E dimineața în care România află că un fost premier, condamnat la închisoare, a încearcat să se sinucidă. E confirmarea, supriză pentru unii, că lumea se schimbă.
Din 2004 și pînă astăzi s-au inventat iPad-ul, bateria eco cu 6.000 de ore autonomie sau tricoul antiglonț.
Azi noapte am aflat că schimbarea merge mai departe.
Prima mea întîlnire cu Bartolomeu Anania a avut loc într-o dimineață de primăvara, în 1998, și ea a venit pe fax. Era un comunicat de presă în care arhiepiscopul, căci arhiepiscop era atunci, al Vadului și Feleacului, amenința spunînd că dacă guvernanții nu vor fi atenți la cererile Bisericii, biserica poate să și facă politică. Iar cuvîntul Bisericii va cîntări greu în fața enoriașilor.
Mi s-a părut ciudată poziția prelatului și am pornit fără grabă spre a înțelege ce se întîmplă. Am mers la Arhiepiscopie și am stat de vorbă cu vicarul administrativ, Iustin Tira. Am înțeles că problema erau banii: guvernul și ministerul cultelor respingea cererile de finanțare din partea arhiepiscopiei. Comunicatul semnat de Înaltul Bartolomeu era deci – o atenționare.
Citește în continuare „Bartolomeu Anania și politica: Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu. Un remember de jurnalist”
Crin Antonescu s-a asociat cu Dan Voiculescu și urmează să se asocieze și cu Victor Ponta, Ion Iliescu, Adrian Năstase și toți baronii aceia dezgustători care i-au produs atîta greață finuțului liberal în anii lui grei de politică dură!
Dreapta, stînga, securiști, comuniști. Nimic n-a mai contat în fața ambițiilor politice ale lui Crin Antonescu. Nici voința sau obrazul mai subțire al unora dintre liberali, nici anii de adversitate politică și condamnări tranșante față de comunism și securitate. PNL a executat-o definitiv pe Mona Muscă, a scos-o din lumea politică cu totul și din asta și-a făcut un titlu de glorie. Atîta intransigență!
Citește în continuare „Curățenie pe dreapta: iese Mona Muscă și intră Dan Voiculescu. Trăiască anticomunismul!”
În 2001, Adrian Năstase face „cadou” unui senator PSD un oraş întreg: Băile Herculane. Nu e un oraş oarecare, a fost cea mai importantă staţiune balneară din Europa. La zece ani mai târziu, vechea staţiune este o ruină prin care umblă căutătorii de aur, stafiile şi câinii vagabonzi. Din când în când se organizează licitaţii pentru executarea silită a fostului senator PSD Iosif Armaş. Licitaţii fără succes. Iar datoriile societăţii la bancă se îndoiesc, se întreiesc. Turismul la Herculane scade cu fiecare an. Anul acesta, cu încă 30%.
Cea mai mare parte a clădirilor vechi din staţiunea Herculane este o ruină. De unele s-au atins nişte întreprinzători grăbiţi care au aplicat termopane în zidurile romane, dar aici s-a oprit investiţia lor. Uşile de plexiglas sunt încuiate şi prăfuite. Pentru nişte băi romane, trebuie mai mult decât un termopan înfipt cu spumă. De pe soclul lui, Hercule cel care a omorât un balaur ca să lase locul cu ape să trăiască, se uită peste clădiri, şi-l înţelegi. Dacă baţi cu piciorul staţiunea, la sfârşitul călătoriei nu te dor picioarele, te doare sufletul.
Construită de împăratul Traian în anul 102, Herculane devine destinaţia de vacanţă a aristocraţiei romane, iar vestea că aici se găsesc ape cu puteri miraculoase se împrăştie în tot imperiul. Şi astăzi se văd mărturii ale construcţiilor romane. Inscripţiile ce atestau aşezerea antică se află într-un muzeu din Viena. Pentru că în secolul 18, administraţia Imperiului Austriac reface staţiunea, ridicând clădiri baroce de o frumuseţe rară, reface poduri şi viaducte, construieşte şi o capelă catolică. De data aceasta, staţiunea devine preferata aristocraţiei europeane şi cunoaşte un maxim de înflorire. Împăraţii Austriei Frantz Iosef, Maria Tereza sau împărăteasa Elisabeta au vilele lor şi-şi petrec verile aici.
Nici războaiele şi nici comunismul nu au reuşit să distrugă staţiunea. A reuşit însă, la începutul anilor 2000, un senator prieten cu Adrian Năstase, să pună mâna pe ce construiseră timp de 2000 de ani, două mari imperii şi o legendă mitică. Era locul descoperit de Hercule în drumul cu argonauţii săi, pe Dunăre în sus, în căutarea Lânii de aur.
Acum, este locul marcat de paragină, unde un oarecare Iosif Armaş a măturat 2000 de ani de istorie lăsând să se vadă prin găurile goale ale ferestrelor, printre arbuştii crescuţi pe ziduri, neputinţa, nevoinţa şi neisprăvenia românească.
Poate mai mult decât oriunde, la Herculane se vede incapacitatea noastră de a păstra şi folosi moştenirea unui trecut care a picat ca o pleaşcă peste noi. Cu atât mai puţin de a crea, de a construi, de a face ceva din nimic.
În faţa celei mai spectaculoase clădiri, a hotelului Decebal din centrul staţiunii, pe o bancuţă, la umbra castanilor, o femeie cu un cântar poate fi văzută zilnic. E meseria ei, cântăreşte. Doamna Paraschiva a ieşit prima dată, cu cântarul în mijlocul străzii, acum 20 de ani, când a trebuit să mai facă un ban peste pensia de boală pe care o are. 230 de lei lunar. De atunci, în fiecare zi însorită dintre crestele Munţilor Cernei, femeia este la loc fix, în faţa hotelului Decebal. A văzut cum s-a aşezat pe obrazul clădirii degradarea. A văzut în fiecare zi, cum a suferit şi a murit, un lucru frumos.
„Era plin de oameni, forfotea vara de atâţia domni şi doamne cu copii, cei mai mari ai ţării, din toată lumea, nu doar de la noi. Până pe la începutul anilor 90 au tot venit. Apoi, încet, încet, clădirile s-au ruinat. Le-a luat unul Armaş, senator, a zis că face şi drege. Nu a făcut nimic, ba le-a mai şi pasat de colo colo. Acum sunt iar la vânzare. Bietele clădiri, îşi tot caută stăpân”, povesteşte doamna Paraschiva de lângă cântar. Un leu, atât cere ca să te cântăreşti.
Între doi clienţi, se întoarce spre mine şi spune: „Într-o dimineaţă, ce credeţi, l-am găsit fără patru lacre brodate, acelea, din fier, din cele pe care le vedeţi la terase. Am chemat poliţia, le-au căutat. Au găsit trei dintre ele la nişte hoţi de fier vechi, dar una n-a mai fost de găsit. E lipsă. L-au tot purecat tot felul de neisprăviţi. Se dusese vestea că aici, sub hotel e îngropată comoara romanilor, ba chiar şi a dacilor. O grămadă de aur. Intrau seara cu lanternele, căutau şi dacă nu găseau, luau ce le era la îndemână. Până când, a apărut zvonul că unora le-a ieşit în capul scărilor, o fantomă. O femeie în alb. O, am zis dimineaţa când am venit cu cântarul, ce bine a făcut, draga de ea, parcă eu am învăţat-o! Şi acum e un schelet de câine spânzurat de o grindă. Tot ca să le taie pofta de scormonit după aur. Ei nu se întrebau, de ce ar fi îngropat romanii o comoară sub clădirea nostră? Dacă strângeau aur, îl duceau cu ei, în imperiu, îl făceau bani, bijuterii, poleiau biserici. Dar să-l îngroape la noi, e o prostie!”
Femeia vorbeşte şi cântăreşte. A mai făcut doi lei între timp.
„Dacă n-aş fi şchioapă aş pleca. Să văd cu ochii mei cum arată ţara ălora care au făcut minunile astea de clădiri. Să văd ce am pierdut când au plecat ei.”
UPDATE: Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, a declarat, miercuri, [15 septembrie 2010 – nota mea] la Alba Iulia, că în „cazul Băile Herculane”, soluţia ar fi exproprierea pentru utilitate publică, propunere prezentată şi în Parlament, iar în rest, instituţiile abilitate ar trebui să-şi facă datoria faţă de ceea ce s-a întâmplat în privatizarea din această staţiune.
Aflat în oraş mai mult pentru ca Grupul de la Cluj să-i poată lua tensiunea şi să-i administreze un sedativ înainte de lansarea Polului, Ion Iliescu a ajuns să-i consterneze pe cârciumari. Domniei sale i s-a pregătit un lifting la Clubul Diesel, unde pesediştii l-au invitat să dialogheze despre omul politic şi sfidările lumii de azi. Ei au sperat că prezenţa lui Ion Iliescu în clubul lui Buteanu, vestit pentru nonconformismul său “va da bine la public”, îl va umaniza şi-l va întineri, iar imaginea noului PSD va fi una mai relaxată, mai apropiată de generaţia tânără. Culmea este că şi patronul clubului a sperat ceva.
Ion Iliescu însă nu s-a dezminţit. În cadrul sofisticat al pivniţei lui Buteanu, printre draperii şi oglinzi, ascultat de pesedişti scoşi de la naftalină, dar şi de Vasile Dîncu, singurul reprezentant al durilor de la Cluj, Ion Iliescu a început un monolog deşirat, presărat cu teze socialiste şi amintiri din călătoriile sale în străinătate. Lumea bună a cârciumilor clujene, gazde îmbrăcate în ţinute de seară, s-au agitat la pe la ora 16 să-i aşeze pe scaune pe musafirii cafenelei politice. Ion Iliescu, parcă neînţelegând nimic din ce i se întâmplă şi ce ar trebui să facă – ca un actor prea bătrân pentru rolul său – a continuat să vorbească despre necesitatea stângii, povara tranziţiei, planificările pe care şi le făcuse până în 2020, (dacă ele nu s-ar fi curmat atât de repede!), despre tâmpenia cu restituirea proprietăţilor, despre prostia cotei unice.
Discursul socialist al bătrânului Iliescu l-a ţintuit pe capitalistul Buteanu, prosperul capelan al pivniţelor din Piaţa Unirii, care-l urmărea consternat. Buteanu s-a arătat surprins de prezenţa lui Ion Iliescu şi a mărturisit că pesediştii au primit găzduire în clubul său pentru că a fost lăsat să înţeleagă că acolo va veni… Emil Constantinescu! I-a plăcut însă partea de economie a discursului şi a mărturisit că, în problema cotei unice de impozitare, este de acord cu Ion Iliescu: de la cei bogaţi trebuie luat mai mult decât de la săraci.
Monologul lui Ion Iliescu a plictisit audienţa mai mult de un ceas. Camarad al altor timpuri, propovăduind pentru mulţimea săracă şi împotriva celor puţini şi bogaţi, fostul activist de partid contrasta cu decorul precum lampadarele de cristal cu pereţii din piatră.
Oricât s-a străduit tineretul pesedist, strategia de imagine a eşuat, demonstrând încă o dată că anumiţi actori nu pot juca decât anumite roluri. Şi în general, le joacă pe cele cu care s-au obişnuit. Printre pahare şi camere de filmat, singurii oameni care ştiau de ce ce află acolo, Vasile Dîncu şi Valentin Cuibus, mai schimbau câte o impresie, cu gândul desigur, la puntea pe care o înjgheabă ei doi între tabăra lui Iliescu şi grupul lui Geoană. Fiecare având destul de mult de lucru pentru ca Polul bătrânului să nu încurce socotelile revoluţionarilor de la Cluj, iar pe Geoană să-l mai ajute o dată, în speranţa că, de data aceasta, nu va uita de unde răsare soarele.
Politica de culise a stângii, ca şi a dreptei, este sigura care contează, iar dacă ea ar ieşi din umbră, aşa cum a cerut-o naivul compozitor al discursului lui Tăriceanu, atunci aproape că n-ar mai rămâne nimic. Ascultându-l pe Ion Iliescu, puteai avea convingerea că, oricâte strategii de salvare a stângii spre o formulă modernă ar încerca strategii acestei formaţiuni, ele se izbesc de conturul dur al materialului uman care nu mai poate fi modelat.
Poate că Ion Iliescu şi-a imaginat că vine la Cluj ca să testeze terenul înainte de 23 mai, ziua în care vrea să lanseze Polul. Însă, între el şi muncitorii de la “unităţile” pe care le vizitează, nu stă doar un deceniu de dezamăgiri, ci şi un partid care nu ştie ce să facă cu ce are în dulap.
Poate că şi aceasta este una dintre marile diferenţe dintre stilul de a face politică al PSD şi al Alianţei. Rolurile pe care hotărăsc politicienii portocalii să le joace sunt mai aproape de ce reprezintă ei cu adevărat, iar acţiunile lor şi discursurile sunt mult mai verosimile. Fiind mai aproape de ei înşişi, sunt mai credibili, mai umani. Strategiile sterile ale social-democraţilor, de la Adrian Năstase care se apucare de cosit pe la Alba Iulia, se îmbrăca în cămăşi cu carouri şi mânca virşli de oaie, până la Mircea Geoană în metrou şi acum Ion Iliescu la Diesel, totul are un aer artificial, şi-i aruncă în ridicol.
Dar poate că tot a avut şi cafeneaua pesedistă un rol în marele joc al politicii. A pus, fără să vrea, două lumi contrastante la un loc, pentru ca fiecare dintre ele să descopere ce bine le este separat.
Inregistrare din timpul expunerii lui Ion Iliescu
Gazetino 