Am întîlnit un copil care se temea de ceasuri. Cum vedea un ceas, se ascundea, o lua pe lîngă pereţi şi se strecura imediat din odaia cu dihania de tablă. Nici nu se uita la ele, la ceasuri, le zărea cu coada ochiului, sau ştia dinaninte că acolo e un ceas şi o zbughea cît ai zice peşte!

Îl înţeleg. Şi mie îmi e teamă de ceasuri. Îmi plac, dar mă sperie. Ceasul mi se pare un mecanism pervers de automutilare. Să vrei să ştii cîte secunde au mai rămas. De fiecare dată vrei să vezi cît ţi-a mai rămas. Nu am avut niciodată ceas de mînă. Cînd toţi colegii mei purtau aşa ceva, eu nu aveam cu ce mă lăuda în pauze. Nu am avut niciodată ceas.
Citește în continuare „Copilul şi ceasurile” →