Era o după-amiază caldă și tăcută, ca o prevestire. Zgomotul obișnuit al mulțimii se oprise încălzit și el de soare. Insula părea desprinsă din vis, fără vreo legătură cu prezentul. Stăteam la o masă mică, de cafea, lipiți de zidul răcoros al muntelui, pierduți fiecare cu gîndul aiurea. Ascultam muzica ce ieșea din pereți, se răsucea în aer, ca un fuior de vînt și se risipea deasupra valurilor mării. Un tril, încă unul, un sunet de lăută și o kitară în fundal. Era un cîntec vechi, bizantin, mi-am zis că sunetele lui veneau, probabil dintr-o biserică săpată în stînca pe sub picioarele noastre, ascunsă sub umbra unui chiparos.
Citește în continuare „E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria”
Etichetă: cintec
Țiganul din noi are dreptate. Și de-ar fi să mori!
M-am întîlnit cu ei pe dealurile bătute de vânt ale Transilvaniei.
Și ei și noi, umblăm prin lume cu picioarele, cu gândul sau cu inima, ca niște aventurieri ai vieții. Țiganii din noi vor și ei să doarmă sub cerul liber, să cânte, să coacă pâine pe pămînt și să bată fierul muiat în foc. Să trăiești și să pleci mai departe, să lași urme în cenușă și inimile frânte.
Un cîine uitat prin alte ogrăzi și un bănuț căzut din păr. Urme ale trecerii tale, iar mersul e mers mai departe.
Citește în continuare „Țiganul din noi are dreptate. Și de-ar fi să mori!”
Voci de ”primăvară”
O armată de soldați supărați nu poate mișca din loc nici un fir de nisip. Nu face nici cît o pală de vînt. Nu va putea clinti nici un fir de iarbă. Nu va dezgheța apele și nu va găsi calea, nu va scoate poporul în primăvară.
O armată de frustrări și întunecimi ale neputinței nu va mișca pămîntul din loc și nu va reuși să-l întoarcă și cu partea rece spre soare. Nu va duce mesajul mai departe. Nu va chema pe nimeni și nu va clădi nimic.
Doar niște voci de primăvară vor trezi ce a mai rămas senin și puternic dintr-o nație. Nu vor găsi pămînt inimile întunecate ale unei armate supărate. De aceea, urmați doar calea inimii voastre.
Ești singurul care poate
În jocul tău cu lumea, cîștigi dacă ai mai multe cărți pe mînecă. Mai multe cărți. Resurse de oxigen pentru momentele H. Cînd esti gata să te pierzi, îți amintești de cartea ta, ascunsă sub învelișul de piele, acolo unde spun unii, e miezul. O umbră de amintire, un sentiment, un vis. E cartea ta, o scoți zîmbind, la lumină și jocul începe iar. Și iar.
Pînă la urmă, fir-ar să fie, ești inepuizabil. Te poți rostogoli într-o clipă peste toate povîrnișurile lumii să-i umpli, cu preaplinul tău, crăpăturile. Ești singurul care poate.
Gazetino 