Categorie: Opinii

Descentralizarea sună întotdeauna de două ori

Aş putea spune că sunt o olteancă neaclimatizată în Ardeal. Şi astăzi, când apele inundă Oltenia mea, mie mi se udă pantofii. Sufletul meu îi încape pe toţi fraţii de dincolo de munţi, arşi de soare, desculţi şi mai bătrâni decât restul lumii. Un gând îmi este tot timpul la ei. La sărăcia, la ce au făcut şi ce nu pot face, la ce aşteaptă şi la ce primesc ei de la vremurile pe care sunt nevoiţi să le trăiască, la fel ca toţi românii. Poate doar pe Mischie l-am urât pentru cât rău a făcut el „ţării” pe care a condus-o.

Trăiesc aici şi acolo, tocmai de aceea, pot înţelege mai bine decât alţii ce se întâmplă cu sufletul românului atunci când vine vorba de o reîmpărţire a ţării, fie administrativ financiară, pe regiuni de dezvoltare fie în regiuni istorice. Am acest „privilegiu” de a trăi cu inima ruptă în două, dar şi pe acela de a şti ce-i separă şi ce-i uneşte pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. În fond, chestiunea descentralizării are două componente serioase: mentalitatea şi sistemul. La noi, mentalitatea susţine sistemul şi sistemul menţine mentalitatea. Faptul că „victimele” sistemului centralist sunt şi primele adversare ale descentralizării are o explicaţie banală: oamenilor săraci le este teamă de singurătate.

Şi eu m-am săturat de România. M-am săturat de o Românie a prostiei, a incompetenţei, a hoţiei, a minciunii. Dar nici nu vreau, în locul ei, o Românie Citește în continuare „Descentralizarea sună întotdeauna de două ori” →

Ce vor românii de la stăpânii lor?

Cei mai mulţi vor lucruri imposibile, alţii vor o consolare din partea unor oameni importanţi, iar alţii vor să lămurească probleme serioase. Pentru fiecare este importantă problema lui şi sunt importante deciziile celui care îl ascultă. În tot filmul unei isterii care străbate mileniile, cum este audienţa la stăpânire avem plăcerea unor episoade delicioase, de la Ludovici la sultani şi aşa mai departe.
Însă, în România de azi avem – pe de o parte – o lume săracă bântuită de speranţe deşarte. Iar de cealaltă – oamenii care conduc destinele celorlalţi, disperaţi şi ei că nu pot să rezolve toate problemele şi că nu pot şterge toate lacrimile. Audienţa de la Cezar încoace, este un cuţit cu două tăişuri. Între două capete de pod, de obicei se plimbă un om tare încurcat. Un om care aşteaptă luni de zile să intre pe uşa de la care aşteaptă totul. În fond, de cele mai multe ori este vorba de o informaţie în plus care simplifică totul. Dar informaţia aceea nu prezintă credibilitate decât dacă vine de la o sursă extrem de autorizată, dacă se poate spune aşa. Nu contează faptul că şi un consilier juridic poate spune dacă se mai poate rezolva ceva după o sentinţă definitivă, sau cum ar trebui făcută o cerere. Importantă este sursa acestei informaţii: să fie cel mai mare pe scara ierarhică.
Acesta este argumentul autorităţii, o eroare în logică. Nu este adevărat pentru că a spus-o şeful, ci pentru că aşa este legea. Ei bine, oamenii de azi nu sunt pregătiţi să despartă enunţul de omul care-l face. Nu te crede decât dacă te cunoaşte şi îi eşti simpatic. Pe acest mare adevăr se clădesc şi imaginile politice. O declaraţie de la însuşi preşedintele este considerată “mai adevărată” decât o declaraţie de la un deputat sau un primar. Foarte greu vom accepta competenţele unor rotiţe mai mici în raport cu problemele noastre. Aici intrăm, fireşte, pe teritoriul minat al stabilirii de competenţe. Dacă sistemul ar fi extrem de riguros şi fiecare problemă ar avea “un stăpân” clar, atunci toate celelalte ar fi mai uşor de rezolvat. Şi românii, prin comportamentul lor de fiecare zi, preferă să meargă la “licuricii” mari, cei mici însemnând şi pentru ei o pierdere de timp.

Transilvania aşteaptă

Ne-am obişnuit în mod păgubos să gândim la scară mică. În strâmtul regim al unei zone geografice pe care o îndrăgim. Când stai la o şuetă cu marii oameni de stat ai impresia că o problemă din provincie te-a obligat, din nefericire, să gândeşti provincial. Când stai de vorbă cu oamenii simpli din cătunele lor de baştină descoperi că marile probleme care zguduie lumea nici nu ating pământul de sub talpa ţării tale. Între cer şi pământ numai o minte lucidă poate păstra echilibrul normal. Între chestiile tari şi cele derizorii multe intenţii bune s-au spulberat degeaba. Dacă apuci să te plimbi pe covorul roşu sub luminile reflectoarelor, după o vreme uiţi cum e mersul greoi prin grohotişul drumurilor şi începi să te împiedici caraghios când, de dragul de a te arăta popular insişti s-o faci şi pe asta.
Transilvania este doar o provincie. Interesele ei au dimensiuni rezonabile, proporţionale cu importanţa ei raportată la întreg Globul. Politicienii care o reprezintă greşesc adesea fie supralicitând şi supradimensionând chestiunile transilvane, fie subestimându-le sau uitându-le cu desăvârşire. O cale de mijloc ar fi ideală.
Cele mai mari proiecte legate de Transilvania au fost două: Roşia Montană, o afacere perfectată de guvernul CDR şi Autostrada Bechtel, o afacere perfectată de guvernul PSD. Amândouă proiectele i-au dat acestei provincii serioase dureri de cap. Nici unul nu a adus până acum beneficii economice şi amândouă au stârnit puternice dezbateri în rândul poporului, dar şi dincolo de graniţe. O iluzie precum autostrada şi o cacialma precum Roşia Montană sunt cele două proiecte care le arată ardelenilor cam cât preţuiesc ei în ochii celor care ne conduc. Ce vor face ardelenii cu o autostradă pe care nu vor merge în curând şi cu un munte sacru transformat în gropi cu cianuri? Nimic.
Ardelenilor le rămân micile avantaje pe care le au de multă vreme: faptul că sunt aproape de o graniţă spre lumea civilizată, faptul că au acces la piaţa Occidentală şi au dezvoltat o reţea de servicii mai bune decât în restul ţări. Ardelenii se vor descurca şi de acum înainte ca şi până acum: folosind ceea ce au de mii de ani – hărnicia şi temeinicia lucrului bine făcut, fiecare pe cont propriu. Marile proiecte pregătite de politicieni sunt inutile în lumea aşezată a unei provincii prea încercate de istorie ca să mai fie păcălită de ageamiii zilelor noastre.

Criticându-l pe Emil Boc

Emil Boc este primarul acestui oraş. A fost ales de clujeni. Este preşedintele Partidului Democrat. A fost ales de democraţi să-i urmeze lui Băsescu. Pe Emil Boc putem să-l criticăm pentru câteva lucruri clare:

1. Emil Boc s-a înconjurat de oameni incapabili, plini de complexe şi ranchiuni. Ei au pus monopolul pe relaţiile acestui primar popular cu restul lumii.
2. Emil Boc s-a schimbat, a devenit irascibil şi arogant faţă de presă, aşa cum erau pesediştii ieri. Din omul extrem de cordial şi deschis spre dialog, astăzi a devenit o bombă cu ceas gata să explodeze în conferinţele de presă. Vede în ziarişti agenţi pesedişti gata să-l atace şi-i suspectează de rea-credinţă.
3. Emil Boc, om politic care s-a creat făcând o politică proprie, alergând cu viteză pe propriul lui drum, se lasă astăzi dominat de şeful său. Uitându-se pe sine. Între atacurile PSD şi directivele lui Băsescu, Emil Boc se pierde pe sine.
4. Emil Boc nu a reuşit încă să facă mare lucru din marile lui proiecte. Oamenii aşteaptă ca problemele lor să fie rezolvate. Aşteptările sunt imense, iar Boc vrea să facă totul singur.
5. Emil Boc lucrează în continuare cu un capital de imagine pe care şi-l întreţine cu mari eforturi. Concentrat să nu piardă nimic din ce dă bine la public, greşeşte exagerând.
6. Emil Boc nu are încredere în nimeni, neagă evidenţele şi-şi priveşte camarazii de coaliţie cu suspiciune. Robit de resentimentele pe care i le sădesc oamenii lui în suflet. Emil Boc cel căutat de toţi este, totuşi, un om singur.

Pentru toate astea Emil Boc poate fi criticat. Dar pentru un singur lucru el nu poate fi acuzat. Emil Boc nu poate fi acuzat pentru drumurile sale în capitala ţării.

Emil Boc a fost împins de presă, de dorinţa clujenilor de a avea reprezentanţi în capitala puterii, de dorinţa ardelenilor de a se impune în faţa miticilor, să preia cea mai mare funcţie în partidul său. Emil Boc luptă acolo pentru cei de aici. Dorinţa ardelenilor de a cuceri capitala le-a fost sădită în suflet chiar de PSD. Astăzi, Emil Boc le-a îndeplinit dorinţa. Ce vrea PSD de la el? Să se dedubleze? Să se ducă sau să rămână? PSD vrea ca Emil Boc să clacheze. Chiar trebuie să facă Emil Boc ce vrea PSD?

Singur pe Himalaya

Apele au despartit Romania in doua. Politica a despartit si ea Romania in doua, sfisiata de interese prea complicate ca sa mai aiba cineva timp sa le inteleaga. Strigatele de ajutor ale romanilor cuprinsi de ape acopera vacarmul politic, facind dintr-un exercitiu de forta pe scena politica un spectacol detestat de toata lumea. Din tot acest film de groaza care a cuprins tara se desprind trei tipuri de comportament, comportament care va pecetlui, in mod sigur, imaginea politica a fiecaruia dintre „actori“. In primul rind s-a remarcat dezinteresul incredibil al presedintelui Basescu, contrazicind teoriile analistilor care l-au acreditat totdeauna cu un maximum de inspiratie politica. Ei bine, popularul Basescu a tacut in fata dezastrului, a dat o lovitura de teatru in chestiunea anticipatelor , pentru ca apoi sa se retraga in umbra evenimentelor. Basescu nu a coborit intre oameni, sau cel putin, nu a facut-o pina in momentul in care scriu aceste rinduri. Imbatat cu aerul rarefiat al succesului, Basescu a ratat ocazia de a fi consecvent cu propria imagine. Poporul care l-a ales a fost surprins cum, capitanul vasului nu vrea sa intre la apa, ba mai mult, isi trimite partenerii politici sa dea piept cu inundatiile. In felul acesta imaginea unor inundatii cumplite va fi asociata in mod iremediabil cu cea a premierului Tariceanu. Se poate crede ca presedintele si-a aruncat peste bord „balastul“ in valuri, convins, probabil, ca face ceva corect din punct de vedere politic. De data aceasta calculele stafului prezidential au fost complet gresite. Tacerea lui Basescu va fi sanctionata de popor. Omul care a fost ales pentru popularitatea sa si pentru ca nu avea aroganta baronilor PSD nu s-a coborit cu picioarele pe pamintul inecat de potoape. Ba mai mult, a fost foarte preocupat sa-l „striveasca“ pe partenerul sau de coalitie, dupa cum scriu ziarele. Ce poate sa inteleaga romanul care l-a ales? Ca Traian Basescu este un capitan ce-si sacrifica tovarasii de drum fara mila, ca vrea sa ajunga pe virful muntelui de unul singur? Ca nu-i pasa? Pentru lipsa sa de umanitate PSD-ul a fost aspru sanctionat. Un prieten mi-a spus la un moment dat: pe munte nu incerca sa urci abandonindu-ti camarazii pentru ca s-ar putea sa ingheti acolo sus, de unul singur.

Zăngănit de arme

Perspectiva anticipatelor i-a speriat pe unii, i-a bucurat pe altii, i-a ingrijorat sau i-a amuzat, dar nu a lasat indiferent pe nimeni. Pentru ca, intr-un fel sau altul, toti depindem de afurisita de politica. De la virful piramidei in jos, de la Basescu sau Tariceanu pina la Ion, taranul, legile si deciziile politice intra pe usa fiecaruia fie ca sint sau nu poftite. Viata unora depinde de o bucata de pamint, a altora de un proces, altii poate ca aspirau la o functie, iar altii isi numarau lunile in care au incasat salariul de demnitar. Alegerile anticipate ii dezmortesc pe unii, ii enerveaza pe altii, le da sperante unora sau ii ingrijoreaza, dar cert este ca pe nimeni nu l-a lasat indiferent. In ultimul an de zile romanul a trait foarte intens. A avut parte de alegeri dure, de licente in politica de formare a guvernului, de un presedinte imprevizibil, de rapiri unice in istoria tarii, de inundatii in toata tara, de schimbarea monedei… Anticipatele si apoi ratarea integrarii sint un sfirsit apoteotic al acestui film tare care a tinut un an de zile tara in suspans. Ele vin pe fondul unor scumpiri, problemele de reforma par foarte greu de explicat, cit vor intelege oamenii din ce le vor spune politicienii despre reformele institutionale din tara este greu de evaluat acum. Reactiile de dupa demisia premierului arata insa clar ca se anunta o batalie pe viata si pe moarte. De pe acum se aude zanganitul armelor. Cei rapusi de lupta cu puterea sint mai indirjiti ca oricind. PSD-ul de azi nu mai este relaxat precum anul trecut, va lupta pe viata si pe moarte. Alianta s-a dumirit si ea cam cum stau lucrurile, are acum informatii din interiorul sistemului care pot fi arme mult mai puternice decit declaratiile politice de pe pozitii de simpli observatori, cum au fost la alegerile trecute. Ce vom vedea in toamna aceasta vor fi demonstratii de lupta politica reala, intre forte relativ echilibrate, cu o presa mai puternica si mai libera, cu un electorat satul de povesti si gata sa decida conform interesului sau primordial.

Brâncuşi a plecat singur în spaţiu

Îl iubesc pe Brâncuşi poate mai mult decât o pot face alţii. Aşa li se întâmplă tuturor tinerilor care au crescut în lumea lui, contaminându-se, chiar fără de ştire, cu ceva din frumusețea de geniu a operelor lui. Cred cu toată convingerea că nu te poţi plimba cu bicicleta în parc fără să vezi Poarta Sărutului. Că nu te-ai aşezat la Masa tăcerii alături de prima iubită fără să ți se deschidă ochii, chiar şi fără de vedere artistică. Nu pot să cred că şi-au dat întâlnire, la apusul soarelui, lângă Coloana fără de sfârşit, fără ca ea să nu fi trimis un semn de mila creaţiei sale și asupra sărăntocului, oricât de analfabet în estetică ar fi fost el.

Brâncuşi a fost pentru gorjenii desculți de la începutul secolului trecut, un om de mare ispravă. A plecat flămând şi zdrențuros, copil sărman de pe ulița lui, în lume. Drumul spre lumea largă trecea obligatoriu prin Craiova. Acolo a făcut ceva bănuți încherbând lădițe pentru fructe. De la Craiova la Paris, a fost un salt pe care România nu l-a putut face niciodată. Brâncuşi a plecat singur, lăsându-ne săraci şi proşti.

Bătrânii noştri povestesc cum au mâncat la pomana Coloanei. Era pe când s-a ridicat şi ei s-au năpustit la masă. Brâncuşi cu mâna lui le-a împărţit vin şi colaci. Flămânzii n-au înţeles ce prăznuia bătrânul, dar azi s-au dumirit şi ei. Au început să-l iubească pe nesimţite, cu fiecare zi în care treceau spre gară sau la Jiu, pe lângă cele făcute de bătrân, în piatră.

Comunismul le-a stâlcit un pic credinţa. Cineva s-a apucat să tragă cu tractorul de Coloană, ca să are locul. Numai că ce-i bine înfipt de Dumnezeu în pământ nu poate fi clintit. Opera lui Brâncuşi a rămas în picioare. Tranziţia i-a prins şi ea la strâmtoare pe gorjeni. Au mai tras ceva de pe spinarea artistului. Au luat bani buni să-i renoveze opera şi i-au cam rătăcit prin fundaţii. Azi au rămas şocaţi în faţa televizoarelor. Operele lui Brâncuşi al lor se vând la preţuri care, însumate, fac cam cât bugetul târgului nenorocit pe care l-a lăsat acum un secol în gara din Craiova.

Este un salt pe care nu am reuşit să-l facem niciodată. N-am reuşit să înţelegem pe de-antregul darul lui Brâncuşi. El a fost unul dintre puţinii mari oameni ai României care s-a întors acasă ca să lase ceva şi pentru desculţii semianalfabeţi. A lăsat o operă din care am fi putut scoate şi bani.

Acolo ar fi trebuit făcută o „Meccă” a artei moderne contemporane, un loc de pelerinaj pentru artiști sau simpli turiști, care să le dea nenorociților mai mult decât colacul de la pomană. Dar nu am reușit să aflăm care a fost drumul lui Brâncuși în spațiu nici după un secol de bântuire buimacă prin istorie.