Cazul Blick și criza presei românești

Ziarul Blick a publicat un articol despre orașul Cluj care a scandalizat pe toată lumea, de la politicieni, administrație locală, la presă. Cu toții au sărit ca arși să apere onoarea orașului lui Boc, care cum s-a priceput. Unii colegi de presă au cerut informații suplimentare și acesta a fost singurul demers corect profesional. Dar alții s-au mulțumit să eticheteze ca răutăți afirmațiile jurnalistului elvețian, deși impresiile lui erau probate cu fotografii.

Dar să o luăm sistematic în analiza acestui caz. Citește în continuare „Cazul Blick și criza presei românești”

Cînd țara se scufundă cu voluptate în propria ei neputință

Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sînt flămînzi, scîrbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus cîte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănîncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui. O tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe.

La Cluj, administrația a cerut ca în vitrinele părăsite să se pună postere cu fotografii ale Clujului vechi. Vai, cît de contrariat se uită Clujul nou la hîrtiile gălbejite cu chipul unui oraș incolor, din perioada interbelică, flendurit pe geamuri mute. Unii n-au mai avut puterea sa umble după postere mari, au listat cum au putut, pe foi A4, poze la minut cu străzile de altădată, și le-au lipit. Ia de la Apostu, încă o vitrină, cu regret!

Poate dacă nu cerea omul tapet interbelic pe vitrinele cu lacăt, nici nu băgam de seama întreg cimitirul care se lățește pe burta orașului. Cu fiecare zi mai moare unul, la cap i se pune o cruce cu poza Clujului vechi.

Criza este în primul rînd una psihologică, spun specialiștii. Guvernanții portocalii exagerează în a fi prăpăstioși. Președintele spune că situația este dramatică. Probabil că știe ce spune și că nu se referă la pensii, ci la un iminent faliment. Boc se bîlbîie și tremură. De pozat, pozează și unul și altul în eroii neînțeleși ai momentului. Sacrificații. Bărbații. În fond, aveau două posibilități. Să găsească soluții și să le aplice cu succes. Sau să bîjbîie cu aerul unor martiri, singuri în luptă cu nenorocirea planetară.

Specialiștii spun că trebuie umblat la sentiment și sînt de acord cu ei. Poporul e sleit, dar e sleit și pentru că îi lipsește speranța, nu doar banul. Nimic pe lumea asta nu s-a putut face fără speranță, fără un dram de entuziasm și o țîră de convingere. Dar pentru ca un popor să îngîne, cîte un pic, Oda Bucuriei, e interzis ca dirijorul să zbiere cîntarea „Pușca și cureaua lată”!

Lya Hubic: „Trebuie să vă spun că sunt un om fericit“

Lya Hubic este considerată „omul de aur“ al Operei din Cluj. Are 93 de ani, a cântat mai bine de 30 de ani pe marile scene ale lumii, muzica umplând toată viaţa Lyei, nelăsând loc pentru nimic altceva. A fost cel de-al unsprezecelea copil la părinţi. Toţi din familia Hubic au murit. Rând pe rând, au dispărut cei din jurul Lyei, a rămas doar frumoasa amintire a unei vieţi strălucitoare, a unei vieţi fericite.

Fericirea o ţine în viaţă

„Am fost fericită totdeauna. Chiar şi atunci când toată lumea se prăbuşea în jurul meu, eu îmi găseam refugiul în muzică. Acolo a fost liniştea şi salvarea mea. Am trecut prin două războaie, am fost refugiaţi, am suferit în urma comunismului, mi-am pierdut logodnicul în război, mi-am condus pe ultimul drum părinţii şi zece fraţi, dar trebuie să vă spun că sunt un om fericit. Muzica mi-a dat atâtea satisfacţii, mi-a umplut viaţa în întregime!“

Acum trăieşte singură. Are nepoţi, în ţară şi în străinătate. Are vecini şi prieteni care o iubesc, o vizitează şi-i poartă de grijă. În micuţul apartament din Citește în continuare „Lya Hubic: „Trebuie să vă spun că sunt un om fericit“”