
Listrate stătea tolănit pe scaunul cu spătar și-și sorbea cafeaua cu zgomot, ca un bădăran. O muscă-l bîzîia și ea, nesimțită. Se uita pe stradă, să vadă cine mai vine, cînd dinspre plajă, cînd dinspre biserică Avea plăcerea asta pentru care Zita, nevasta, îl mustra. Nu-i plăcea nici cum sorbea cafeaua, nici cum privea șoseaua. Listrate era un depravat, după vorbele grele ale Zitei. Pe ea n-o chemase niciodată la cafeaua de la stradă, nu era pentru femei!
Într-o zi a tulit pe ibric. Simțea ea ceva. Era prea mult drag de un ibric ca toate ibricele, de la un bărbat ca Listrate! Și zvîrrr cu el pe piatra din fața casei. Listrate a sărit ca un apucat, a luat ibricul spart și a dispărut, blestemînd. Seara s-a întors cu el cositorit de fierar. De acum, ibricul avea o cicatrice, îl durea de cîte ori se uita la el. Dar parcă nici nu era ceva rău, durerea asta care-i răsărise o dată cu izbitura, îl adusese la viață. Iar salvarea ibricului, toată ziua cît a stat la fierar cu ochii pe mîinile lui, era ceva concret, un gest pe care-l făcea pentru ei doi. El și ibricul lui trăiau din nou. Citește în continuare „Poveste de duminică. Despre oameni și obiecte. Legătura tainică dintre un om și-un ibric” →