Nu se trezeşte încet, leneş, nu se târăşte somnoros pe sub ceasuri, ci izbucneşte pur şi simplu, dintr-o dată, ca un vulcan şi se revarsă clocotind pe străzi. Cu mirosuri, oameni, voci, zgomote, ţipete, scrâşnete asurzitoare de roţi, claxoane şi bufnituri de tomberoane. El însuşi un mare tomberon cu de toate, urât şi iubit deopotrivă, confundat când cu Budapesta, când cu Sofia, Bucureştiul are ceva ce nu-i poate lua nimeni: are nerv, el trăieşte! Este eclectic şi adesea kitsch, magnet pentru toate soiurile de oameni, dar viu şi dinamic, gata oricând să prindă noutatea din zbor şi să o facă de-a lui. Ceva anume i se întâmplă acestui organism diform cu înfăţisări multiple, de nu se devorează pe sine de tot: are rămase între oasele lui de cărămidă câteva celule stem ce-l refac după fiecare convulsie mai violentă. Şi asta se întâmplă dincolo de ce se vede.

„Doi oameni au avut de-a face cu oraşul ăsta, Carol al II lea şi Ceauşescu. Amândoi au vrut să facă altceva din el şi l-au schimbat cum au vrut ei!” – vorbeşte repede, din mers, pe Lipscani în sus, Vali Ionescu, fost consilier prezidenţial şi ministru în timpul guvernării CDR. „ Aici e «Caru cu bere», noroc cu moştenitorul că e un băiat deştept, l-a pus pe roate fără să-l mutileze, dincoace era un pub superb, Old Havana, şi dincoace… oare ce-o fi fost? A, da, aici era un magazin de haine, veneam cu mama să-mi ia uniformă de şcoală, de la etaj, ţin minte podeaua că mirosea a petrosin. Acum văd librăria, au făcut o treabă bună cei de la Cărtureşti, cred că e cea mai frumoasă librărie din ţară!” Paznicul ne aude vorbind şi intervine: „Clădirea a fost a lui Jean Chrissoveloni, din familie de bancheri, dar renovările le-au făcut cei de la Cărtureşti!”

Lipscanii s-au sculat demult, străduţa e plină de scaune şi chelneri mişunând, în drumul lor, bătrânii se opresc şi se reazemă de ziduri, se uită pierduţi la ferestrele goale de la etaj. Aici, negustorii plăteau impozit la metri de faţadă, aşa că au ridicat prăvăliile mai mult înalte, subţiri precum creionul şi înalte. Acum, în graba cu care s-au apucat să reocupe spaţiile, comerciaţii au renovat în primul rând parterul lăsînd etajul pradă puieţilor de salcâm şi bufniţelor. Iar cele câteva renovate au primit scopuri foarte profitabile, despre care ghizii vorbesc doar în şoaptă.

Mult mai jos, pe o străduţă îngustă cu clădiri înfofolite în iederă până la gât, într-o prăvălie minusculă plină de arome, îl găsesc pe negustorul de cafea. Are o mână mai moale, un zâmbet uşor stingher, pantaloni de doc subţire şi bretele. Prin anii ’90 a suferit un accident cerebral, de atunci a învăţat să se descurce cu stânga. Domnul Florescu se aşază în faţa cafelei de dimineaţă, făcută din boabe curate aduse din Kenya, prăjite la el în prăvălia cu Delicatese şi ascultă sunetul străzii. Alături, doi gunoieri vorbesc despre ce-au capturat ei azi noapte: grămadă de sticle cu gura largă, o să le ducă la ţară, sunt numai bune de compot.

Reportajul integral poate fi citit în revista SINTEZA, click aici!