Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sînt flămînzi, scîrbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus cîte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănîncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui. O tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe.

La Cluj, administrația a cerut ca în vitrinele părăsite să se pună postere cu fotografii ale Clujului vechi. Vai, cît de contrariat se uită Clujul nou la hîrtiile gălbejite cu chipul unui oraș incolor, din perioada interbelică, flendurit pe geamuri mute. Unii n-au mai avut puterea sa umble după postere mari, au listat cum au putut, pe foi A4, poze la minut cu străzile de altădată, și le-au lipit. Ia de la Apostu, încă o vitrină, cu regret!

Poate dacă nu cerea omul tapet interbelic pe vitrinele cu lacăt, nici nu băgam de seama întreg cimitirul care se lățește pe burta orașului. Cu fiecare zi mai moare unul, la cap i se pune o cruce cu poza Clujului vechi.

Criza este în primul rînd una psihologică, spun specialiștii. Guvernanții portocalii exagerează în a fi prăpăstioși. Președintele spune că situația este dramatică. Probabil că știe ce spune și că nu se referă la pensii, ci la un iminent faliment. Boc se bîlbîie și tremură. De pozat, pozează și unul și altul în eroii neînțeleși ai momentului. Sacrificații. Bărbații. În fond, aveau două posibilități. Să găsească soluții și să le aplice cu succes. Sau să bîjbîie cu aerul unor martiri, singuri în luptă cu nenorocirea planetară.

Specialiștii spun că trebuie umblat la sentiment și sînt de acord cu ei. Poporul e sleit, dar e sleit și pentru că îi lipsește speranța, nu doar banul. Nimic pe lumea asta nu s-a putut face fără speranță, fără un dram de entuziasm și o țîră de convingere. Dar pentru ca un popor să îngîne, cîte un pic, Oda Bucuriei, e interzis ca dirijorul să zbiere cîntarea „Pușca și cureaua lată”!