Categorie: Opinii

Încă de pe atunci el merita premiul Nobel. Oare de ce vine atît de tîrziu?

Mario Vargas Llosa este prietenul meu, ca să vă fie ciudă! A fost cu mine, pe bune, cînd chiuleam de la școală, în parc, pe banca din dreapta aleei principale. Poate să spună oricine! Am fost vara cu vitele la păscut și sigur își amintește mirosul de răsură galbenă de pe cîmpurile noastre. Llosa a făcut și desfăcut lumea și pentru mine, între foile ștampilate de biblioteca centrală. Uf, și ce mult ne-a plăcut.

Vedeți, poate de aceea mă bucur acum, ca un copil, pentru cutia de fondante pe care a primit-o bătrînul meu prieten.

Dar oare nu e cam tîrziu? Adică, opera lui Llosa, în cea mai mare parte, în partea ei esențială era la fel de merituoasă și acum 10 ani, ca si acum 20. De ce fac acei academicieni, dintr-un premiu care ar trebui să-l ajute pe laureat să trăiască și să creeze mai liniștit, un fel de așteptare lungă și stearpă? Își amintesc într-un tîrziu că da, este și peruanul ăla, cam în vîrstă, dacă nu-i dăm premiu acum, poate că nu-l mai apucă. Și i-l dau.

Bătrînul peruan, deștept și frumos, se trezește într-o dimineață de joi, după ce ani la rînd a văzut cum nobeliștii nu citesc literatură ci biografii și află că a primit, în sfîrșit cea mai mare distincție. A zîmbit. Lumea a înțeles că era surprins. Da, și noi.

O baladă cu Irene Papas. Nimic mai mult…

Unde greșește președintele

Profesorul Ștefan Vlaston
Profesorul Ștefan Vlaston
Azi dimineață, domnul profesor Ștefan Vlaston mi-a lăsat un comentariu la articolul despre discursul președintelui de ieri, în care a expus, în avanpremieră, de ce nu are dreptate Traian Băsescu atunci cînd susține că România nu ar avea nevoie de un proiect de țară. Aici puteți citi analiza pe larg a profesorului Vlaston.

Da. Ne-a răspuns Traian Băsescu

În discursul președintelui din această după-amiază, am primit răspunsul la articolele în care susțineam că avem nevoie de un proiect de țară.

Președintele României ne-a spus că avem, să nu-l mai căutăm. Avem programe: 7 linii de finanțare de la UE, o țintă de trecere la moneda euro și în general, avem un drum, el e drumul european.

I-aș spune domnului președinte că acesta nu este un proiect de țară. Și am să-i explic și de ce, printr-o scurtă divagație.

Salvador Dali a pus următorul titlu unui tablou al său în care desenase o pipă: „Aici nu este o pipă”. De ce? Pentru simplul motiv că acolo era doar schița unei pipe. O pipă are greutate, contur și poți fuma cu ea. Și mai ales, îți aparține.

Vezi discursul prezidențial.

Elena Udrea reacționează: Băile Herculane ar trebui expropriate!

La sfîrșitul lunii august scriam despre starea degradată în care se află stațiunea Băile Herculane, cea mai veche și cîndva, cea mai frumoasă stațiune din Europa. Aflată la Alba Iulia, pe 15 septembrie, ministrul Elena Udrea și-a spus părerea în legătură cu acest caz.

Efectul Vîntu asupra presei. Statul slab, băieții răi și victimele colaterale

De cîteva zile, presa s-a îngramădit ca suporterii la meci, unii în spatele puterii și alții în spatele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Înrăiți de criză, de lupte politice și de interese personale, jurnaliștii au început să țipe, să muște din ecrane și să înfiereze, cînd pro cînd contra.

O fi asta singura modalitate în care mai pot ei reacționa după relația incestuoasă cu politica sau cu mafioții ultimilor ani? În loc să urască răul din societate, au ajuns să se urască între ei, partizani întreținuți ai unui sistem putred?

Mi s-a confirmat ideea că trebuie s-o luăm de la început și să reclădim instituții de presă credibile, care să se întrețină prin performanțele lor de piață și nu prin canale de alimentare subterane de la conturile unor mafioți sau politicieni primitivi spre conturile ziarelor.

Dan Diaconescu, Sorin Ovidiu Vîntu – e începutul sfîrșitului unei epoci triste.
După ce trece furtuna, vom vedea cine mai rămîne în picioare și, dacă ne vom mai recunoaște ca jurnaliști, vreunii, vom începe să clădim o nouă presă. Poate că nenorocita de criză ne ajută și ea să curățăm locul.

Violența, substitut al puterii. Traian Băsescu, Andrei Marga și toți prietenii lor

Zilele acestea am primit un mesaj extrem de violent de la un cititor. Mai urît ca o înjurătură, de-o mizerie incalificabilă. Cu atît mai mult cu cît venea de la un profesor universitar, mesajul m-a șocat. Era semnat, așa că l-am căutat pe om, să-l văd și să înțeleg ce se întîmplă. Este profesor la UBB, la facultatea de fizică. Din respect pentru vîrsta domniei sale, care și ea are legătură cu faptele, nu am să-i spun numele. Dar întîmplarea m-a pus pe gînduri. Pentru că am mai fost jignită, înjurată sau amenințată în lunga mea carieră de jurnalist, sînt relativ obișnuită cu asta. Dar violența de limbaj a profesorului, om din mediul academic, nu este un fapt banal, ușor de trecut cu vederea.

Apoi mi-am amintit textele agresive ale rectorului UBB, șeful acestui om. Și întîlnirea domniei sale cu Cătălin Avramescu, unde amîndoi au dovedit că au instincte de canibali, cum ar spune Mircea Badea. Prea multă violență la oameni care nu trebuie să vîneze ca să mănînce, n-au ros ghete în tranșee, nu au trăit mari traume la viața lor, nu au naufragiat pe coaste sălbatice și nici nu au ucis în războaie moderne. Sînt niște personaje de carton dintr-o lume de laborator, învățați să dispună, să obțină, să consume, să adune.

Ce-l făcea pe bătrînul profesor să scuipe cuvinte jignitoare către o femeie? Citește în continuare „Violența, substitut al puterii. Traian Băsescu, Andrei Marga și toți prietenii lor” →