De ce și-au amânat românii din diaspora întoarcerea? De ce și-au orientat opțiunile politice de la alegerile trecute când „diaspora salva țara” la alegerile de acum, din 2024, primul tur, când diaspora a votat majoritar un candidat pro-rus, izolaționist și anti-occidental?
Despre ce s-a schimbat între timp, l-am întrebat pe Victor Gelan, psiholog în Germania. El oferă consiliere psihologică românilor din diaspora. I-am solicitat această discuție pentru a înțelege cum mai este viața românilor care trăiesc departe de casă, care sunt temerile și frustrările lor.
O distincție importantă pe care o face interlocutorul nostru este între a fi anti-UE și anti-politici UE, și între integrarea funcțională a românilor și cea identitară.
Dacă cei mai mulți români sunt integrați funcțional, spune el, adică au un loc de muncă stabil, copii la școală, tot ce le trebuie ca să o ducă bine, dar nu sunt integrați cultural, identitar: nu se simt ca fiind de acolo.
Redăm aici fragmente din discuția cu Victor Gelan, care poate fi urmărită pe larg în înregistrarea video de mai jos.
„E și vina multor intelectuali din România, care au mărit clivajul ăsta în societate între tabere, punând etichete. În loc să vină să încerce să înțeleagă fenomenul din spate. Adică de ce oamenii ăștia sunt anti? Or fi toți nebuni? Au luat-o razna dintr-odată?”
„Noi, când vorbim despre oamenii care au votat inclusiv acum, cum au votat în diaspora, majoritar, trebuie să înțelegem că ei nu sunt neapărat anti-europeni. De fapt, ceea ce am observat eu, e că aceștia sunt mai degrabă anti-politici UE sau anti-decizii luate de anumiți politicieni care conduc Uniunea Europeană la ora actuală și asta se poate vedea și în toată Europa, nu doar în România.”
„Ei nu mai simt că deciziile merg de jos în sus, adică de la oameni care își trimit reprezentanții tocmai pentru a-i reprezenta pentru a le duce mesajul mai departe, ci odată ajunși acolo, politicienii încep să impună măsuri de sus în jos după bunul plac. Sau așa sunt percepuți ca fiind cumva după bunul plac sau după înțelegerile dintre ei, după o agendă cu care oamenii nu se mai regăsesc. Și atunci toți se întrebau, dar unde mai e democrația? Cred că de asta prinde discursul anti-occidental și anti-european, care de fapt nu e anti-Europa, ci anti-politici UE.”
„Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, afectați de creșterea prețurilor” — Victor Gelan, psiholog
„În ultima vreme s-au acutizat niște lucruri odată cu războiul din Ucraina și cu pandemia au crescut prețurile foarte mult. De exemplu, în Germania în ultimii ani au crescut de cel puțin 5, 6 ori poate mai mult, dar așa, în ritm alarmant. Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, cu care fac psihoterapie, care spun: m-am gândit să fac niște bani și am ajuns acum pur și simplu în situația în care eu abia mă întrețin. Adică mă întrețin hai ca să spunem, poate mai fac un concediu din când în când, dar practic, eu nu mai reușesc să pun nici măcar ceva deoparte. Simt că lucrurile s-au schimbat într-un mod destul de rapid și viața lor e afectată.”
După victoria în alegerile federale din Germania, Friedrich Merz, liderul Uniunii Creștin-Democrate (CDU), susține necesitatea formării rapide a unui guvern funcțional, capabil să abordeze provocările interne și internaționale. El a evidențiat importanța consolidării Europei pentru a reduce dependența de Statele Unite, criticând atitudinea administrației Trump față de Europa. Financial Times
Merz a exclus posibilitatea unei coaliții cu partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), reafirmând angajamentul CDU de a nu colabora cu această formațiune. B1 TV
În același timp, cancelarul în exercițiu, Olaf Scholz, a recunoscut înfrângerea Partidului Social-Democrat (SPD) și și-a asumat responsabilitatea pentru rezultatul obținut, descriindu-l drept „amar”. G4Media
Rezultatele alegerilor indică o schimbare semnificativă în peisajul politic german, cu CDU/CSU obținând aproximativ 29% din voturi, urmat de AfD cu circa 20%, în timp ce SPD s-a clasat pe locul al treilea cu aproximativ 16%. Financial Times
Merz a subliniat că lumea nu va aștepta ca Germania să-și rezolve problemele interne și că este esențial ca noul guvern să fie format rapid pentru a asigura stabilitatea și a răspunde eficient provocărilor actuale.
Dreapta germană, reprezentată de alianța CDU/CSU, a obținut o victorie clară la alegerile anticipate din 23 februarie 2025, conform sondajelor la ieșirea de la urne. Cu un scor de 29%, creștin-democrații revin în prim-planul politicii germane și pregătesc terenul pentru ca Friedrich Merz să devină următorul cancelar al celei mai mari economii europene.
Rezultatele alegerilor: O schimbare majoră pe scena politică germană
Rezultatele preliminare indică o reconfigurare semnificativă a Bundestagului, cu o ascensiune puternică a partidelor de dreapta și o înfrângere usturătoare pentru actualul cancelar Olaf Scholz.
🔹 CDU/CSU – 29% (învingătorii alegerilor) 🔹 AfD (Alternativa pentru Germania, extrema dreaptă) – 19,5% (locul al doilea, o creștere importantă) 🔹 SPD (Partidul Social Democrat, al cancelarului Scholz) – 16,1% (un rezultat foarte slab) 🔹 Verzii – 13,2% 🔹 Die Linke (stânga radicală) – 8,6% 🔹 FDP (liberalii) – 4,9% 🔹 BSW (extrema stângă) – 4,8%
Un aspect notabil al acestor alegeri a fost prezența record la vot – 84%, semn că alegătorii germani au considerat acest scrutin esențial pentru viitorul țării.
Implicații politice: Ce urmează?
Având în vedere scorurile obținute, cea mai viabilă opțiune pentru formarea unei coaliții guvernamentale pare a fi o alianță între CDU/CSU și SPD. Cu 29% + 16,1%, cele două partide ar avea majoritatea necesară pentru a guverna fără sprijinul altor formațiuni.
Totuși, o astfel de coaliție ar putea fi complicată, având în vedere pierderea suferită de SPD și posibilele tensiuni interne. În cazul în care negocierile eșuează, CDU/CSU ar putea explora alte variante, inclusiv o alianță cu FDP, dacă aceștia reușesc să depășească pragul electoral.
Ascensiunea AfD, care ajunge pe locul doi cu aproape 20%, confirmă tendința de creștere a partidelor naționaliste și populiste în Europa. Deși au obținut un scor record, rămân în afara oricăror scenarii de guvernare, întrucât celelalte partide refuză să colaboreze cu extrema dreaptă.
În concluzie, un nou capitol pentru Germania
Victoria CDU/CSU și posibilitatea ca Friedrich Merz să devină noul cancelar marchează începutul unei noi ere politice pentru Germania. După patru ani de guvernare a social-democraților, alegătorii au optat pentru o schimbare, iar următoarele săptămâni vor fi esențiale pentru definirea viitorului guvern german.
Rămâne de văzut ce tip de coaliție va reuși să formeze CDU/CSU și cum va influența acest rezultat direcția politică a Germaniei și a Uniunii Europene.
Apărut în 2024 la Editura Humanitas, volumul „Călătorie în miezul vieții”, scris de Ruxandra Hurezean, este mult mai mult decât o colecție de reportaje pe care autoarea le-a scris între 2013 și 2023. Diversitatea subiectelor abordate, seriozitatea documentării, profunzimea observațiilor, eleganța stilului sunt doar câteva dintre calitățile unei cărți ce se citește ca un roman în care scriitoarea își însoțește cu discreție personajele, împletindu-le poveștile într-o Poveste atemporală, convingătoare, vie.
Reportajele Ruxandrei Hurezean ies din definiția clasică a genului, pentru că depășesc și funcția informativă și pe cea afectivă pe care o presupun îndeobște asemenea tipuri de texte. Ele nu sunt scrise doar pentru a-ți aduce la cunoștință un aspect din realitate într-o manieră captivantă, ci pur și simplu te fac să te uiți la lume într-un fel în care nu ai mai făcut-o până să nu le fi citit. Într-un timp în care oamenii cad tot mai ușor în capcana extremelor de tot felul, pentru că nu (mai) știu – sau nu (mai) pot – să treacă de suprafața lucrurilor, cartea Ruxandrei Hurezean e un ghid de privit în jur.
Citind fiecare dintre reportajele ei, înveți că a privi e un act ce presupune curiozitate, atenție, răbdare, empatie, respect, recunoștință și că, descoperind lumea în felul acesta, poți să îi observi nuanțele, profunzimile, complexitatea. O plimbare printr-o piațetă a unui oraș european medieval, o clădire veche ce adăpostește o instituție publică, o margine de oraș, un om pe care îl întâlnești întâmplător pe stradă sunt întâmplări comune care își schimbă semnificația după ce descoperi scrisul Ruxandrei Hurezean. Înțelegi, pe măsură ce treci de la un text la altul, că relația dintre aparență și esență e una dinamică, iar descoperirile pe care le poți face dacă treci de „coaja” realității sunt spectaculoase și te ajută să te ancorezi mai bine în ea.
Cel mai important lucru pe care izbutește să îl facă Ruxandra Hurezean în textele sale este acela de a decupa dintr-o lume aflată în permanentă schimbare portretele unor oameni cu povești de viață extraordinare. Preocupată de resorturile intime ale unor personaje singulare, care au mers împotriva curentului, după cum mărturisește în Argumentul volumului său, autoarea este interesată de oameni aflați în situații-limită, care s-au luptat fie să supraviețuiască, fie să își împlinească un vis. Cu această „grilă de lectură” a realității, jurnalista pornește în căutarea eroilor săi, pe care îi descoperă în palate imperiale, dar și în mahalale. Fără ca vreo clipă să le știrbească individualitatea, ea le subliniază trăsăturile ce îi încadrează într-o tipologie. În felul acesta, îi fixează în memoria cititorilor și îi transformă în personaje ce se sustrag trecerii timpului. Aventurierul ce survolează o piațetă pe o sârmă, Ivan, pescarul lipovean care, copil fiind, s-a rugat și a transformat, prin rugăciune, barca în biserică, îngrijitorul modest de la Palatul Schönbrunn pe care toți colegii îl cunosc și respectă, biologul fascinat de arborii bătrâni din pășunile transilvănene sau profesorul de la Harvard care și-a luat casă în Criț sunt doar câțiva din cei care formează un univers uman de o uluitoare diversitate, dar, în același timp, foarte compact, prin „substanța” care îl traversează.
În inima Europei, dar încă în afara Uniunii, Balcanii de Vest sunt o regiune plină de provocări, dar și de oportunități. Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia aspiră de ani buni la integrarea europeană. Acum, Uniunea Europeană pare mai hotărâtă ca oricând să accelereze acest proces printr-o combinație de reforme, investiții și integrare economică.
Dar cât de aproape sunt Balcanii de Vest de aderare? Și ce înseamnă această extindere pentru viitorul Europei?
Planul UE pentru Balcanii de Vest: accelerarea integrării
În noiembrie 2023, Comisia Europeană a adoptat un nou Plan de creștere pentru Balcanii de Vest, menit să grăbească integrarea economică a regiunii cu piața unică europeană. Acest plan ambițios include:
Acces extins la piața unică a UE, permițând țărilor din Balcani să beneficieze de reguli și standarde europene, chiar înainte de aderarea oficială.
Un sprijin financiar de 6 miliarde EUR (2 miliarde granturi, 4 miliarde împrumuturi concesionale), condiționat de implementarea reformelor esențiale.
O piață regională comună, care să conecteze economic statele din Balcani și să le pregătească pentru integrarea în economia UE.
Aceste măsuri ar putea accelera dezvoltarea economică a regiunii și ar atrage investiții semnificative.
Reforme și provocări pe drumul către aderare
Pentru ca acest plan să devină realitate, țările din Balcani trebuie să îndeplinească o serie de condiții:
Alinierea la normele UE privind libera circulație a bunurilor, serviciilor și forței de muncă.
Implementarea reformelor economice și politice, esențiale pentru atragerea de investiții și garantarea stabilității democratice.
Consolidarea luptei împotriva corupției, una dintre principalele piedici în calea aderării.
În acest condiții, mesajul Uniunii pare să fie clar: integrarea nu este doar un proiect economic, ci și unul politic și social. Statele care vor să devină membre trebuie să demonstreze un angajament real față de valorile europene.
O Europă mai mare este o Europă mai puternică
Extinderea Uniunii în Balcani nu este doar o oportunitate pentru aceste state, ci și o necesitate strategică pentru Europa. Într-un context geopolitic instabil, UE își dorește să limiteze influența unor puteri externe (Rusia, China etc.) și să consolideze stabilitatea la granițele sale.
Va reuși Uniunea Europeană să integreze Balcanii de Vest în următorul deceniu? Rămâne de văzut. Dar un lucru e sigur: drumul spre aderare este clar trasat. Miza, – una uriașă atât pentru Balcani, cât și pentru toată Europa.
Luni dimineața, pe 3 februarie 2025, la ora 11,15, „Semmeringul bănățean” va porni din nou din gara Oravița spre Anina. El face traseul acesta din 1863. Străbate cea mai veche cale ferată montană din România într-un peisaj spectaculos.
Însă, periodic, Societatea de Căi Ferate îi amenință existența. Recent, Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a decis ca trenul să nu circule de luni până joi în perioada iernii, între 13 ianuarie și 17 aprilie. Măsura era motivată de scăderea numărului de pasageri pe timp de iarnă. Ca reacție, scietatea civilă, autoritățile locale, ceferiștii, angajații gărilor Oravița și Anina și publicul larg, sensibilizat prin mesaje, au sărit cu toții în apărarea trenului.
Șeful stației Oravița, Remus Cherla, a explicat pentru presa locală că o linie nefolosită se degradează rapid, afectând siguranța transportului. „Fiecare anotimp are farmecul său, iar călători ar fi, chiar dacă mai puțini decât vara”, a spus el.
Iar Asociația „Euroland Banat” a trimis o scrisoare deschisă către ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, și alte instituții publice și organizații de profil, solicitând menținerea circulației zilnice.
Așa se face că, sâmbăta trecută, în gara din Oravița s-au strâns atâția călători, în semn de protest, încât abia au încăput în trenul pe care-l apărau.
S-au urcat în cursa-manifest și funcționarii Stației Oravița, și iubitorii trenului, activiștii civici, dar și călătorii obișnuiți ai trenului. Au umplut trei vagoane.
„Trenul fost plin. A fost și șeful de gară și noi, care lucrăm aici. Am mers împreună, am povestit, am discutat, am admirat peisajul, ne-am amintit de câte ori am apărat acest tren. Iar când am ajuns în gara din Anina, primarul și cei de acolo ne-au așteptat cu un pahar de vin și ne-au servit cu gulaș”, povestește pentru PressHub Maria Avram, casieră în stația CFR Oravița. Ea vinde bilete pentru Semmering și poate să spună că trenul are cerere: „Chiar dacă iarna sunt mai puțini călători, vara e plin și până toamna târziu. În octombrie am avut așa de mulți ca în luna august!”
În urma acestor proteste, ministrul Transporturilor a anulat măsura și a redat trenului programul de circulație de dinainte: toată săptămâna, o cursă pe zi, între Oravița și Anina, dus-întors.
Nu a fost prima dată când trenul acesta a fost amenințat cu desființarea. Și, de fiecare dată, opinia publică, iubitorii de călătorii, oameni care prețuiesc patrimoniul istoric și cultural au făcut front comun și l-au salvat.
„Semmeringul bănățean” este monument de patrimoniu clasa A, parte din linia ferată Baziaș-Oravița-Anina, dată în funcțiune în 1863. Calea ferată, prima de acest fel de pe teritoriul României, construită de Imperiul Austriac, are 33,4 kilometri, 10 viaducte și 14 tuneluri. O operă de artă arhitecturală, dacă ne gândim că a fost construită manual de meșteri italieni cioplitori în piatră, când încă nu se inventase dinamita. Trenul concurează în competiția națională „Destinația turistică a anului” și atrage turiști din întreaga lume.
Valoarea lui nu este doar sentimentală. Trenul duce și aduce localnicii dintr-o parte în alta a muntelui, oamenii vin de la muncă sau de la piață, plimbă turiștii și ține în funcțiune o cale ferată istorică folosită la transportul minereurilor până de curând.
Cu zece ani în urmă, în plină iarnă, ca și acum, acest tren a fost pus pe listele Ministerului Transporturilor pentru desființare. Era sortit retragerii într-un depou, cel mult într-un muzeu.
Am pornit atunci spre Oravița să aflu cum arată trenul, care este viața care-l animă și de ce e necesar să nu cedeze.
Redăm aici reportajul de atunci (2014), povestea oamenilor care-l țin în viață, a locurilor și timpului în care se zbate să reziste. Ce s-a schimbat între timp este numărul de turiști călători, tot mai mare și faptul că trenul a fost renovat. Acum este verde la fel ca pădurile munților pe care le străbate.
Trenul din nori
„Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, spune șeful de tren.
Oraviţa sau Dumbrava de Nuci este un oraș cuibărit între munți și Dunăre, unde bat vânturi mediteraneene și unde cu mult timp în urmă împărăteasa Sisi a lăsat un plămân din piatră, semn de mulțumire pentru că se vindecase aici. Întemeiat de Imperiul Austriac, orașul a fost colonizat cu mineri șvabi, cărora li s‑au construit case și străzi, primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cu tot ce‑i trebuia, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. Aici s‑a construit primul teatru din Europa de Sud‑Est, azi Teatrul „Mihai Eminescu“. Era în 1816. Clădirea reproduce întocmai Burgtheater din Viena și a fost prima clădire din Europa iluminată cu acetilenă.
Tot atunci, la Oraviţa, se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută care putea socoti în mai multe monede și la preţuri diferite ziua față de noapte.
Și, pentru că peste munte, la Anina, se descoperise cărbune, imperiul a decis să construiască o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr‑o parte în alta.
Proiectul inițial începe în 1847 și are mai multe etape. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff‑Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni taie muntele, zidesc viaducte, trudesc să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff‑Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stânci și moare. Ceilalţi refac traseul și continuă munca.
Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul era la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă, a anului 1863. I se aduce un ceas cu pendul de la Viena, iar la inaugurare, în 15 decembrie, vine însuși împăratul Austriei.
Calea ferată montană dintre Oraviţa și Anina are 34 de kilometri, 14 tuneluri și 10 viaducte construite de pietrari italieni cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita.
Acum e tot iarnă. Intrăm în gară pe înserat. O lumină slabă abia umple încăperea șefului, aflată într‑o latură a clădirii. Lângă sobă, adunaţi pe o canapea uzată, se înghesuie câţiva bărbaţi care așteaptă trenul, la căldură, lângă biroul impiegatului Iuliu Kelemen.
Linoleumul e rupt, biroul cu registrele de bord, ros de vechime, iar pe zugrăveala peretelui, o urmă de pendul peste care cineva a prins un ceas chinezesc cu baterie. „Ni l‑au luat“, spune impiegatul Iuliu Kelemen. „Aveam ceas cu pendul, de când era gara‑gară, dar acum două luni ni l‑au luat. L‑au dus la Timișoara, cică îl pun la muzeu.“ „Dar nu e semn bun“, intră în vorbă un bărbat de pe canapea. „Așa s‑a întâmplat și cu alte gări, am auzit eu, când le‑au luat ceasurile, a fost gata, n‑a mai durat mult!“
Intră un domn cu șapcă și geantă de controlor, salută și merge să scrie în registru la ce oră a intrat trenul lui în gară. Este Rozsa Florin, șeful trenului „ăl bătrân“ (așa cum îi spun ei celui mai vechi tren care străbate „Semmeringul Bănățean“). Cu el mai face încă două curse pe zi dus–întors de la Oraviţa la Anina.
Sunt toţi cam fără chef de vorbă, au auzit zvonuri proaste despre soarta trenurilor lor. Știu doar că nu le spune nimeni nimic. Află din ziare că trenul s‑a scos la vânzare. În dimineața asta, execută raportul de tură, ca de obicei. E un ritual care se petrece precis, zi de zi, ca și cum ei ar merge înainte, chiar și când lumea ar sta pe loc.
Călătoria cu un muzeu
A doua zi, trenul pleacă din gară spre Anina la oră fixă. Biletul costă 10 lei de persoană. Până în septembrie era 5 lei și 20 de bani. Dar de când trenul s‑a numit „turistic“, și preţul s‑a dublat.
În vagon e cald. Revizorul mecanic a făcut focul de dimineaţă în soba de fontă din mijlocul primului vagon. Din când în când își pune mănușile de pânză groasă, se duce la cutia cu cărbuni de lângă ușa de la intrare, ia un pumn bun de cărbune și‑l pune pe foc. E de fapt un cazan cu apă, care se alimentează pe dedesubt, de la el pleacă ţevi în toate vagoanele, iar focul nu se stinge niciodată.
„Ca să nu îngheţe instalaţia.“ Zi și noapte, toată iarna, mecanicii se duc și mai pun câte un cărbune pe focul din trenul „ăl bătrân“, fie că merge sau stă în gară.
Șeful de tren nu‑și dă șapca jos, deși e cald de te trec nădușelile. Se uită tacticos în caietul lui de bord și, într‑un ritual îndelung exersat, coboară în fiecare gară să facă „verificarea“ și „să dea pornirea“.
Fluieră în timp ce învârtește steguleţul de nailon galben. Apoi trenul pornește.
Rozsa Florin are 43 de ani şi locuiește în Oraviţa. Soţia lui, Ionela, este vânzătoare într‑o alimentară. Iar fata e studentă la Timișoara, la Politehnică. Nu are salariu mare, dar a mai ţinut pe lângă casă câte un porc, doi, „la un an poţi lua vreo 200 de lei pe bucată“.
A început în ’90 ca „acar“, apoi a avansat și acum e șeful acestui tren. Spune despre trenul „ ăl bătrân” pe care‑l conduce, construit special pentru calea ferată Oraviţa-Anina acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l‑a întrebat nimeni nimic, dar dacă l‑ar întreba el le‑ar răspunde așa: „Vara, n‑ai aer să respiri de turiși. Am dus și trei vagoane pline peste munţi. Numai eu am tăiat într‑o zi 114 bilete. Am adus 11 milioane vechi dintr‑o singură cursă, plus ce mai vânduseră la casierie! Iar trenului nu i‑a făcut nimeni reclamă, doar ce s‑a aflat de pe Internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne‑au descoperit cine știe cum, s‑au plimbat ei sau cunoștinţe de‑ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi.Dar nu are legătură cu CFR‑ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne‑au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i‑ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s‑o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce‑ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști! Dar haideţi să vă povestesc…” și șeful de tren cedează căldurii, își ia șapca de pe cap, își face vânt cu ea și‑o pune pentru scurt timp alături, pe băncuţa de lemn.
Pentru ultimul
„Așa, cum vă spuneam, astă‑vară am avut trenul plin de turiști. Linia era programată să se închidă și ei au dat buzna să mai apuce să se plimbe. Au fost și câteva grupuri de elevi și studenţi din Italia. Mari cântăreţi, tare ne‑am mai distrat cu ei, unul mai artist ca altul! Un băiat a cântat la chitară tot drumul. Apoi am avut motocicliștii. Veniseră la motocros, apoi – ţii minte Marius? Îl întreabă pe ajutorul lui – au fost mulţi nemţi, austrieci, elveţieni. Dar au fost și de la noi, români care apreciază. Un grup de jandarmi care fuseseră la niște cursuri. A fost și cercul de poezie! În primăvară am avut așa ceva în tren, deosebit! S‑au recitat versuri, s‑a vorbit frumos. Nu mai auzise trenul nostru atâtea! Eu mai citesc câteodată, dar mai mult cărţi bisericești… Cei mai mulţi călători ai noștri sunt morţi după trenurile vechi. Au niște urechi, că le aud de oriunde! Nu știu cum fac, dar ajung la ele ca la magneţi! Au și albume cu trenuri de peste tot! Așa au aflat și de noi. Vin, îi plimbăm, se încântă de peisaj, de tren, de cum l‑am păstrat, de tuneluri și viaducte.“
Șeful de tren face o pauză. „Simţiţi…? Acum urcăm, avem 15‑20 de kilometri la oră. Locomotiva e ca un om, merge după puteri! Dar nu e problemă, ajungem întotdeauna la destinaţie, n‑a fost să nu ajungem! În ’65 a avut loc un accident, atunci au murit și șeful de tren, și conductorul, dar de atunci, niciodată! Acum doi ani s‑a împotmolit locomotiva în zăpadă, erau niște viscole că nu le‑a putut răzbi! Dar într‑o jumătate de oră a venit echipa de intervenţie și ne‑a dat drumul, am ajuns cu bine sus”.
Au fost emoţionaţi în toamnă, la serbarea trenului, când i‑au avut călători pe ambasadorul Austriei și pe cel al Cehiei și tot alaiul oficialilor. Deși, de obicei, oaspeţii, turiștii, stau în primul vagon și localnicii în al doilea ca să nu‑i incomodeze, ambasadorii s‑au așezat printre localnici, în vagonul din urmă. „Niște domni”, au spus oamenii locului. De altfel, legenda spune că și regele Carol I, în călătoria sa incognito spre București, ar fi mers cu acest tren.
Casa din tren
Tot personalul care este angajat pentru „Semmeringul Bănăţean” are pregătire specială pentru acest tip de traseu și de tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”.
Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tuneluri și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se văd prăpastia și locul în care, spune Rozsa Florin, șeful de tren, a văzut zilele trecute un lup maroniu, cam costeliv, care traversa valea la pas, „ca un câine care merge de la o casă la alta, nici grăbit, dar nici trândav”.
Șeful de tren deapănă povestea lor mai departe, completat pe alocuri de colegul lui Marius, revizor tehnic. Marius Benţa l‑a avut pe tatăl lui „revizor de cale“, dar a avut și un unchi care a fost șef de tren. Prima călătorie cu trenul acesta a făcut‑o la 12 ani. Pe atunci avea locomotivă cu aburi și era mixt. „Eram uimit, povestește revizorul, am avut emoţii și un pic de frică. Nu mă așteptam să trăiesc, mai târziu, mai mult în tren decât în casă! Dar mi s‑ar rupe sufletul să nu mai fie, e păcat de Dumnezeu! Calea asta ferată, dacă o închid, se distruge. Se împădurește cât ai clipi, o fură, ne trezim că n‑o mai avem și a făcut‑o mână de om la 1800! S‑a murit pentru ea!”
Azi‑dimineaţă trenul le‑a dus pe femei la piaţă, la Anina și acum, seara, trebuie să le ia înapoi. Deși el s‑a mai întors o dată la Oraviţa, nu le‑a putut aduce, căci pornește aproape imediat, stă doar preţ de câteva minute. Ce să faci în Anina, la târg, în câteva minute?! Așa că n‑au a se întoarce decât cu trenul de seară. Cine a făcut orarul, adică Regionala CFR, a greșit, dar pas de‑l mai întorci. Ei comunică orarul, nu‑l discută. Primarii din Oraviţa și Anina sunt și ei nemulțumiți de cum se poartă Ministerul Transporturilor și SNCFR‑ul cu trenul lor și cu calea ferată în care nu s‑a mai investit de multă vreme, dar nu pot să se înţeleagă cu ei, sunt „ca lumi paralele“.
„Iancu Stan e bolnav de singurătate”
Ajungem în gara din Anina pe înserat. Urcă femeile de la piaţă și pornim imediat înapoi, spre Oravița. La Lișava mai urcă un bărbat și, spre deosebire de ceilalţi, se așază lângă mecanici, are ceva de povestit cu ei. „Iancu Stan e bolnav de singurătate“, spun ceilalţi și râd. Îl poftesc la un cornuleţ, le‑au cumpărat din gară, din Anina. Au și o sticlă de suc. „Dar ce, mă, e ziua ta?“ îl întreabă pe șeful de tren. Apoi vorbesc de‑ale lor, despre oi, porci, despre lupii care le‑au „spart“ oile și despre „ce‑o mai fi cu trenul ăsta“. „Io zic să se menţină“, spune Stan după o pauză lungă, timp în care parcă tot la asta s‑a gândit. „Este necesar, pentru că poate ajuta turismul și, dacă se deschide ceva la Anina, sau dincoace, ce facem? Îl înfiinţăm la loc? Îl punem de unde nu mai e?“
Și, dintr‑odată, își amintesc de vară. Revizorul mai bagă cărbune pe foc și trenul gâfâie prin întuneric. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci!
Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, ne spune șeful de tren în speranţa că ducem vorba mai departe, pe vreun blog de care nici nu prea știe ce e, dar le‑a făcut foarte bine pentru tren.
Fiecare cu un picior de porc
Și, ca să‑l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să meargă la nași.
A doua zi după revelion pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ăilalţi râd de revizor și „piciorul lui“ și‑l corectează: al porcului!).
„Bine, băi, că sunteţi voi…! Așa și, să vedeţi atunci, trenul plin de fini și de picioare de porc!“
Rozsa Florin scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat‑o de la Lidl. N‑ar fi rău să înveţe să cânte pentru la vară; când vin turiștii cu chitarele, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și‑a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică.
Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie. Șeful de tren, care o știe deja pe de rost, ne anunţă: „Și acum urmează finalul de la început!”
Articolul este ilustrat cu fotografii realizate de Loránd Vakarcs
Regimul autoritar al lui Aleksandr Lukașenko continuă să își mențină controlul absolut asupra Belarus printr-o campanie susținută de suprimare a societății civile, sprijinită activ de Rusia. În ciuda alegerilor prezidențiale programate pentru 26 ianuarie 2025, puțini oameni cred într-un proces electoral autentic, având în vedere istoria recentă a represiunii și abuzurilor antidemocratice în această țară.
Un moment crucial care a atras atenția internațională a fost deturnarea unui avion de linie în 2021, o mișcare fără precedent care a demonstrat dorința regimului de a-și elimina oponenții, indiferent de costurile internaționale.
Cazul Ryanair: Represiune la nivel global
Pe 23 mai 2021, autoritățile din Belarus au forțat un avion Ryanair, aflat în drum din Atena către Vilnius, să aterizeze la Minsk sub pretextul unei amenințări cu bombă. În realitate, această operațiune a fost orchestrată pentru a-l aresta pe jurnalistul Roman Protasevici, un critic vocal al regimului. Incidentul a stârnit indignare internațională, fiind văzut ca un act de „piraterie de stat”.
Cu sprijinul Rusiei, care a apărat Belarusul la nivel internațional și i-a oferit sprijin diplomatic, Lukașenko a ignorat sancțiunile impuse de Uniunea Europeană și alte state occidentale. Incidentul a marcat escaladarea represiunii regimului dincolo de granițele sale, transformându-l într-un pericol pentru securitatea aeriană internațională.
Sprijin rusesc și control total
După protestele masive din 2020, Moscova a sprijinit regimul Lukașenko nu doar economic, ci și strategic. Forțele de ordine din Belarus au primit asistență în formare și tehnologie din partea Rusiei, consolidând astfel mașinăria represivă a regimului. Cu ajutorul Rusiei, Lukașenko a eliminat vocile critice din media independentă, iar activitatea ONG-urilor a fost practic anihilată.
Astăzi, peste 1.300 de prizonieri politici se află încă în detenție. Mulți lideri ai opoziției au fost nevoiți să-și continue activitatea din exil, precum Svetlana Tihanovskaia, care a denunțat regimul ca fiind „un apendice al Kremlinului”.
Deschiderea simulată
În ultimul timp, Lukașenko a încercat să-și îmbunătățească imaginea internațională, eliberând un număr oarecare de prizonieri politici. Totuși, aceste gesturi sunt percepute de experți ca parte a unei campanii de a câștiga timp și de a reduce presiunea sancțiunilor economice internaționale. Între timp, represiunea internă continuă fără milă, iar vocile critice rămân în continuare reduse la tăcere.
Cronica unei realegeri anunțate
Deturnarea avionului Ryanair a fost doar un episod dintr-un lung șir de acțiuni represive, care demonstrează cum un regim poate utiliza mijloace extreme pentru a-și consolida puterea. Sprijinul constant al Rusiei asigură Belarusului o oarecare protecție internațională, dar, în același timp, transformă țara într-un simbol al autoritarismului și al sfidării normelor internaționale.
În timp ce Lukașenko își pregătește „realegerea”, pentru poporul belarus alegerile din 2025 rămân o formalitate, iar drepturile și libertățile lor sunt mai îndepărtate ca oricând.
În imagine: Aleksandr Lukașenko, alături de proaspăt detronatul dictator Bashar al-Assad, în decembrie 2003 | foto: imagine din domeniul public via Wikipedia
Gazetino 