Îl iubesc pe Brâncuşi poate mai mult decât o pot face alţii. Aşa li se întâmplă tuturor tinerilor care au crescut în lumea lui, contaminându-se, chiar fără de ştire, cu ceva din frumusețea de geniu a operelor lui. Cred cu toată convingerea că nu te poţi plimba cu bicicleta în parc fără să vezi Poarta Sărutului. Că nu te-ai aşezat la Masa tăcerii alături de prima iubită fără să ți se deschidă ochii, chiar şi fără de vedere artistică. Nu pot să cred că şi-au dat întâlnire, la apusul soarelui, lângă Coloana fără de sfârşit, fără ca ea să nu fi trimis un semn de mila creaţiei sale și asupra sărăntocului, oricât de analfabet în estetică ar fi fost el.

Brâncuşi a fost pentru gorjenii desculți de la începutul secolului trecut, un om de mare ispravă. A plecat flămând şi zdrențuros, copil sărman de pe ulița lui, în lume. Drumul spre lumea largă trecea obligatoriu prin Craiova. Acolo a făcut ceva bănuți încherbând lădițe pentru fructe. De la Craiova la Paris, a fost un salt pe care România nu l-a putut face niciodată. Brâncuşi a plecat singur, lăsându-ne săraci şi proşti.

Bătrânii noştri povestesc cum au mâncat la pomana Coloanei. Era pe când s-a ridicat şi ei s-au năpustit la masă. Brâncuşi cu mâna lui le-a împărţit vin şi colaci. Flămânzii n-au înţeles ce prăznuia bătrânul, dar azi s-au dumirit şi ei. Au început să-l iubească pe nesimţite, cu fiecare zi în care treceau spre gară sau la Jiu, pe lângă cele făcute de bătrân, în piatră.

Comunismul le-a stâlcit un pic credinţa. Cineva s-a apucat să tragă cu tractorul de Coloană, ca să are locul. Numai că ce-i bine înfipt de Dumnezeu în pământ nu poate fi clintit. Opera lui Brâncuşi a rămas în picioare. Tranziţia i-a prins şi ea la strâmtoare pe gorjeni. Au mai tras ceva de pe spinarea artistului. Au luat bani buni să-i renoveze opera şi i-au cam rătăcit prin fundaţii. Azi au rămas şocaţi în faţa televizoarelor. Operele lui Brâncuşi al lor se vând la preţuri care, însumate, fac cam cât bugetul târgului nenorocit pe care l-a lăsat acum un secol în gara din Craiova.

Este un salt pe care nu am reuşit să-l facem niciodată. N-am reuşit să înţelegem pe de-antregul darul lui Brâncuşi. El a fost unul dintre puţinii mari oameni ai României care s-a întors acasă ca să lase ceva şi pentru desculţii semianalfabeţi. A lăsat o operă din care am fi putut scoate şi bani.

Acolo ar fi trebuit făcută o „Meccă” a artei moderne contemporane, un loc de pelerinaj pentru artiști sau simpli turiști, care să le dea nenorociților mai mult decât colacul de la pomană. Dar nu am reușit să aflăm care a fost drumul lui Brâncuși în spațiu nici după un secol de bântuire buimacă prin istorie.