Etichetă: armeni

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

Reduta tradițiilor. Copiii români dansează armenește

În Sala Reduta de la muzeul Etnografic s-au întâmplat multe lucruri importante. În istorie, locul acesta a rămas ca un sanctuar al suferinței și-al marilor idei. Acolo se țineau întrunirile Dietei, dar tot acolo a avut loc și procesul Memorandiștilor.

Într-o seară de vară, în răcoarea din miezul zidurilor albe, aici e spectacol, dansează trupe de diferite etnii și din mai toate colțurile țării. Dau viață muzeului, așa cum se întâmpla adeseori. Spectacolele sunt organizate de Centrul de Conservare a Culturii Tradiționale și toate la un loc poartă o denumire un pic diferită de Untold, li se spune „Uniți prin tradiții”, nespuse și ele. Toți cântă și dansează frumos. Nici nu e de mirare că au încă ritmul în ei, viața la munte sau în satele Sucevei i-a obligat să nu uite nimic, bucuria cântului și jocului fac parte din rețeta lor de supraviețuire.

Dar și mai interesant este cum au reușit minoritățile pe cale de dispariție să-și regenereze tradițiile și să renască din cenușă. Dansurile armenești de la Gherla au impresionat sala. 15 tineri poate niciunul peste 20 de ani au dansat pe ritmurile unei muzici stranii, rareori auzită în sălile de spectacol. Esztegar Erika, lidera grupului, ne mărturisește că au recuperat cu greu, de la bătrâni dar și din imensitatea internetului cântece străvechi armenești și acorduri mai noi, au combinat totul și a ieșit o operă proprie lor, grupul de dansatori fiind și „coregraful” spectacolului.

„Totul a început acum patru ani, când ne-am zis: trebuie să refacem tradiția dansurilor armenești, nu putem să le lăsăm să dispară. Și am căutat tineri care să dorescă să facă asta. Printre armeni nu erau îndeajuns, dar am avut surpriza să vedem că vin să ne ajute prietenii noștri români și maghiari. Mulți dintre noi nu sunt armeni, dar au înțeles că e necesar și ni s-au alăturat. Ne întâlnim în fiecare weekend la sediul uniunii armenilor din Gherla, repetăm dansuri, ascultăm muzică și urmărim înregistrări de pe Youtube. De acolo am învățat pașii, ritmul, nu a avut cine să ne învețe. Apoi am căutat modele de costume tradiționale, am găsit tot pe internet, le-am listat și ne-am dus la croitoreasă. Am cerut să ne facă astfel costumele. Trebuie să vă spun că am introdus și o inovație, am scurtat fustele, pentru că ne încurcau la dans. A ieșit ce vedeți. Trupa noastră e ceva special. Deși nu toți sunt armeni, toți avem sentimentul că facem ceva ce trebuia făcut. Cândva, tot orașul Gherla era locuit de armeni. Acum mai suntem câțiva. Dar ce frumos ar fi să nu dispară cultura noastră. Dansăm împreună, mergem la spectacole prin toată țara, suntem mulțumiți de ce facem și ne place. Am devenit o familie.”

Știm cu toții că Muzeul Etnografic din Cluj a prins viață de câțiva ani încoace. Cum a făcut? E un secret simplu: o minte deschisă a deschis poarta.

Oamenii cu inima frântă. Urmele armenilor pe pietrele Transilvaniei

Oamenii cu inima frântă. Urmele armenilor pe pietrele Transilvaniei

Cel mai bine cunoști un neam de oameni atunci când stai cu ei la masă sau intri în biserica lor și te alături rugăciunilor lor. Duminică dimineața, la ora nouă, când soarele se ridica pe cer, deasupra cireșilor înfloriți s-a deschis ușa bisericii armenești din Gherla. Au început să vină pâlcuri-pâlcuri, ca niște păsări rare care se îndreaptă spre cuibul ancestral.

Eniko are 15 ani și vine din Cluj în fiecare week-end la bunicii bolnavi. Duminică dimineața se îmbracă și pleacă singură la biserică. În locul ei și-n locul părinților și-n locul bunicilor care nu mai pot umbla. Domnul Estegar vine cu soția de mână, este inginer la un atelier de tâmplărie, iar doamna Eva vine de la Budapesta unde stă acum, dar biserica din inima ei este biserica de acasă. Trec pragul tocit de pași și se așează în bănci. Aerul înalt al bisericii le intră în piept. Armenii din România sunt ca evreii și sașii, pe cale de dispariție. Au trecut prin Moldova cu sute de ani în urmă, prin Ardeal și au mers mai departe, tot mai departe, dar totdeauna spre Vest. Acum cei mai mulți sunt la Viena, la Paris sau în America. Urmele lor de carne și piatră au rămas presărate prin toată lumea, din munții Ararat pînă la Atlantic.

Câțiva sunt și la Cluj dar mai mulți la Gherla, oraș de ei construit cu 300 de ani în urmă. Astăzi comemorează genocidul armenesc, nenorocirea care s-a abătut asupra lor acum 98 de ani. Am intrat cât am putut în sufletele lor risipite prin lume, ca să-i cunosc și să vă povestesc despre ei. Să facem o plecăciune împreună în fața lor, pentru suferință și izbăvire.

quotes66Erau oameni tari și foarte deștepți. Cu reguli drastice de disciplină și foarte îndemânatici. Copiii lor, inteligenți și serioși, parcă nu erau copii, ci deja oameni mari. Purtau continuu un fel de responsabilitate în ei. Acum, eu nu mai știu decât vreo două trei familii de armeni în Gherla.
Otilia Pop, fostă profesoară de matematică în oraș

Citește tot articolul!

Renașterea unei comunități. Armenii clujeni mănîncă împreună

Răspîndiți prin toată lumea, dar și în orășelele Transilvaniei, armenii sînt și ei supuși încercărilor ca toți ceilalți. Au grijile zilei, joburi greu de ținut, familii cu tot felul de probleme, au atîtea de făcut! le e tot mai greu să se gîndească la altceva. Varduca Azaduhi, cea care conduce comunitatea armenească din Cluj, a încercat să-i adune la fiecare Crăciun, la o comemorare sau la un film. Dar viața se înnoadă greu așa. Se uită pironiți de oboseală la cîte un documentar care le răscolește și puțina liniște din suflet și pleacă la fel de neîmpăcați cu lumea.

Aseară însă, i-am găsit altfel, pregătiți să reînvețe să trăiască împreună. Citește în continuare „Renașterea unei comunități. Armenii clujeni mănîncă împreună” →

Ce au făcut armenii, în prima zi, în casa lor

Comunitatea armeană de la Cluj trăia în chirie pînă acum cîteva zile cînd s-a mutat în sediul ei de pe strada Cuza Vodă numărul patru. De douăzeci de ani, o mînă de oameni la început, apoi tot mai mulți, căutau un loc unde să se vadă de cîte ori aveau nevoie. Aproape că pribegia lor istorică se continua chiar și acum, prin clădirile altora. De Crăciun, de ziua Armeniei, sau cînd comemorau genocidul care i-a alungat departe de casă, ei o făceau tot într-o străină casă. Armenii au construit în România orașe întregi, catedrale, muzee, spitale, dar n-au primit, ani de zile, o încăpere unde să se întîlnească, să schimbe o vorbă, să-și pomenească morții.
Citește în continuare „Ce au făcut armenii, în prima zi, în casa lor” →

De 800 de ani trăiesc între două lumi. Oamenii cu trupul aici și cu sufletul acolo

Aseară m-am întîlnit din nou cu prietenii mei, armenii. Mi-am dat seama că în mod ciudat, mă simt atrasă de minoritari, eu însămi un om cam de nicăieri, pregătit să plece niciunde.

Așa sînt și ei. Cuminți și înstrăinați de mersul vremurilor, o mînă de oameni își petrec împreună sărbătoarea Crăciunului și după obiceiul de acasă, din Armenia. Nici ei nu mai sînt atîția cîți ani a numărat istoria că ar fi trecut de cînd au plecat din țara lor. 800.

A fost primul popor creștinat, în anul 301. Au fost mulți și au rămas puțini. După războaie, foamete și-un genocid, s-au regăsit mai mult pe drumuri decît acasă. Au fost inteligenți, avansați tehnic și organizatoric, armenii au construit peste tot pe unde au trecut. Au făcut orașe, biserici, cetăți, au construit case și poduri. Din Crimeea pînă la Viena și în mai toată Transilvania. Orașul Gherla a fost construit în întregime de armeni, pe la 1700.
Citește în continuare „De 800 de ani trăiesc între două lumi. Oamenii cu trupul aici și cu sufletul acolo” →