arşinel. O fisură în comunismul din noi
Cu câteva luni în urmă actorul Alexandru Arşinel a fost operat la Cluj de medicul Mihai Lucan şi i s-a transplantat un rinichi. La numai trei zile de la internare, deşi alţi pacienţi aşteaptă cu anii o astfel de şansă. Atât actorul cât şi medicul au vorbit presei despre succesul transplantului şi minunata faptă . Era vorba, aşa cum a spus ulterior medicul, despre un personaj care „a făcut o ţară întreagă să râdă” şi căruia, drept răsplată, el îi redase cheful.
Poate că o fi mizat pe notorietatea actorului ca să-şi mai facă reclamă, poate că doar a vrut să se mândrească pur şi simplu, dar cert este că procedeul i-a fost de data aceasta fatal: lucrurile s-au întors brusc împotriva lor, a medicului şi a actorului, dar şi mai important, împotriva sistemului. Nici nu bănuiau ce avalanşă declanşează cu un gest de laudă proprie pe care, de altfel, îl făceau ca regulă, le intrase în reflex: operau, chemau presa, apăreau pe ecrane, erau felicitaţi.
Ei bine, o dată, de astă-dată, n-a mai fost aşa. Citește mai departe!
Fantoma comunismului umblă în chiloți pe străzile României. Despre cum a început „umanizarea” comunismului. Ce urmează?
Elena Ceaușescu avea amanți, iar asta e cumva o bombă de presă în anul 2011, cînd ne-am fi așteptat ca personajele respective să nu mai existe, să nu mai intereseze pe nimeni! Dar iată că nu, tabloidizarea trecutului are succes.
Constat cu amărăciune că presa face toate compromisurile cu putință! Scoate de la naftalină, povești siropoase din familia Ceaușescu, umple spațiul public cu mirzeria trecutului de parcă n-ar fi suficientă cea de azi. Vă amintiți ce spunea DD? „Am vrut să otevizez toată țara, și iată că am reușit!” Nu-i nimic, sînt mai mulți care i-au dat o mînă de ajutor lui DD! Așa e, iată că le-a reușit.
Numai că povestea cu ceaușeștii e mai periculoasă decît cred pițifelnicii care scormonesc în rahatul lor.
Singurătatea unei generații. Pentru toți cei care nu au somn
Vă mai amintiți de ei? Au fost cei mai mulți, au fost cei mai mulți și mai nedoriți copii ai României. Deși nu toți s-au născut prin decret, sute de mii de familii, la sfîrșitul anilor 60, au strîns din dinți și au mai primit un copil nedorit în viața lor. Este cruda realitate despre care nici noi, nici voi nu vrem să vorbim. Pentru că nici părinții, nici copiii nu se fac vinovați de aberația totalitarismului.
Așa că viața a mers mai departe și Citește în continuare „Singurătatea unei generații. Pentru toți cei care nu au somn”
Arde-i pe comunisti!
Am asteptat de multe ori autobuzul. Ca mai toti romanii, merg cu ce pot la drum. Am asteptat rata comunala in iernile comuniste, cand, elev fiind, vroiam sa ajung acasa inainte sa se lase noaptea. Am stat pe marginea drumului in asteptare mai mult decat in autobuzele prafuite ale epocii de aur. Am asteptat si mai tarziu, pe vremea tranzitiei, studenta fiind, cam aceeasi rată de alta data sa ma duca acasa. Uram masina hodorogita care nu mai venea, mancand din timpul meu, din viata mea. Dar am stiut totdeauna ca e mai bine sa vina mai tarziu decat sa nu vina niciodata.
Nu va sperie gandul ca poti ramane singur in noapte, asteptand un mijloc de a merge mai departe si el sa nu mai vina niciodata? Poate ca „rata” de tara care-i duce pe romani cu intarziere unde vor ei sa ajunga este o masina cu probleme. Poate ca riscam un accident. Dar tot e bine sa vina, chiar si mai tarziu, chiar si cu acest risc, decat sa n-o vedem niciodata. Intr-adevar, lustratia a venit cu mare intarziere.
Asteptata de ani de zile pe marginea drumului, cei care au urat comunismul si-au iesit din minti de emotie vazand ca rabla se apropie de statia lor. Prinsa in copce, hulita de cel mai iubit fost presedinte, pacalita de cel mai iubit actual presedinte, crucificata de securisti, pradata de politicieni si arsa pe la colturi de tortionari, nenorocita a mers mai departe si se anunta cu zgomot si hurducaieli, dintr-un nor de praf, gata sa intre si pe soseaua noastra, sa ajunga unde este asteptata. Mai bine mai tarziu decat niciodata.
Nu au murit toti cei care au asteptat sa-i vada pe fostii securisti si pe notabilii comunisti lasati la vatra. Mai traiesc cei care au mancat bataie in beciurile comuniste. Mai traiesc cei care au pierdut tot intr-o noapte. Mai traiesc cei care i-au vazut pe profesorii de filosofie condamnand libertatea. Condamnand caderea Zidului Berlinului. Condamnand revolta de la Timisoara. Mai traiesc cei care nu au facut pactul pentru un ban in plus, pentru un titlu universitar sau pentru o cariera asigurata. Mai traiesc cei care au rezistat ispitei. Comunismul nu a fost ca iarna sau ca vara. A fost un sistem intretinut de oameni. De lasitatea si de capacitatea mintii lor de a se perverti in orice moment. Asa cum nu s-a intamplat in Polonia sau in Ungaria, unde putem vorbi de o rezistenta comunista, la noi a fost vorba de o capitulare comunista.
Lasitatea intelectualitatii a fost prima conditie a triumfului acestui sistem. In primul rand, intelectualii poarta aceasta plaga pe suflet. Muncitorii s-au bucurat ca s-au mutat la bloc si aveau salariu. Constructorii s-au bucurat ca aveau de lucru. Taranii s-au bucurat sa vada mosiile chiaburilor sub talpa comunistilor, iar oportunistii ca aveau un sistem pe care sa paraziteze. Chiar si printre comunisti se poate face o delimitare intre cei convinsi de teoria fericirii echitabile si cei care nu dadeau doi bani pe tezele partidului, dar le manevrau cu succes in sedintele de partid. In anii aceia de comunism pervertit, de minciuna aproape generalizata, s-a nascut clasa politica de astazi.
Incepand de atunci, carieristii vitezomani au facut primele incercari cu bolidul de curse al demagogiei. Unii au invatat in structurile de partid sa jongleze cu vorbele, altii cu faptele. Unii au facut cariera politica, altii au capatat deprinderea de a face bani. In scoala aceea, comunistii te invatau sa supravietuiesti printre fraieri. Sa minti, sa spui una si sa faci alta, sa iei spaga pentru orice (pentru ca accesul la resursele comuniste era tot mai restrans), sa calci pe cadavre sau cum sa te uiti in ochii oamenilor si sa-i inseli fara nici o tresarire a fetei. Ca pokerul pentru unii, comunismul a fost scoala vietii pentru altii. Au intrat in familia comunista ca mafioti convinsi sau ca oportunisti deghizati, dar au avut acelasi scop: sa se afle deasupra celorlalti.
Si astazi sunt tot acolo. Cei pe care istoria i-a maturat au fost doar comunistii din linia intai din timpul revolutiei. Cei care au rezistat primului val de manie se aflau in esalonul secund. Ei au trecut dupa revolutie in prim plan. Dupa 16 ani, a venit la putere esalonul trei. Fostii activisti tineri, isteti, care invatau engleza si ascultau Europa Libera. Tocmai de aceea ei sunt mult mai condamnabili. Pentru ca nu au prins „mierea” comunista a anilor ’60, ci doar ideologia putreda a anilor ’80. Nu este de condamnat atasamentul unui batran muncitor care are nostalgia painii de la stat, dar este demn de dispret comportamentul duplicitar al celor care s-au atasat de comunism cand acesta intrase in putrefactie, ca sa-l paraziteze si, cu nervul inteligentei lor tinere, sa-l mai tina in viata.
Am cunoscut comunismul doar in aceasta faza. De aceea ma bucur acum ca pe drum se aude un huruit de autobuz. El vine tarziu, dar bine ca vine. In statie, asteptand, ramasesem prea putini fraieri care vorbeam aceeasi limba.
Gazetino 