Categorie: Opinii

De ce tace opoziţia Chitic în cazul palmei de la Neptun

Sînt cîteva argumente care fac credibil incidentul de la Neptun în care avocatul Chitic pretinde că a fost lovit de preşedinte.

În primul rînd, trecutul îl vulnerabilizează pe preşedinte. În conştiinţa publică a rămas ca un tip imprevizibil, irascibil, violent.Cu alte cuvinte, ni-l putem uşor închipui, după toate cîte s-au întîmplat în ultimii ani şi în stare să loveasca un cetăţean. Am spus, ni-l putem închipui, nu că aşa s-a şi întîmplat. Adică, poporul lui Băsescu nu se şochează şi nu mai sare pînă în tavan cînd aude o astfel de relatare. Ba mai mult, întîmplarea fiind plasată în parcarea unui restaurant, seara tîrziu, ne putem imagina şi că era băut, deci, un motiv în plus să credem scena posibilă.

De ce am avea însă, îndoieli?

Prea se potriveşte, cum ar zice reclama! Ştirea a ieşit în ziua în care Victor Ponta anunţa strategia opoziţiei de a prelua puterea. Primii paşi, înlăturarea lui Boc, următorii escaladarea palatului Victoria. Năstase adaugă: şi ceva măsuri asiguratorii în ceea ce-l priveşte pe Băsescu!

O poveste despre o palmă în parcarea de la Neptun, dată pe înserat şi fără martori, e o asigurare bună. Din acest incident, opoziţia poate face oricînd un motiv de suspendare a preşedintelui. Prin urmare, se deschide calea pentru ca PSD să ajungă la putere, fără probleme majore.

În favoarea acestei variante de lucru vine şi faptul că în prima zi a lansării ştirii, cel puţin, nici un politician important din opoziţie nu a sărit să înfiereze fapta preşedintelui, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, au lăsat subiectul să crească pe masa televiziunilor, fără a interveni. Dacă opoziţia a făcut conştient acest gest, înseamnă că a învăţat din trecut şi acum ştie că exploatarea politică a unui astfel de eveniment îl face mai puţin credibil, aşa cum a fost în cazul copilului de la Ploieşti.

Tăcerea opoziţiei pare un indiciu serios că ceva se pune la cale, iar Chitic e un pion într-un scenariu cu miză politică mare.

Ciudata tăcere din jurul lui Cristian Preda. PDL ezită

Nu vi se pare ciudat cum Cristian Preda, fost consilier prezidențial și europarlamentar PDL acum, spune lucruri incredibil de tranșante și nimeni nu-l mai ia în seamă? La începutul ofensivei sale contra guvernului Boc, Preda apărea pe primele pagini, era citat, întrebat, făcea vîlvă. Dacă a spus Preda că Boc ar fi trebuit să-și caute un job, gata, acolo sus se întîmplă ceva.

Premierului i se pregătește debarcarea, PDL intră în restructurare, cam astea erau așteptările pe care le creau bombițele lui Preda. Dar au trecut două luni și mai bine de cînd ciudata vorbire a domnului Preda se produce oarecum în orb, parca ar vorbi cu pereții. Știrile despre somațiile lui au devenit tot mai anemice, iar Boc nu reacționează niciodată, în niciun fel la ele.Tace, iar tăcerea lui seamănă tot mai mult cu încrîncenarea lui Tăriceanu.

Putem bănui că tînărul intelectual a fost solicitat pentru acest rol tocmai ca să tulbure apele, să pregătească terenul, să strige către echipajul ațipit de pe punte că se apropie stînca. Probabil că a fost ordinul căpitanului. Dar la țipetele tot mai răcnite ale lui Preda, doar tizul lui, Cezar, a tresărit. Un singur om, stăpîne? Asta e tot ce a mai rămas din PDL-ul lui Băsescu?

Dacă în toamnă, PSD se ține de cuvînt și depune moțiunea promisă, PDL cum va reacționa? Ei bine, și asta vroia să afle Traian Băsescu prin provocările lansate de Preda. Și să transmită îndemnul de a accepta, chiar și ca idee, să treacă în opoziție. Acesta fiind ultimul mesaj al domnului Preda. Tot fără răspuns.

Psihologii intră în scena. Daniel David crede că statul are nevoie de psiholog

Moartea cunoscutei artiste Mădălina Manole a adus în atenţia publică o problemă serioasă de politici de sănătate, care afectează capacitatea statului român de a oferi servicii de sănătate mintală adecvate propriilor cetăţeni. Cred că, până la cazul Mădălina Manole, am mai avut, din păcate, mulţi şi multe “Mădălini/Mădăline” care au rămas însă în anonimat. Notorietatea Mădălinei Manole poate oferi o oportunitate de a gândi critic şi reflexiv asupra modului în care abordăm şi înţelegem sănătatea mintală în ţară, pentru ca, pe viitor, astfel de cazuri să fie tot mai puţine. Aşadar, să procedăm pas cu pas la această analiză succintă.

Cum e privită sănătatea şi cum sunt organizate serviciile de sănătate mintală în ţările dezvoltate?
• Sănătatea este conceptualizată ca o stare de bine fizic, psihic şi social (aceasta este definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Aşadar, profesiile care sunt recunoscute ca făcând parte din sfera serviciilor de sănătate (“health professions”) şi care pot accesa sistemul în beneficiul pacienţilor, sunt cele medicale şi psihologice (psiho-sociale). Împreună ele definesc sistemul de sănătate modern, gândit pe un model bio-psiho-social.

• Ce implicaţii are această organizare? Citește în continuare „Psihologii intră în scena. Daniel David crede că statul are nevoie de psiholog” →

Mirosul României

Cine crede că nu ne iubim ţara când scoatem bubele şi bolile ei prin porii hârtiei de tipar, se înşeală. Ca să te uiţi cu ochiul gol la ţara ta murdară ai nevoie de putere şi de mult, foarte mult patriotism, scuzaţi cuvântul, dacă nu sunteţi de acord cu el.

Ca să te urci într-un tren în România ai nevoie de mult curaj şi de mult patriotism. Trenul pentru care ai luat bilet arată ca toată ţara, te urci de fapt, în România. O călătorie la capătul căreia e tot România. Cu geamuri murdare, fără clanţe la uşi, cu podele negre, cu banchete lipicioase, cu toalete infecte, fără apă sau hârtie.

Trenul care ne duce dintr-o parte în alta a ţării este ca un coşmar din care nu mai ieşim. Ca o tranziţie năclăită din care nu putem coborî, nu putem scăpa. Trenul României nu a descoperit apa, nu a descoperit detergentul. Are un miros greu, un miros devenit specific, e mirosul de tren, e mirosul mizeriei pe care o plimbă dintr-o parte în alta a ţării.

Trece prin păduri curate, printre lanuri de flori, trece prin ploi limpezi, dar rămâne înlăuntrul lui acelaşi lăcaş puturos de care s-au lipit amprentele unei epoci de mare mizerie. Gara românească, mai deprimantă decât trenul însuşi, pustie şi murdară, cu câţiva câini vagabonzi adăpostiţi lângă uşa impegatului de mişcare şi o pompă de apă ruginită. E o clipă de popas, dezolantă, după care, urci şi continui să-ţi trăieşti călătoria masochistă până la capăt, spre o destinaţie iluzorie: o altă Românie.

România miroase urât, iar restul este iluzie. Un restaurant superb, cu terase umbroase, cu un nume predestinat: Izvorul rece, se întinde maiestuos de-a lungul drumului care leagă Alba de Cluj. Oamenii mănâncă şi râd, sunt veseli, sunt în week-end. La toaletă un paznic îţi cere 50 de bani, te lasă să intri prin mâzga murdară de pe jos. Toaleta turcească e cuprinsă de rugină şi putoare pentru că acolo nu curge apa. Nu este nici hârtie, nu este nici săpun. Este o lungă şi frumoasă terasă cu băncuţe, flori, umbrele şi mici. Este o bucată de Românie, cea care şi-a pus tichia de mărgăritar.

Poate că România curată este sufocată de duhoare şi kitsch, poate că ea mirosea a pământ, levănţică, săpun de casă şi frunze de nuc, dar mirosul ei adevărat, din miezul ei frumos nu mai răzbate printre miasmele unor lumi amestecate şi neterminate. Mirosul de şlapi şi coniac Unirea, de lemon linea şi kebab pluteşte în aer, e peste tot. Îl găseşti sub diferite forme şi-n cele mai bogate case, ca şi la periferia lumii. Nu are legătură cu banii. Nu are legătură cu bunicii, cu străbunicii noştri care spălau lâna la râu şi purtau haine albe ca lacrima.

Are legătură cu uitarea, cu nepăsarea, cu deznădejdea, cu neiubirea, cu nepreţuirea, cu miserupismul, cu nu e al meu, cu nu-mi pasă, cu ce contează? Are legătură cu fiecare dintre noi, cei care nu mai ştim din ce gară ne-am urcat şi unde trebuie să coborâm. Cu cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Are legătură cu trenul acesta plin de miasmele tranziţiei în care ne-am trezit şi în care aşteptăm, blazaţi, un deznodământ.

Romania buimaca

Constitutia din 1991 s-a nascut dintr-un deziderat schizoid de a impiedica experienta nefericita a dictaturilor personale din perioada comunista si, in acelasi timp, de a asigura suficiente privilegii presedintelui care sa reprezinte, in definitiv, primul om in statul roman.

Intelegerea acestui gen de republica, in care presedintele este vazut ca numarul 1 in ierarhia functiilor publice, dar care nu are suficiente prerogative executive pentru a putea ilustra in mod concret aceasta pozitie, nu poate face abstractie de contextul politic in care s-a nascut Constitutia din 1991.

Venit pentru a umple “vidul de putere” lasat de alungarea lui Nicolae Ceausescu (si celebra expresie a fost lansata chiar de personajul despre care vom vorbi), Ion Iliescu a fost perceput din primul moment drept “salvatorul” care va aduce treburile guvernarii statului pe fagasul normal.

Iliescu a devenit instantaneu liderul de care tara avea nevoie, personajul providential al schimbarii si al epocii democratice care avea sa inceapa.

In acest context, cei care au croit prima Constitutie democratica post-belica au avut o sarcina extrem de dificila: aveau in fata provocarea lansata de necesitatea evitarii producerii unor viitoare derapaje totalitariste prin mecanisme constitutionale suficient de eficiente, combinata cu cerinta (exprimata si de o puternica vointa populara) de a oferi o legimitate suficienta presedintelui vazut, din nou, ca primul om in statul roman.

Aceasta legitimitate avea sa insemne scrutinul popular pentru numirea presedintelui statului.

Aceasta ultima exigenta “democratica” (adica impusa prin miscarea populara care l-a alungat pe dictatorul Ceausescu) era la acel moment de inteles: dupa mai bine de o jumatate de secol in care conducatorii sai au fost impusi in functii prin mecanisme perfect opace, poporul roman isi dorea cu ardoare sa fie cel care sa valideze prin vot direct personajul care avea sa ocupe locul 1 din virful ierarhiei statale.

In acest context istoric, parintii Constitutiei din 1991 au avut de ales intre doua modele constitutionale: cel prezidential francez – croit si acesta, la rindul sau, dupa “masurile” proprii ale unuii personaj socotit la timpul sau drept salvator si parinte al natiunii – este vorba despre generalul de Gaulle -, si modelul “clasicelor” republici parlamentare, mai putin spectaculos, cu presedinte decorativ, fie ca acesta este ales de parlament, fie ca este numit prin vot universal.

Care a fost finalitatea acestor deziderate incompatibile? Nasterea unei republici destul de ciudate, care ar putea fi definita prin sintagma de republica “semi-prezidentiala” sau “parlamentar-prezidentiala”.

Trasatura ei definitorie este faptul ca da nastere la doi poli de putere (executiva), trasind un raport de forte echivoc intre institutia guvernamentala (cea care guverneaza) si institutia prezidentiala. In caz de divergente cele doua institutii ale puterii, ele se pot tine, constitutional si practic, intr-un sah continuu, fara posibilitati clare de iesire din impas.

Acesta fiind tabloul constitutional al raporturilor guvern-presedintie, nu trebuie ignorat si aspectul politic. Presedintele, in calitate de rezultat al votului universal, detine cea mai mare legitimitate dintre demnitarii statului.

Aceasta legitimitate conferita presedintelui de votul popular reprezinta un potential de conflict permanent pe scena politica, atit timp cit presedintele nu are totusi puteri executive reale. El este, prin consecintele constitutionale care ii definesc functia, supus tentatiilor puterii, dar nu este cenzurat, in mod practic si firesc, de nimeni.

Tocmai de aceea, practica demonstreaza cu fiecare clipa ca avem o constitutie care genereaza confuzie si conflict.

Articol publicat in Foaia Transilvana

Un cap de intelectual în gură

În ziua de Sfânta Maria, o parte de Românie s-a dus la malul mării ca să-i serbeze pe vaporeni, altă parte la Putna, iar ardelenii s-au pornit pe coate şi-n genunchi spre porţile Niculei. Dincoace de fumul lumânărilor, în noroiul lumesc al zbaterilor pământeşti, două ştiri au zguduit opinia publică. Un sondaj în care Gigi Becali este considerat cel mai mare om de cultură din România şi o scrisoare a lui Liiceanu despre Mona Muscă. Amândouă au plesnit obrazul cititorului de ziare, biciuind fără milă liniştea societăţii civilizate, rănind până la sânge conştiinţa adormită a naţiei.

„Intelectualul Becali” este un produs periculos, născut dintr-un amestec ciudat de fotbal şi demagogie, bani şi tămâie, din toate ridicându-se un miros greu, greu de suportat de nasul subţire al intelectualităţii adevărate, dar sorbit cu nesaţ de poporul flămând după bărbaţii duri care să pună România pe picioare. În fiecare român se ascunde un fir de teamă că democraţia aduce haos şi debandadă. Iată de ce pumnul ancestral care cade cu zgomot pe masă îl face să tresară şi să spere că de aici îi va veni speranţa.

România din sondaje se zbate între trei paradigme, e sfâşiată între iubirea de Băsescu, Becali şi Mona Muscă. România este la fel de debusolată ca atunci când îl fluiera pe Corneliu Coposu şi-l adora pe Miron Cozma. Sondajele arată că România a încremenit în proiect, că sufletul ei schingiuit de comunism şi amorţit de-o foame capitalistă, este greu de vindecat. Iar ce face ea acum este să repete într-un fel masochist, greşelile trecutului. Astăzi îl iubeşte pe Gigi Becali şi-n el a contopit nevoia de putere, dreptate, succes, credinţă şi forţă. Poate nu este un intelectual Gigi Becali, dar ştie să le tragă câte un cap în gură celor care-l scot din sărite pe român.

Simţind că lumea lui a dispărut din sondaje, Gabriel Liiceanu se întoarce. Se întoarce şi loveşte cu capul lui de intelectual în faţa plânsă a Monei Muscă. A simţit că este sânge şi carne, că acolo se dă meciul secolului, că izbitura pe care i-a tras-o în scrisoarea din ziar va avea răsunet şi va pune intelectualii pe locul care li se cuvine, mai aproape de sufletul grobian al poporului. Liiceanu a lovit ca un Becali vorbitor de germană, a lovit ca un băiat de cartier, cuvintele lui, mai dure decât picioarele lui Becali. Încercând să recupereze sondajul pierdut, Liiceanu s-a becalizat foarte repede, cu talent şi măiestrie de boxer versat. Semn că intelectualii se pot metamorfozeză uşor, sunt alunecoşi şi perverşi, disimulează cu talent, sunt gata să facă pactul cu Mefisto, aşa cum a făcut-o Mona Muscă, dar şi să pună mâna pe bâtă, ca Liiceanu şi să lovească cu sete în paginile ziarelor.

Poate că intelectualul român încearcă frustrări enorme pentru că poporul l-a uitat, nu ţine cont de el şi de ideile lui înalte, dar nici revenirea lui cu un cap în gura camaradului nu face altceva decât să-i întăreacă românului ideea că Becali este un model chiar şi pentru intelectual. Ori, cum să-l priveşti pe cel de la care se inspiră chiar şi Liiceanu când loveşte cu sete în ziare, dacă nu ca pe cel mai mare om de cultură?

Liiceanu a lovit, dar a ratat ţinta. Adversarul lui, cel mai iubit dintre politicieni, este femeie, este tot un intelectual, este acuzată de ceva carre nu are de-a face cu nevoile primare ale poporului. Nu va fi admirat pentru duritatea sa. Nu va fi aplaudat. Scrisoarea sa o va victimiza pe Mona Muscă. Ea spune despre intelectuali ceva ce oricum, românii se pare că ştiau: că un cap de intelectual în gură, este la fel de tare ca un cap de cioban.

Poveste de amor cu un taxi roz

Fost ziarist clujean, acum deputat, Cozmin Guşă a pornit în această vară cu taxiul prin Bucureşti. Ideea pare drăguţă, cam populistă – de-un populism, ca să zic aşa, cam transparent –, dar mă rog, mai altfel decât la restul lumii. Nu poate nimeni să creadă că românii vor fi impresionaţi de gestul deputatului, că vor fi încântaţi şi vor decide că omul acesta poate fi ce vrea el mai încolo, la alegeri, pentru că s-a „coborât” de la înălţimea lui la nivelul sărăntocului care merge cu taxiul. Prin urmare, nu am crezut când am aflat din presă că va demara o astfel de acţiune, că taxiul populist al lui Guşă îl va duce prea departe. Dar nici atât de aproape. Nu am crezut că se va învârti prin istorie într-un cerc atât de strâmt.

Ori, Guşă s-a lansat pe străzile patriei zilele trecute pentru a ajunge foarte curând unde visa să ajungă, dând astfel peste cap supoziţiile ageamiilor într-ale observaţiilor politice. Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat la un astfel de deznodământ al poveştii cu taxiul, prin urmare speculaţiile mele au fost depăşite cu mult de realitate.

Cozmin Guşă, departe de a fi un modest „taxi driver” prin capitala vieţii, el a ales atent clienţii, i-a selectat, i-a refuzat, i-a abandonat, a dus însă un singur personaj de renume, alături de care nu a ajuns doar la uşa PSD, dar şi în paginile ziarelor. Prin urmare, nu dorinţa de popularitate sau nevoia de documentare, izvorâtă din spiritul critic şi analitic al domnului Guşă, care vroia să-i scoată ochii primarului cu nerealizările sale de pe bulevard, l-a mânat în acest de-mers cu taxiul, ci spectacolul propriu-zis, la care nu a fost doar regizor, ci şi actor. Şi în care singur şi-a ales partenerii de joc, locul şi capătul drumului. Domnia sa i-a refuzat pe toţi colegii politicieni, l-a dus doar pe Titus Corlăţeanu, la PSD, la poarta pe care a ieşit cu câţiva ani în urmă, trântind-o zgomotos, încât a răsunat în toate ziarele, pe prima pagină. Acolo, oamenii angajaţi de el cândva au ieşit să-l salute, o întreagă poveste cu lacrimi şi bucurii, ca în telenovele. Ea a venit într-o desfăşurare cursivă după ce Vasile Dîncu l-a asigurat de prietenia sa şi a lansat ideea unei colaborări PSD-PIN. Pentru aceste subtile puneri în scenă ale unui act politic simplu cum ar fi întoarcerea fiului risipitor la tatăl pesedist este un succes. Dîncu şi Corlăţeanu nu au trebuit să poarte discuţii grele cu talibanii care nu vor să audă de Guşă, a fost suficient un ritual public de curtenie cu valenţe sentimentale care să facă mai uşoară intrarea lui, din nou în curţile acum cam pustiite de furtună ale partidului.

Mult zgomot pentru nimic, ar spune unii, prea multă benzină arsă pentru un PSD în agonie, multe lături aruncate în campanie alături de PD în capul PSD, prea multă vâlvă pentru o întoarcere la poarta din Kiseleff, fie ea şi cu taxiul. În „Marea Revenire”, doar rolurile au fost bine distribuite: Gușă îl duce pe Corlățeanu şi nu Corlăţeanu pe Guşă.

A plecat domn cu vilă la Cornu şi s-a întors slugă la volanul unei maşini populiste, spun pesediştii amuzaţi. O porţie de umilinţă necesară pentru îmblânzirea neiertătorilor.

Dar oare pe care dintre pesediști îi va purta cu taxiul lui prin Cluj? Pe prietenii vechi, care vor suna dimineaţa, chiar dacă nu au nevoie de mașină – aşa cum nici Corlăţeanu nu putea avea – dar care vor vrea într-o zi de vară să dea un spectacol de media, aşa cum este el înțeles de profesionişti? Sau îl va duce pe Emil Boc la aeroport?