Etichetă: case

Casă ai, inimă n-ai! Ultimul pod acoperit din Europa stă să se prăbușească sub ochii autorităților

Într-un sat din Transilvania rezistă de sute de ani un pod acoperit, declarat de autorități monument de arhitectură cu valoare de patrimoniu. Podul este în pericol să se prăbușescă pentru că autoritățile nu reușesc să găsescă banii necesari, dar nici voința comună a celor datori să facă ceva. Satul poetului Coșbuc este acum de-o prosperitate ostentativă, casele lui rivalizează cu orice cartier de lux de pe mapamond, dar lipsa de implicare a locuitorilor lui pare endemică. Boala de care suferă satul lui Coșbuc este boala României: nepăsarea. Dacă țării nu i-a păsat de oamenii ei, nici lor nu le mai pasă de ea, pare să fie explicatie pentru ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani.

Construit la 1778 și refăcut în 1937, Podul Acoperit din satul Coșbuc, monument de arhitectură, considerat ultimul de acest fel din Europa, are nevoie urgentă de reparații, altfel există riscul să se prăbușescă. Deși localnicii știu că podul este într-o stare avansată de degradare, trec zilnic cu mașini, căruțe, motociclete. „La capătul dinspre drumul național grinzile sunt atât de putrede, încât podul se poate prăbuși în orice moment”, avertizează primarul Nicolae Anghel din satul lui George Coșbuc. A făcut memorii la Ministerul Culturii, cereri la Direcția Județeană de Patrimoniu, dar nimeni n-a dat nici banii, nici avizele necesare.

Citește mai departe!

Locul tău

S-ar putea ca așa cum Zeii ne-au sortit sufletele pereche tot astfel, să ne fi fost date locurile potrivite. Să fie ca la berze, omul în stare să-și găsescă cuibul și cu ochii închiși. După un cod de Altcineva înscris în sîngele lui. Poate că are nevoie de timp să-l dibuie printre închipuiri, dar tot ar fi bine să ajungă acolo înainte să moară.

E ca la jocul de șotron. Nu ai voie să pui amîndouă picioarele jos pînă cînd nu ajungi la punctul final.

Iată de ce cred că e timpul să plec mai departe.

REPORTAJ + VIDEO. Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul

Fragment dintr-un reportaj realizat pentru NCN TV Cluj despre Transilvania lui Charles și adevărata poveste de dragoste a prințului pentru aceste locuri

În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.

Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.

Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.

Citește tot reportajul

Scrisori de la marginea frontului (2) / Cum a început drumul spre necunoscut

Capătul pamântului

Pe drumul prăfos, încins de soare, nu e ţipenie de om. M-am pornit spre capătul lumii, acolo unde îmi închipuiam, cînd eram copil, că se sfîrşeşte pămîntul şi începe întunecimea. Mai tîrziu am văzut cît de multă lumină e dincolo de capătul satului, peste dealurile vălurite, pînă la Munţii Parîng.

Aşadar, azi mergem la magazinul lui Pîrjol, lîngă fîntîna cu chiparoşi, unde începe drumul petrolului, spre culmile din Vladimir. Citeşte mai departe!

Locul unde oamenii-melci și-au adus casele. Și un parfum anume

Această prezentare necesită JavaScript.

E o după-amiază senină în care nimic nu mai poate tulbura liniștea întinsă peste oraș după o zi întreagă de așteptat sfîrșitul lumii.

Printre cireșii dați în rod și salcîmii înfloriți, satul melcilor se joacă cu tine, e viu și albastru, curat și răcoros, e frumos. Casele lui, ascunse printre ierburi, răsar spetaculos, ca din senin, lăsate parcă de melci, cochilii miraculos păstrate pe sub vremi de ploi și vînt. Una e din Galda, a fost a primarului, are trei sute de ani, alta e adusă din Peștera de lîngă munți, iar alta din Pădurile Covasnei.

Gospodăriile din Muzeul Satului sînt încă frumoase obiecte de artă. Pereții dați cu miruială proaspătă arată veseli ca cerul, pe jos e lustruit cu lut de culoarea mierii, fin, bine întins, iar geamurile strălucesc de curățenie. Pe treptele de piatră lăsăm și noi adîncitura piciorului în urma lăsată de generații întregi de suflete care au trăit, mîncat și dormit în căsuțele murate în albastru. Citește în continuare „Locul unde oamenii-melci și-au adus casele. Și un parfum anume” →

Casele mor ca oamenii

Le-ați văzut șubrezite la colțuri, cu tencuiala cojită, răni ale cărnii lor de pământ. Găuri în loc de ochi și cîte un stîlp, șchiopătînd.

Te uită la o casă murind și vezi cum sufletul ei iese ușor, pe horn. Se reazemă o vreme pe piciorul bun, apoi se huroaie sub povara unei ploi de primăvară. Casa în care dormeau liniștite cîteva suflete ieri, astăzi e un morman de pietre, ca un mormînt.

Învăluite de tăcere se lasă uitate și casele sașilor și casele vechi din Roșia Montană sau din Abrud. În locul lor apar cutiuțe șablon, cu ziduri vopsite țipător și balustrade de inox. Seamănă unele cu altele, parcă ar fi scoase din același copiator, de pe holul de la Arhitectură. Casele ca și oamenii, frunzele sau vrăbiile, sînt frumoase doar dacă au viața lor, unică.

Cutreierînd Transilvania, în drumurile mele am lăsat de o parte case, de alta oameni care nu se mai iubesc.