Categorie: Opinii

Hărdău a trecut de partea poporului

Ministrul Educaţiei este prin tradiţie, am putea spune, un clujean. Profesor la politehnică, un tip bonom, mare anonim dealtfel, presa l-a cam luat în băşcău la început. Hărdău a trecut uşor peste handicapul de imagine, făcându-şi destul de repede propriul look politic şi testând o nouă marcă de prefecturat. Hărdău a coborât din poziţia arogantă a foştilor şefi de judeţ, care călcau în picioare teritoriul uitându-se pe deasupra oamenilor. El a preferat cizmele de cauciuc şi bunul simţ al gospodarului care nu e străin de locul faptei. Deşi nimeni nu a pariat pe el la început, prefectul a devenit un tip simpatic, care nu spunea mai mult decât făcea. El a tras pentru prima oară colţul cearşafului care acoperea vilele ilegale din zonele turistice ale judeţului. Hărdău, fără să se bată cu pumnul în piept, a mai făcut câte ceva.

Criza de la educaţie – când Mircea Miclea şi-a dat demisia – l-a prins pe preşedintele PD fără un înlocuitor pregătit pe ţeavă. Au fost vehiculate câteva nume, dar cum niciunul nu era pentru Emil Boc destul de devotat partidului. Aşa că l-a trimis tot pe Hărdău, prefectul bătrânel, care n-a avut încotro şi s-a supus nevoilor partidului.

Deşi funcţia de prefect i se potrivea ca o mănuşă – era tipul de negociator calm şi tolerant, transmitea un mesaj pacifist foarte agreat de clujeni –, a ajuns în capitală să conducă cel mai dificil minister, cu bani puţini, cu profesori în stradă, vai de capul lui!, spuneau oamenii. Dar de ce a acceptat? Poate pentru că, la o anumită vârstă, crezi că urcarea încă unei trepte în profesia ta este o încununare a vieţii de dascăl. Poate pentru că a fost directivă de partid, iar la PD toată lumea se supune directivelor. Aşa cum a făcut-o şi Emil Boc, aşa o fac şi ceilalţi, este un supliciu derivat din doctrină – ca să zic aşa –, sacrificiul de sine ţine loc de precepte ideologice în viaţa de partid.

În luna aprilie, poziţia lui Hărdău la Minister s-a zdruncinat rău de tot. Omul s-a văzut nevoit să-şi scrie demisia şi s-o lase pe masa lui Tăriceanu. Doar raportul de ţară l-a mai ţinut pe post până acum, iar viitoarea remaniere îl are în vedere cu predilecţie.

Deşi au declarat presei că s-au luptat pentru Hărdău, democraţii nu l-au avut la rărunchi pe „tataie” niciodată. Ei au avut alte planuri pentru funcţiile călduţe din judeţ. Au vrut să-l disloce pe Hărdău din Prefectură, ca să-l poată înlocui cu Tişe, pe care-l pregătesc pentru candidatura la Primărie, iar Hărdău le cam încurca planurile. Aveau nevoie de cel mai vizibil post din Cluj, cu multe atribuţii, cu sprijin direct de la MAI şi cu o logistică locală aranjată de grupul consilierilor democraţi.

Hărdău a muşcat momeala şi iată-l acum pus la zidul remanierii şi „apărat” de confraţii care savurează pelicula „Moartea domnului Lăzăroiu”. Nu e un secret pentru nimeni că politica este cinică şi nici nu trebuie compătimiţi cei care ajung să fie striviţi de roţile ei dinţate. Dar Hărdău este un exemplu de canibalism politic de culoare portocalie, aşa cum doar la PSD mai puteam vedea.

Numai că, aşa cum n-a fost creditat de la început nici cu valenţe de prefect, dar a demonstrat ulterior că poate, iată că Hărdău se întoarce şi, după ce şi-a lăsat demisia în seiful guvernului, ca un sinucigaş care nu mai are ce să piardă, acum devine el însuşi: un dascăl revoltat de ce se întâmplă cu sistemul în care trăieşte de 50 de ani. Hărdău a pornit prin ţară şi se întâlneşte cu comitetele de părinţi cărora le cere să i se alăture în lupta lui cu debandada din şcoli. Ei bine, flerul bătrânului, care a avut el însuşi copii pe băncile şcolii, a nimerit bine. Dacă reuşeşte să-i atragă de partea sa pe părinţii îngrijoraţi de soarta şcolii, nu mai are nevoie nici de colegii democraţi, nici de cei liberali. De acum, bătrânul îşi face numărul pe cont propriu. Dintr-un cadavru politic pentru care sforarii democraţi şi adversarii liberali pregătideră deja coşciugul, s-ar putea să iasă un ministru cum nu am mai avut, unul care să înceapă reforma de jos, de la talpa şcolii şi care să conducă cea mai puternică oaste împotriva guvernanţilor care au distrus şcoala românească – părinţii.

Ion Iliescu vorbeşte singur prin cârciumi

Aflat în oraş mai mult pentru ca Grupul de la Cluj să-i poată lua tensiunea şi să-i administreze un sedativ înainte de lansarea Polului, Ion Iliescu a ajuns să-i consterneze pe cârciumari. Domniei sale i s-a pregătit un lifting la Clubul Diesel, unde pesediştii l-au invitat să dialogheze despre omul politic şi sfidările lumii de azi. Ei au sperat că prezenţa lui Ion Iliescu în clubul lui Buteanu, vestit pentru nonconformismul său “va da bine la public”, îl va umaniza şi-l va întineri, iar imaginea noului PSD va fi una mai relaxată, mai apropiată de generaţia tânără. Culmea este că şi patronul clubului a sperat ceva.

Ion Iliescu însă nu s-a dezminţit. În cadrul sofisticat al pivniţei lui Buteanu, printre draperii şi oglinzi, ascultat de pesedişti scoşi de la naftalină, dar şi de Vasile Dîncu, singurul reprezentant al durilor de la Cluj, Ion Iliescu a început un monolog deşirat, presărat cu teze socialiste şi amintiri din călătoriile sale în străinătate. Lumea bună a cârciumilor clujene, gazde îmbrăcate în ţinute de seară, s-au agitat la pe la ora 16 să-i aşeze pe scaune pe musafirii cafenelei politice. Ion Iliescu, parcă neînţelegând nimic din ce i se întâmplă şi ce ar trebui să facă – ca un actor prea bătrân pentru rolul său – a continuat să vorbească despre necesitatea stângii, povara tranziţiei, planificările pe care şi le făcuse până în 2020, (dacă ele nu s-ar fi curmat atât de repede!), despre tâmpenia cu restituirea proprietăţilor, despre prostia cotei unice.

Discursul socialist al bătrânului Iliescu l-a ţintuit pe capitalistul Buteanu, prosperul capelan al pivniţelor din Piaţa Unirii, care-l urmărea consternat. Buteanu s-a arătat surprins de prezenţa lui Ion Iliescu şi a mărturisit că pesediştii au primit găzduire în clubul său pentru că a fost lăsat să înţeleagă că acolo va veni… Emil Constantinescu! I-a plăcut însă partea de economie a discursului şi a mărturisit că, în problema cotei unice de impozitare, este de acord cu Ion Iliescu: de la cei bogaţi trebuie luat mai mult decât de la săraci.

Monologul lui Ion Iliescu a plictisit audienţa mai mult de un ceas. Camarad al altor timpuri, propovăduind pentru mulţimea săracă şi împotriva celor puţini şi bogaţi, fostul activist de partid contrasta cu decorul precum lampadarele de cristal cu pereţii din piatră.

Oricât s-a străduit tineretul pesedist, strategia de imagine a eşuat, demonstrând încă o dată că anumiţi actori nu pot juca decât anumite roluri. Şi în general, le joacă pe cele cu care s-au obişnuit. Printre pahare şi camere de filmat, singurii oameni care ştiau de ce ce află acolo, Vasile Dîncu şi Valentin Cuibus, mai schimbau câte o impresie, cu gândul desigur, la puntea pe care o înjgheabă ei doi între tabăra lui Iliescu şi grupul lui Geoană. Fiecare având destul de mult de lucru pentru ca Polul bătrânului să nu încurce socotelile revoluţionarilor de la Cluj, iar pe Geoană să-l mai ajute o dată, în speranţa că, de data aceasta, nu va uita de unde răsare soarele.

Politica de culise a stângii, ca şi a dreptei, este sigura care contează, iar dacă ea ar ieşi din umbră, aşa cum a cerut-o naivul compozitor al discursului lui Tăriceanu, atunci aproape că n-ar mai rămâne nimic. Ascultându-l pe Ion Iliescu, puteai avea convingerea că, oricâte strategii de salvare a stângii spre o formulă modernă ar încerca strategii acestei formaţiuni, ele se izbesc de conturul dur al materialului uman care nu mai poate fi modelat.

Poate că Ion Iliescu şi-a imaginat că vine la Cluj ca să testeze terenul înainte de 23 mai, ziua în care vrea să lanseze Polul. Însă, între el şi muncitorii de la “unităţile” pe care le vizitează, nu stă doar un deceniu de dezamăgiri, ci şi un partid care nu ştie ce să facă cu ce are în dulap.

Poate că şi aceasta este una dintre marile diferenţe dintre stilul de a face politică al PSD şi al Alianţei. Rolurile pe care hotărăsc politicienii portocalii să le joace sunt mai aproape de ce reprezintă ei cu adevărat, iar acţiunile lor şi discursurile sunt mult mai verosimile. Fiind mai aproape de ei înşişi, sunt mai credibili, mai umani. Strategiile sterile ale social-democraţilor, de la Adrian Năstase care se apucare de cosit pe la Alba Iulia, se îmbrăca în cămăşi cu carouri şi mânca virşli de oaie, până la Mircea Geoană în metrou şi acum Ion Iliescu la Diesel, totul are un aer artificial, şi-i aruncă în ridicol.

Dar poate că tot a avut şi cafeneaua pesedistă un rol în marele joc al politicii. A pus, fără să vrea, două lumi contrastante la un loc, pentru ca fiecare dintre ele să descopere ce bine le este separat.

Inregistrare din timpul expunerii lui Ion Iliescu

“Cântarea Europei”

Nici în faţa acestei doamne care este gata să ne primească în vechile ei saloane de mare bun gust se pare că nu ne intimidăm destul încât să nu ne ia din nou pe dinainte starea de ridicol. Dacă cineva, instituţia prefectului sau a primarului sau a directorilor de şcoală îşi poate închipui că Europa va fi măgulită de spectacolele sterpe de conţinut şi, în ultimă instanţă ridicole cu care vrem să-i facem curte, atunci se înşeală. Genul de manifestări cu desene de copii, spectacole de muzică populară şi seminarii franţuzite sunt menite doar să ne facă încă o dată de râs. În primul rând, că miros de la o poştă a linguşeală ieftină şi, apoi, că demonstrează încă o dată că nu am pierdut antrenamentul comunist al manifestărilor aniversare cu care ne chinuiau copiii şi ne umpleau de jenă pe cei mai copţi la minte.

Nu s-au stins încă ecourile cântecelor pioniereşti de la 23 august sau de ziua conducărtorului că, iată, autori de tristă amintire sunt gata să compună cântece cu tanti Europa şi să umple pereţii şcolilor cu desene despre primăvara europeană. Nu pot să înţeleg ce au în cap oamenii aceştia când umplu agendele instituţiilor cu tot felul de teme pompoase, care nu au nici o legătură nici cu cine suntem noi şi nici cu ce vrea Europa de la noi. La fel ca femeile PD, care s-au întâlnit să sărbătorească ziua Europei şi să-şi arate rochiile de primăvară, bieţii provinciali, funcţionari mediocrii şi fără prea multă cultură europeană simt nevoia să sărbătorească şi ei ceva de care nu au habar şi, mai ales, nu ştiu cum s-o facă.

Democratele nu au ştiut să răspundă la întrebarea câte ţări membre are Uniunea, ba mai mult, una dintre ele a spus că se sărbătorea ziua doamnei Boagiu. Vă daţi seama cât de multe aveu în comun femeile alea de mare şi corectă carieră politică cu Europa pentru care se adunareseră să o sărbătorească.

Este un episod jenant pentru această ţară. Mimăm până şi cele mai importante relaţii pe care ar trebui să le avem coborând în ridicol un lucru, de altfel, serios. În mod normal, ar trebui să ne preocupe felul în care se cheltuiesc banii publici pentru tâmpenii care nu ajută cu nimic, ci ne fac, din nou, de râsul lumii.

Nimeni nu-şi poate închipui că are vreo importanţă ce cântă doda Floarea la Etnografic pe la apusul soarelui şi ce desene ale copiilor premiază Prefectura. Iar copiii ar trebui lăsaţi în pace. Măcar ei trebuie educaţi altfel. Ar trebui să ştie ce este acest proiect important pe care-l promovează acum Europa, cum s-a născut el şi de ce. Şi ce avem noi de făcut ca să nu stricăm bunul mers al proiectului, dacă vrem să ne alăturăm lui. Dar, mai ales, ar trebui să ştie ce înseamnă valorile europene, ce a rămas în istorie şi ce valoare are cultura continentului.

Politicienii ar fi trebuit să aibă bunul simţ de a nu antrena şi tânăra generaţie în proslăvirea formelor fără fond şi să nu le tatueze încă un clişeu pe creier.
Aşa cum înainte de revoluţie se cânta comunismul mai mult chiar decât şi-ar fi închipuit chiar şi Ceauşescu că se poate, aşa cum după revoluţie s-au bagatelizat valorile creştine şi s-a făcut abuz de ritualuri preoţeşti, tot astfel ne arătăm lipsa de caracter şi de bun simţ, dându-ne în spectacol fără să ne fi cerut cineva acest lucru şi fără să o fi impus-o situaţia în care ne aflăm.

Adică nu suntem în stare să ne spălăm wc-urile, dar ne grăbim să facem poezii despre Europa. Sau poate că oficialităţile noastre au impresia că nu mai trebuie să punem uşă la buda publică din Haţeg, dacă în 9 mai cântă un rapsod la Muzeul Etnografic. Sunt atâtea lucruri importante care ne despart de Europa. Sunt chestiuni care ţin de civilizaţia elementară, de sărăcie, de economie, de nivelul democraţiei, de funcţionarea instituţiilor publice, de multe alte chestiuni importante.

Cred acum, după 9 mai 2006, că ne desparte în primul rând nivelul de educaţie. Nu avem simţul ridicolului, nu ştim unde nu merge cu linguşeala, nu avem obraz dacă ne închipuim despre oamenii aceia că ar fi încântaţi să ne vadă ridicându-le osanale în loc să ne facem treaba. Dacă un funcţionar public nu-şi respectă rolul pe care-l are şi angajamentele de statut impuse de Europa, ce importanţă crede acesta că are pentru urechile occidentalilor “Cântarea Europei” pe care a organizat-o la Cluj?

În România nu se face şi nu s-a făcut niciodată o informare corectă a publicului asupra integrării. Nu se face pentru că ar trebui muncit pentru asta, dar şi de teamă că odată informată populaţia nu s-ar mai arăta atât de încântată de eveniment, iar sondajele ar putea îngrijora Europa. Prin urmare, un cântec, o floare, o acuarelă şi doi rapsozi populari ţin loc de pregătire a integrării şi de proiecte serioase de modernizare a ţării.

Cam aşa gândesc oficialii noştri oportunişti care cred că dacă au înşelat un electorat de la periferia Europei pot trage pe sfoară şi tot continentul. Noi ne putem aştepta de acum să găsim pe pereţii prefecturilor sau primăriilor tablouri cu Olli Rehn sau Jonathan Scheele la care tinerii de perspectivă să înceapă să se închine pentru că altfel şi-ar pierde antrenamentul utecist.

Falimentul democratiei?

Intilnirile Monitorului cu cetatenii din cartiere sint un bun prilej de a afla nu numai cite gropi mai sint pe strada ci si care mai este atarea de spirit a oamenilor. Am aflat astfel ca disputa dintre Funar si prefectul Soporan, inteleasa ca un conflict politic intre PRM si PSD, este cauza tututor ineficentelor din administratia clujeana. Oamenii au priceput ca gilceava dintre aceste institutii este paguboasa pentru oras. Prin urmare, o solutie sigura pentru rezolvarea problemei este „ca la Primarie, ca si la Prefectura sa fie, domnilor, oameni intr-un singur partid, ca sa nu se certe ca orbii”.
Ei bine, cred ca v-ati dat seama cit de pragmatic este rationamentul electoratului, cum simplifica el lucrurile, reducindu-le la cit mai putine voci, la cit mai putine partide sau variante. Si in statele cu traditie democratica se inregistreaza o anume neincredere in eficienta sistemului democratic. Mai multe voci, care sustin puncte de vedere diferite si au programe de lucru diferite, sfirsesc prin a intirzia punerea in practica a unor masuri care sa serveasca interesul comunitatii. Disputele politice ii plictisesc si pe cei care s-au nascut intr-o cultura veche de acest fel, dar pe romanii flaminzi si secatuiti de asteptare! Noi nici n-am apucat sa simtim gustul democratiei, sa ne placa suficient de mult libertatea de exprimare, ca am intrat direct in mijlocul lipsurilor.
Granita dintre democratie si dictatura se afla, in aceasta zona, intr-o situatie foarte fragila. Conflictul de la Cluj, chiar daca ar putea sa aduca voturi prefectului Soporan in calitatea lui de reprezentant al partidului de guvernamint, este periculos pentru perceptia cetateanului despre democratie. Si nu este chiar un moment potrivit, dupa aproape 14 ani de asteptare desarta a unei vieti decente, sa se iste o lupta pe viata si pe moarte intre doua partide, ignorind riscul ca cetateanul sa devina o victima sigura a acestui razboi politic. Dincolo de interesele personale sau de partid ale celor doi reprezentanti ai administratiei, consecintele conflictului n-ar trebui sa stirbeasca increderea noastra in democratie. Pentru ca nimic nu ar fi mai grav decit sa ne dorim sa ascultam cit mai putine voci…

Toţi oamenii preşedintelui

Ultimul puseu de temperatură înregistrat la Cotroceni în loc să înroşească obrajii preşedintelui, l-a afectat tot pe clujeanul nostru Emil Boc. Dacă n-aş şti că e băiat deştept şi că se descurcă pînă la urmă aş crede că frumoasa sa carieră politică a intrat într-o fundătură absolut regretabilă. Ascultînd cum relatează cu acurateţe scuzele penibile ale preşedintelui am avut sentimentul că privesc din sală un spectacol de teatru în care Emil Boc joacă un rol ce i-a fost distribuit, şi, de voie de nevoie, merge mai departe, fără să ezite o clipă. Face tot posibilul să fie convingător numai că, în loc să impresioneze stârneşte compasiune. Arţăgos şi repezit, cum nu-i stătea în fire, reuşeşte totuşi să transmită cu maximum de eficienţă mesajul încredinţat, mai departe. Să-şi facă datoria.

Scuzele lui Traian Băsescu, repetate cu sârguinţă de Emil Boc, referitoare la proiectele de legi privind securitatea naţională nu stau în picioare din raţiuni clare: Citește în continuare „Toţi oamenii preşedintelui” →

Câinii de pază ai democraţilor

Am criticat timp de zece ani politica ineficientă şi coruptă a PSD, la fel ca mulţi alţi colegi ai mei. Am un elementar bun simţ al disticţiei opoziţie – putere şi, prin urmare, atunci când cred că puterea portocalie seamănă cu cea social-democrată de ieri, sau că are derapaje evidente (nu sunt nici cel mai avizat şi nici cel mai fin observator, prin urmare, îmi sare în ochi ceea ce este absolut flagrant), atunci nu ezit să scriu ce gândesc. Pentru curajul meu de a ataca în felul acesta modest tăvălugul puterii de ieri, am fost felicitată de oameni de pe stradă, de o vânzătoare din piaţă, de profesori, oameni simpli, dar şi de cei mai importanţi oameni ai Clujului de astăzi.

Cu alte cuvinte, ceea ce făceam ieri era văzut ca un act de mare curaj. PSD părea un partid de temut, o maşinărie gata să calce în picioare şi să zdrobească pe orice adversar. Părea o nebunie să te pui cu ei. Exista un puternic curent de opinie, creat şi de unele ziare care acreditau imaginea aceasta de gaşcă tare a PSD, de grup invincibil, băieţi aroganţi şi gata să atace, să vulgarizeze şi să dispreţuiască pe oricine le stătea în cale. Imediat după eşecul PSD la Cluj am simţit şi represaliile asupra ziarului la care lucram, nişte mici zgâlţâieli ale conturilor de la finanţe. Am trecut peste povestea aceea, luând-o ca pe o tresărire de nervi a celor care nu puteau accepta ideea că au pierdut.

Astăzi nu fac altceva decât să Citește în continuare „Câinii de pază ai democraţilor” →

Horoscopul României

Dimineaţa devreme, din anii libertăţii noastre se desprinde ca un exotism oriental, horoscopul vieţii. Ce faceţi azi, în week-end, dacă veţi avea bani, noroc în dragoste, un accident de maşină, o pagubă şi o călătorie… Cine câştigă alegerile, în duminica fatidică va avea succes cel născut în zodia fecioarei. Păcat că nu pot beneficia şi ţările de sfaturile astrologilor. Să stea preşedinţii, prim-miniştrii, şeful armatei, şeful pompierilor, doamna de la mediu şi să ia notiţe dimineaţa de la Neti Sandu: va avea loc o răpire spectaculoasă, în Banat vor fi din nou inundaţii, la Podeni alunecări de teren, Miron Cozma va avea din nou probleme cu justiţia şi un mare fotbalist se insoară pentru a doua oară. Dacă vieţile noastre individuale ar curge precum ne prevăd astrele, la lei, tauri, raci şi peşti, nici n-ar fi atât de rău.

Însă, de departe, trebuie să recunoaştem, Citește în continuare „Horoscopul României” →