Un scriitor al vremii obișnuia să-i spună femeii din comunism „femeia română de mărfuri”. Era văzută cu plase în mâini la cozi, căutând mâncare, ciorapi, hârtie higenică, vată, săpun, chiloți. Improviza, inventa, trebuia să găsescă soluții. Procura.

Mereu îngândurată, cu grijă la oala de pe foc, cu picioarele umflate de stat la cozi, cu calendarul ciclurilor menstruale tatuat adânc în creier. Ea nu era femeie decât pentru o zi-două pe lună.

Scria despre motani sau făcea calcule matematice, dar tot femeie comunistă rămânea, o unealtă pusă la lucru, și ea trebuia să facă mașinăria să funcționeze. Așa-zisa emancipare a femeii comuniste, egalitatea ei cu bărbatul erau în fond tot o formă de exploatare, un mijloc și o justificare în plus de a-i smulge poporului cât mai multă energie.

Comunismul nu menaja pe nimeni. Femeia de atunci avea doar două luni concediu de maternitate, nu avea parte de ojă, parfum sau săpun. Nu avea apă caldă, nu avea scutece sau lapte praf pentru copii. Femeia de atunci aproape că nu era femeie, ci o piesă mai altfel în ceasornicul țăcănit al timpului.

Unde e ea acum? Citește mai departe