Mărturii de dincolo de porțile domeniului Țiriac. O tînără pictoriță povestește cum a fost restaurat Castelul de la Balc

Kitsch, zgîrcenie, grobianism și ceva înfumurare locală. Iată ingredientele imitației de la Balc, un loc pentru care aerul aristocrat a rămas doar în fotografia din albumul cu poze, după care a fost pictat.

Balc și ce se întîmplă acolo arată încă o dată dorința stupidă a românului de a imita ce a văzut la alții, dar cu o stîngăcie și o lipsă de resurse care fac ridicolă încercarea. Străinii care vin și împușcă mistreți pe domeniul lui Țiriac, sînt și ei, ca și Țiriac, niște personaje care aspiră la mai mult decît pot. Unii au bani, alții doar o glorie pierdută.

Și iată cum, an de an, se adună o armată de bărbați înfrînți să-și regăsească virilitatea într-un fel de Hunterland of Țiriac. Vin din lumea de plexiglas să-și recapete self esteem-ul în lupta cu mistreții. Dar cum mistrețul de Balc nu e decît un biet animal înconjurat de sîrmă electrificată, chiar și acest exercițiu de recucerire a gloriei rămîne un eșec, o simplă minciună.

Iar vînătoarea, ca și castelul, o jalnică imitație.

Am reluat astăzi povestea tinerei care a pictat castelul de la Balc pentru că ea explică și mai bine cum și de ce a ajuns Țiriac să servească mistreți la micul dejun.
Citește în continuare „Mărturii de dincolo de porțile domeniului Țiriac. O tînără pictoriță povestește cum a fost restaurat Castelul de la Balc”

Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean

Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean

De la Dej mai sus, treci prin Urişor şi, în Coplean, dincolo de pod, pe lângă şcoală, în capătul drumului prăfos, se întinde verde şi pustiu, domeniul ruinelor unui straniu castel, capăt de tunel săpat pe sub dealuri, de la Cetăţele, şi ridicat pe la 1700, de familia Haller.

Te opreşti neapărat pentru că zidurile arse de vreme şi zgomotul unui tractor care întoarce pământul de toamna au loc toate deodată, acum şi aici, la un prag de lumea civilizată unde castelele medievale sunt poleite şi vizitate în papuci de hârtie. Aţi auzit de Potsdam? E pe un câmp, acolo, lângă Berlin. Sau valea Loirei? … Un cârd de ciori se ridică fâlfâind aripa neagră a pustietăţii deasupra castelului de la Coplean.

Într-o curte vecină, doi bătrâni scutură gospodăreşte frunzele de vie ca să nu mai facă mizerie şi mâine. Un covor de-un galben nehotărât se aşterne de la poarta bătrânului preot, Gheorghe Bujor până în buza pridvorului de lemn. Sigur că ştie povestea castelului de dincolo de drumeag, este vorba de vecinii lui. A copilărit împreună cu copiii de la castel, s-a jucat prin odăile de acolo, îl vede în fiecare zi, se împuţinează, se apleacă de şale şi se scorojeşte îmbătrânind sub ochii lui. Odată cu el. Dimineaţa îl vede tot acolo şi se bucură că n-a plecat niciunul. „Dacă văd castelul, ştiu că n-am plecat de pe lumea asta. Pe el îmi deschid ochii şi cu el mi se întunecă, în fiecare seară. Ne-am gândit să vindem şi să plecăm la mânăstire, suntem bătrâni şi n-o avea cine să ne grijească când om pica. Dar mi s-a face dor de el şi de albinele mele. Eu nu vând doar o casă aici, vând o casă cu castel, o privelişte rară. Cer un miliard şapte sute.” Citește în continuare „Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean”