E o colecție superbă. Și ideea e minunată și realizarea și efectul. Îl apropie pe Dumnezeu de om, precum cămașa. Toate straiele lor, ca niște giulgiuri.

Sunt locuri pe care oameni dragi vor să mi le arate. Și mă gândesc că este ca atunci când cineva vrea să-ți arate un tablou făcut de el, să-ți prezinte copilul sau cățelul lui.

Așa sunt unele locuri pe care oamenii vor să și le arate unii altora. Parte din ei, din fiecare. Străbați locul acela și-l cunoști pe el.

Poate chiar plec.

Astăzi a trecut Porumbița, rudăreasa, pe la mătușa mea, tanti Olga. Îmi place de ea. Râde tot timpul, câteodată cântă. A fost cu lăutarii multă vreme, acum îngrijește de un bătrân singur. Poartă mărgele și se poartă dichisită. Lucrează bine, dacă face curățenie, face ca lumea, dacă sapă în grădină, sapă bine, nu-și bate joc.
De câte ori vine la tanti Olga la lucru aduce câte ceva, un nimic, dar nu vine cu mâna goală. Azi a venit doar să povestescă, n-aveau de lucru, e iarnă. Are două nepoate în Italia, rude la Vâlcea, la Petroșani, în Germania și-n Olanda.

Porumbița povestește de toți ai ei cu veselie și apoi spune cum s-a dus la autocar să trimită un pachet spre nepoatele din Italia, iar săptămâna trecută a fost pe la cei de la Vâlcea să le ducă nu știu ce. Dar ea știe ce, știe tot ce le lipsește celor din neamul ei.Zilele următoare pregătește un pachet pentru cei din Germania.

Tanti Olga se miră de puterea Porumbiței. Doar e și ea bătrână de acum, oricât de mult ar râde, tot o dor picioarele, o doare spatele. „Doamna mea, așa îi zice mătușii mele, eu trebuie să mă interesez de ei, să știu ce fac, așa suntem noi. Dacă suntem puțini…”

Acum știu de ce țin unii de alții, peste puterile lor. De ce au rezistat evreii și nu s-au rătăcit. De ce minoritarii sunt uniți. Pentru că sunt puțini.
Ca să accepți, trebuie să înțelegi.
Îmi place Porumbița.