Categorie: Opinii

Guest Post de 1 Decembrie. Camil Petrescu: „Atunci milioane de români nerozi au aflat cu suprindere că traversaseră o epocă de înflorire fără pereche”

„All this has happened before
and will happen again” (BSG)

Dacă citiți ce scria Camil Petrescu despre criza din anii ’30 veți avea o mare surpriză. Veți descoperi, în lumea de atunci, toată lumea de acum. De parcă am fi lipsit cu toții o vreme de acasă și la întoarcere, găsim același lucru. Oare ce blestem a căzut pe neamul acesta să nu poată ieși din cercul vicios al mizeriei?

Când ne-am întors din tranșee, aproape toată generația mea a trebuit să umblăm tot anul 1919 în veston militar cu epoleții rupți, să mâncăm câte un capuținer pe zi și să locuim în mansarde abjecte, câte trei într-o cameră, căci toate apartamentele erau ocupate de dinainte de război cu contracte prelungite și răsprelungite. Zeci de ani nu s-a văzut în București un bilet de închiriat.

Ni s-a explicat cu tremolo în glas că E CRIZĂ, războiul a distrus toate depozitele, că statul e ruinat, că moneda scade… Lefurile funcționarilor nu mai reprezentau nici posibilitățile de trai pe trei zile… Directorii generali de minister erau plătiți cu salarii mai mici decât oamenii de servici din întreprinderile particulare. (Și e ciudat că, deși se văitau, aproape toți directorii generali de la 1919 încoace și-au construit palate proprii, și-au cumpărat moșii.)

Citește mai departe!

Povestea de weekend. Gazelă pentru lupi

Știi că toate privirile sînt îndreptate asupra feței tale. Și știi de ce. Pentru că obrazul tău e brăzdat de o cicatrice, un semn al marelui tău defect, acela e a fi altfel decît ceilalți. Al marii tale dureri. O vede toată lumea.

Partea proastă cu rănile astea este că urmele lor se văd. Ca o mușcătură a sorții, ca o cîrpitură roșie a cărnii tale însemnate de durere, sau ca o tristețe anume. Ca un sentiment, o amintire sau pur și simplu, ca un defect al tău. Acela de a fi o gazelă pentru lupi.

Citește mai mult!

Poveste de weekend. Hăul se umple cu un fir de ghimpe

…un mărăcine albastru, rupt cu mîna goală. Din înfoiala lui de țepi și puf se umple un hău.

Hăurile noastre nu se mai umplu cu nimic. Le îndesăm cu cuvinte, cu obiecte, cu ziduri și cifre. Le îndesăm cu gesturi ample, cu călătorii lungi, cu proceduri și instrumente. Cu proiecte. Și ele-înhață avide, tot mai mult. Pînă cînd noi vom fi doar ele.

Poveste de week-end. Ești ce iubești

Ce s-a întîmplat cu femeile noastre, fraților? Altădată ridicau temple dragostei, mureau în numele ei, plecau desculțe după dragostea inimilor lor, spre Siberii înghețate. Tăiau călare pădurile ca să ajungă la un sărut, se aruncau sub roți de tren.

Creșteau copiii cu ochii în zare așteptînd bărbații din războaie.

Citește mai mult!

O zi bună de hoinărit!

Astăzi ne furișăm printre știri. E marți și cu atît mai mult aș trage săptămîna în piept! Așa-i că azi nu vrem să știm dacă va fi demis Geoană, dacă Vîntu rămîne în arest și nici măcar dacă grecii își vor face guvernul?!

Astăzi hoinărim și respirăm parfum de lavandă, atît!

Femeia munților și niciun pictorial în Tabu

Femeia munților și niciun pictorial în Tabu

Are părul strîns sub basma, obrajii roșii de frig și un zîmbet stins, venit din singurătate. Stă la marginea șoselei și așteaptă s-o ia vreo „cursă” spre oraș, să poată duce laptele la doamne. Îl dă cu 2 lei litrul. Îl urcă și-l coboară scările blocurilor, lasă sticlele pe la uși și la sfîrșit de lună ia banii. Cît să ia o pereche de ghete copiilor și încă o basma pentru ea.

Femeia munților nu rîde, are un zîmbet aproape imperceptibil, în colțul buzelor, stingher. Nici nu prea mai vorbește, a cam uitat și despre ce ar putea să zică ceva.

Citește în continuare „Femeia munților și niciun pictorial în Tabu” →

Povestea de weekend. Ce credeți că ne ține în viață?

http://www.youtube.com/watch?v=CcyTyLqkvoU&feature=related

Voi de unde credeți că mai avem aer să respirăm cînd lumea se consumă fierbînd în toate cotloanele ei? Bucata cu bucată se macină între ziduri, zi de zi. De unde resorturile de a merge mai departe cînd toate resursele logice par a fi terminate? Cînd știm deja că cimitirele sînt pline, că paradisul nu există și după colț te paște orice?
Pentru că totuși, trăim.

Aerul nostru, seva pe care o inhalăm cînd ne sfocăm, de astm, e frumusețea.
Cu ea te hrănești, oriunde ai fii și doar ea te salvează.