Categorie: Uncategorized

Starry starry night. Pentru toți neînțeleșii timpului lor

„A trait sarac si a murit necunoscut. A fost nefericit în dragoste, dar fericit cand picta. A avut accese de furie necontrolata si crize de epilepsie, s-a automutilat si s-a înfometat pentru a hrani saracii. A creat aproape 900 de lucrari în doar zece ani, dar a vandut un singur tablou în timpul vietii. S-a sinucis, lasand în urma picturi care astazi valoreaza averi”. Așa sună astăzi comentariul postat de un cititor anonim pe un site, despre Van Gogh.

Am fost la Budapesta cînd Citește în continuare „Starry starry night. Pentru toți neînțeleșii timpului lor” →

Voci de ”primăvară”

O armată de soldați supărați nu poate mișca din loc nici un fir de nisip. Nu face nici cît o pală de vînt. Nu va putea clinti nici un fir de iarbă. Nu va dezgheța apele și nu va găsi calea, nu va scoate poporul în primăvară.

O armată de frustrări și întunecimi ale neputinței nu va mișca pămîntul din loc și nu va reuși să-l întoarcă și cu partea rece spre soare. Nu va duce mesajul mai departe. Nu va chema pe nimeni și nu va clădi nimic.

Doar niște voci de primăvară vor trezi ce a mai rămas senin și puternic dintr-o nație. Nu vor găsi pămînt inimile întunecate ale unei armate supărate. De aceea, urmați doar calea inimii voastre.

Ești singurul care poate

În jocul tău cu lumea, cîștigi dacă ai mai multe cărți pe mînecă. Mai multe cărți. Resurse de oxigen pentru momentele H. Cînd esti gata să te pierzi, îți amintești de cartea ta, ascunsă sub învelișul de piele, acolo unde spun unii, e miezul. O umbră de amintire, un sentiment, un vis. E cartea ta, o scoți zîmbind, la lumină și jocul începe iar. Și iar.

Pînă la urmă, fir-ar să fie, ești inepuizabil. Te poți rostogoli într-o clipă peste toate povîrnișurile lumii să-i umpli, cu preaplinul tău, crăpăturile. Ești singurul care poate.

Rațiune sau emoție? Un răspuns în limba ultimilor mohicani

Rațiune sau emoție? Iată marea întrebare a omului modern. Cu cît individualitatea se dizolvă mai mult în universalitate, cu atît căutarea unui pămînt solid sub picioare îi devine vitală. Iar pămîntul solid, a crezut el, trebuie să fie rațional construit. Să aibă un scop și reguli aproape matematice care să-l țină în funcțiune.

Aproape întreg sistemul economico-financiar al lumii a fost construit pe principii rațional-matematice de funcționare.

Numai că matematica asta a luat-o razna într-o zi și a tot adunat cifre nule pînă cînd criza a prăbușit frumusețe de construcție. Doar pojghița exterioară, mesajul de promovare și tehnicile de marketing mai atingeau membrana fină a amintirilor emoționale. Și ele rațional livrate mediului aseptic. Și cu toate astea, vaccinat împotriva emoției, sistemul a intrat în cangrenă. Cum s-a întîmplat să dea faliment polinomul? Ecuația? Regula de trei simplă?

Răspunsul Citește în continuare „Rațiune sau emoție? Un răspuns în limba ultimilor mohicani” →

Te duci cu Facebook la Palat? Cine pleacă și cine rămîne

Azi dimineață am găsit patru invitații de pe Facebook să mă duc la Palat. Îmi e cam peste mînă (vreo 400 de km), așa că am să urmăresc știrile și veștile de pe net. Îmbulzeala de acolo, mult mai agitată decît de obicei, are o motivație în plus: votează moțiunea! Mulțimea vrea capul lui Moțoc. O să-l aibă?

UPDATE Moțiunea nu a trecut, ne întoarcem pe Facebook!

Ca soarele prin copaci, ai venit să mă iubești

Ce rămîne cînd multe încep să dispară. … Nu? Asta este întrebarea!

Cînd încep să se dizolve lumi întregi pe care le-ai construit cu efort, cu zilele și nopțile tale, cu sîngele tău, simți disperarea, te întrebi, ce mai e important pentru noi? Au căzut bănci, firme, magazine care erau emblema comerțului occidental de sute de ani.

A dispărut eternitatea materială în care începusem să credem. Într-o dimineață de vară, s-a pus lacătul pe uși. Pe toate ușile la care mergeai. Ce e important, așadar? Ce rămîne?

Citește în continuare „Ca soarele prin copaci, ai venit să mă iubești” →

Fiecare cu zeul lui. Așa au pierit oamenii liberi

M-am întrebat de ce simt nevoia prietenii dușmanilor mei, să îmi devină și ei, dușmani. N-am înțeles niciodată de ce atunci cînd scriu un articol ce-i deranjează pe cîte unii, apropiații lor îmi întorc spatele sau nu mă mai pot saluta omenește. Să se poarte firesc cu mine mi s-ar părea natural, uman, civilizat. Putem să ne respectăm ca și mai înainte, nu trebuie să împărtășim aceleași opinii. Și atunci de ce o fac?

De frică. Unii, o fac instinctiv, de frică să nu fie văzuți cu mine. La poarta universității, înconjurat de colegi nu poți să te arăți familiar cu dușmanul lui Dumnezeu.

Alții dintr-o nebănuită ofensare, solidari cu ”victima”, speră că astfel se contaminează de valoarea ei incontestabilă. Iar alții, care chiar cred în zei, mă disprețuiesc pentru că eu nu o fac. Pentru că nu recunosc supremația lor. Pentru că eu nu mai cred în zei.

Fustel de Coulanges explică într-o carte fundamentală pentru istoria civilizației cum s-au format familiile, triburile, cetățile, societățile. În jurul cîte unui zeu. În antichitate fiecare familie avea zeul ei. Dar și fiecare oraș. Competiția între două triburi se ducea în primul rînd între zei. Care zeu era mai tare, tribul acela cîștiga.

S-a schimbat ceva?