Etichetă: America

De la Summer of Love la Summer of Trump

De la Summer of Love la Summer of Trump

Interviu de Ruxandra Hurezean cu Andrei Codrescu despre ură și dragoste, politică și migrație

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

A debutat ca poet în limba română, iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema. A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii. În vara acesta i-a fost publicat în România volumul de poeme „Arta uitării”.

Ajungea în America cu un an înaintea acelei veri de pomină: Summer of Love. Vara iubirii. Avea 19 ani, plecase din Sibiu și voia să se facă poet. S-a despărțit de mama sa, a lăsat-o în Detroit și a pornit la New York, să se arunce în brațele poeților. Brațele lor l-au primit ca pe un frate. Acolo toți erau fiii libertății. Nu erau străini, europeni, americani, albi sau negri, ci niște oameni morți după libertate și dragoste, toți erau îndrăgostiți de viață. Sute de mii de hippies s-au adunat în New York City, Atlanta, Los Angeles, Philadelphia, Seattle, Portland, Washington DC, Chicago, Montreal, Toronto, Vancouver, în orașele europene, cu San Francisco – centru al revoluției, o oală care fierbea la focul muzicii. Andrei s-a aruncat și el în vâltoarea asta, deși era evreu venit de la marginea Europei și vorbea o limbă neînțeleasă. Nu știa engleza. Dar nu a fost o barieră. A vorbit cu ochii, cu mâinile cu corpul. Iar asta l-a obligat să îmbrățișeze, să tragă de interlocutori, să-i atingă, să gesticuleze, să se apropie. Limba asta viscerală l-a făcut apoi poet. Unul dintre cei mai mari poeți americani. Om de radio, scriitor, actor, profesor universitar.

Stăm de vorbă într-o cafenea din Cluj, printre râsetele studenților și chelneri care trântesc ușile bucătăriei. Este o seară rece de toamnă și poetul tocmai și-a lansat o carte în piața orașului. Obosit, dar atent la ce avem de discutat, Andrei Codrescu se arată un om zbuciumat de îndoieli, îngrijorat de direcția în care se îndreaptă lumea, America, de simpatia pe care o stârnește ideologia lui Trump, îngrijorat de faptul că tehnica a luat-o pe repede înainte și noi, oamenii, rămânem în urmă. Psihicul, sentimentele, convingerile noastre sunt dintr-o altă epocă decât inovația digitală, spune el. Naivitatea e inevitabilă. Și anxietatea la fel.

Sinteza: Erați evreu, erați român, erați străin. Cum ați fost privit la sosirea în America? Cum era America pe atunci? Exista teama de Altul? Citește mai mult!

București, America României

Nu se trezeşte încet, leneş, nu se târăşte somnoros pe sub ceasuri, ci izbucneşte pur şi simplu, dintr-o dată, ca un vulcan şi se revarsă clocotind pe străzi. Cu mirosuri, oameni, voci, zgomote, ţipete, scrâşnete asurzitoare de roţi, claxoane şi bufnituri de tomberoane. El însuşi un mare tomberon cu de toate, urât şi iubit deopotrivă, confundat când cu Budapesta, când cu Sofia, Bucureştiul are ceva ce nu-i poate lua nimeni: are nerv, el trăieşte! Este eclectic şi adesea kitsch, magnet pentru toate soiurile de oameni, dar viu şi dinamic, gata oricând să prindă noutatea din zbor şi să o facă de-a lui. Ceva anume i se întâmplă acestui organism diform cu înfăţisări multiple, de nu se devorează pe sine de tot: are rămase între oasele lui de cărămidă câteva celule stem ce-l refac după fiecare convulsie mai violentă. Şi asta se întâmplă dincolo de ce se vede.

„Doi oameni au avut de-a face cu oraşul ăsta, Carol al II lea şi Ceauşescu. Amândoi au vrut să facă altceva din el şi l-au schimbat cum au vrut ei!” – vorbeşte repede, din mers, pe Lipscani în sus, Vali Ionescu, fost consilier prezidenţial şi ministru în timpul guvernării CDR. „ Aici e «Caru cu bere», noroc cu moştenitorul că e un băiat deştept, l-a pus pe roate fără să-l mutileze, dincoace era un pub superb, Old Havana, şi dincoace… oare ce-o fi fost? A, da, aici era un magazin de haine, veneam cu mama să-mi ia uniformă de şcoală, de la etaj, ţin minte podeaua că mirosea a petrosin. Acum văd librăria, au făcut o treabă bună cei de la Cărtureşti, cred că e cea mai frumoasă librărie din ţară!” Paznicul ne aude vorbind şi intervine: „Clădirea a fost a lui Jean Chrissoveloni, din familie de bancheri, dar renovările le-au făcut cei de la Cărtureşti!”

Lipscanii s-au sculat demult, străduţa e plină de scaune şi chelneri mişunând, în drumul lor, bătrânii se opresc şi se reazemă de ziduri, se uită pierduţi la ferestrele goale de la etaj. Aici, negustorii plăteau impozit la metri de faţadă, aşa că au ridicat prăvăliile mai mult înalte, subţiri precum creionul şi înalte. Acum, în graba cu care s-au apucat să reocupe spaţiile, comerciaţii au renovat în primul rând parterul lăsînd etajul pradă puieţilor de salcâm şi bufniţelor. Iar cele câteva renovate au primit scopuri foarte profitabile, despre care ghizii vorbesc doar în şoaptă.

Mult mai jos, pe o străduţă îngustă cu clădiri înfofolite în iederă până la gât, într-o prăvălie minusculă plină de arome, îl găsesc pe negustorul de cafea. Are o mână mai moale, un zâmbet uşor stingher, pantaloni de doc subţire şi bretele. Prin anii ’90 a suferit un accident cerebral, de atunci a învăţat să se descurce cu stânga. Domnul Florescu se aşază în faţa cafelei de dimineaţă, făcută din boabe curate aduse din Kenya, prăjite la el în prăvălia cu Delicatese şi ascultă sunetul străzii. Alături, doi gunoieri vorbesc despre ce-au capturat ei azi noapte: grămadă de sticle cu gura largă, o să le ducă la ţară, sunt numai bune de compot.

Reportajul integral poate fi citit în revista SINTEZA, click aici!

Complexul american și noile generații. De la presă la politică și artă

Zilele astea am citit cea mai proastă carte din viața mea. Nici nu știu de ce am insistat s-o termin. Nu-i știu titlul, nu l-am reținut, e un jaf pur și simplu.

Ei, dar și în cea mai proastă carte cu putință, am găsit vreo 20 de pagini despre cel de-al doilea război mondial, mai exact povestea unei poloneze evadate în America, care mi-a confirmat un gînd mai vechi și mi-a relevat o concluzie. Pentru voi poate e o banalitate, dar mie mi se pare foarte important.

Americanii suferă – sau nu suferă pentru că nu-și dau seama, dar sînt marcați și trăiesc în consecință –, de complexul vieții OK, al lipsei de experiențe grave, dramatice, care să fi făcut istorie pentru istorie, dar și pentru ei, personal.

Citește în continuare „Complexul american și noile generații. De la presă la politică și artă” →