În noapte, în pădure și în biserică mă simt singură cu tine, Doamne. Nu e nevoie să-ți spun nimic deși te-aș aștepta să zici tu ceva. Îți amintești desigur, pădurea de fagi, umedă și întunecoasă unde am înțeles cît de bine cresc lemnele din trupurile noastre. Cît de măreață e catedrala ta de crengi și cît de muritori-nemuritori sîntem noi, prin ea. Citește în continuare „Pădurea din catedrală. Cum au crescut copaci din carnea noastră” →