Categorie: Opinii

Ioana Clara Enescu, pe marginea unui volum de Ruxandra Hurezean, „Îndreptar de privit lumea – «Călătorie în miezul vieții»”

Ioana Clara Enescu, pe marginea unui volum de Ruxandra Hurezean, „Îndreptar de privit lumea – «Călătorie în miezul vieții»”

Apărut în 2024 la Editura Humanitas, volumul „Călătorie în miezul vieții”, scris de Ruxandra Hurezean, este mult mai mult decât o colecție de reportaje pe care autoarea le-a scris între 2013 și 2023. Diversitatea subiectelor abordate, seriozitatea documentării, profunzimea observațiilor, eleganța stilului sunt doar câteva dintre calitățile unei cărți ce se citește ca un roman în care scriitoarea își însoțește cu discreție personajele, împletindu-le poveștile într-o Poveste atemporală, convingătoare, vie.

Reportajele Ruxandrei Hurezean ies din definiția clasică a genului, pentru că depășesc și funcția informativă și pe cea afectivă pe care o presupun îndeobște asemenea tipuri de texte. Ele nu sunt scrise doar pentru a-ți aduce la cunoștință un aspect din realitate într-o manieră captivantă, ci pur și simplu te fac să te uiți la lume într-un fel în care nu ai mai făcut-o până să nu le fi citit. Într-un timp în care oamenii cad tot mai ușor în capcana extremelor de tot felul, pentru că nu (mai) știu – sau nu (mai) pot – să treacă de suprafața lucrurilor, cartea Ruxandrei Hurezean e un ghid de privit în jur.

Citind fiecare dintre reportajele ei, înveți că a privi e un act ce presupune curiozitate, atenție, răbdare, empatie, respect, recunoștință și că, descoperind lumea în felul acesta, poți să îi observi nuanțele, profunzimile, complexitatea. O plimbare printr-o piațetă a unui oraș european medieval, o clădire veche ce adăpostește o instituție publică, o margine de oraș, un om pe care îl întâlnești întâmplător pe stradă sunt întâmplări comune care își schimbă semnificația după ce descoperi scrisul Ruxandrei Hurezean. Înțelegi, pe măsură ce treci de la un text la altul, că relația dintre aparență și esență e una dinamică, iar descoperirile pe care le poți face dacă treci de „coaja” realității sunt spectaculoase și te ajută să te ancorezi mai bine în ea.

Cel mai important lucru pe care izbutește să îl facă Ruxandra Hurezean în textele sale este acela de a decupa dintr-o lume aflată în permanentă schimbare portretele unor oameni cu povești de viață extraordinare. Preocupată de resorturile intime ale unor personaje singulare, care au mers împotriva curentului, după cum mărturisește în Argumentul volumului său, autoarea este interesată de oameni aflați în situații-limită, care s-au luptat fie să supraviețuiască, fie să își împlinească un vis. Cu această „grilă de lectură” a realității, jurnalista pornește în căutarea eroilor săi, pe care îi descoperă în palate imperiale, dar și în mahalale. Fără ca vreo clipă să le știrbească individualitatea, ea le subliniază trăsăturile ce îi încadrează într-o tipologie. În felul acesta, îi fixează în memoria cititorilor și îi transformă în personaje ce se sustrag trecerii timpului. Aventurierul ce survolează o piațetă pe o sârmă, Ivan, pescarul lipovean care, copil fiind, s-a rugat și a transformat, prin rugăciune, barca în biserică, îngrijitorul modest de la Palatul Schönbrunn pe care toți colegii îl cunosc și respectă, biologul fascinat de arborii bătrâni din pășunile transilvănene sau profesorul de la Harvard care și-a luat casă în Criț sunt doar câțiva din cei care formează un univers uman de o uluitoare diversitate, dar, în același timp, foarte compact, prin „substanța” care îl traversează.

Citiți mai mult pe LiterNet.ro!

„N-o să vă vină să credeți!”

Vă rog să aveți răbdare, nu e ce pare. Și pe mine mă enervează titlurile de genul acesta, dar am să mă explic.

De multe ori mă îndrept spre lucrule simple, aparent lipsite de semnificație, dar care adună în tăcere elemente de tensiune, coagulează fapte, sentimente, idei și dau naștere unor fenomene sau explozii pe care apoi le văd și orbii. Dar la începutul lor păreau nimic.

Citește tot articolul!

Lebăda neagră sau Povestea semințelor răsărite din asfalt

lebada-neagra

Duminică a avut loc la Cluj, în premieră, o piață de schimb de semințe organizată de Eco Ruralis și Asociația Română de Permacultura: Piața Semințelor Libere. Au venit tineri, dar nu numai, din toate părțile, au adus semințe de la bunici și au luat alte semințe, de la alți bunici, din alte gospodării. În principiu,aceste semințe ar trebui să fie de la cei care practică agricultura tradițională și nu folosesc semințe modificate genetic.

Însă, problema cu aceste semințe tradiționale este că ele sunt pe cale de dispariție. Cât de gravă este situația am înțeles într-o după amiază acum doi ani când l-am vizitat pe Attila Zocs, președintele organizației Eco Ruralis, la sediul lor, undeva în spatele magazinului Sora. Stătea acolo cu o colegă și puneau ultimele semințe de la bunicii lor în niște borcănele cât degetarul. 55 de semințe de ceapă de Gherla mai reușise Attila să găsească la bunica lui și le punea cu grijă în borcănel, lipea apoi o etichetă. Avea un fel de bibliotecă cu astfel de gheomotoace în sticlă, toată zestrea genetică a culturilor din partea asta de lume. Celelate semințe din comerț, îmi explica Attila, sunt denaturate, tratate, contaminate, modificate. Legumele nu vor mai putea fi niciodată aceleași dacă nu salvăm măcar câteva plante care să fie așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Iar biroul minuscul al copiiilor de la Eco Ruralis pare o Arcă a lui Noe în mijlocul orașului. Attila nu are mai mult de 30 de ani.

Pe Florin l-am cunoscut când se întorsese din Statele Unite, după o experiență nefericită la Bursă, unde a pierdut mult. E absolvent de științe economice dar și student la Științe Agricole. A lăsat marile metropole și mirajul banilor, a închiriat un teren la marginea Clujului și face permacultură. Pare un concept nou dar e și vechi în același timp, un fel de agricultură care îmbină grija față de om cu cea față de natură, asigură eternitatea.

Ei sunt doar câteva „semințe” pe care o mână nevăzută le-a aruncat pe fața pământului și din care a răsărit speranța. Deși au fost crescuți pe asfaltul străzilor de oraș, copii ai televizorului, ai internetului, ai căilor considerate fără întoarcere!…

Neîndrumați de părinți, pentru că ei au fugit cândva de sat, crescuți în fața blocului, cu cheile la gât, copiii de asfalt ne surprind, ei se întorc primii „acasă”. Fac organizații, asociații, caută pământ, cultivă legume, descoperă o anume agricultură, una adevărată, înteligentă, noi forme și mijloace de a modela forța pământului. Îmbracă iile bunicelor, fac din ele opere de fashion Art, caută mâncarea fără aditivi, circulă cu bicicletele și se mută la sate. Își fac case din paie, își învață copiii să trăiască în preajma animalelor, scriu cărți despre asta. Iar întorsătura neașteptată pe care o iau lucrurile mi se pare a fi o frumoasă Lebădă neagră.

Teoria Lebedei negre îi aparține unui autor de mare succes, Nicholas Taleb și este un fel de avertisment asupra surprizelor. Oamenii, în general, cred că viața merge mai departe cum a fost și până atunci. Adică, de regulă, da, lebedele sunt albe! Însă, câteodată, spune Taleb, apare Lebăda neagră. Neprevăzutul. Așa cum au fost războaiele mondiale, așa cum a fost criza din 2008. Lebedele negre sunt adesea neplăcute, dar pot fi și Lebede negre pozitive. (O astfel de Lebădă neagră a fost computerul.) Ele se produc mai lent, construcția este mai grea și mai anevoioasă decât distrugerea, dar sunt acele surprize plăcute care salvează speranța. Salvează lumea, fără măcar ca ea să-și dea seama.

(Articol publicat pe http://www.transilvaniareporter.ro)

De ce nu e în regulă transplantul în România şi câteva reacţii şocante

Transplantul de rinichi în România este în mâinile a doar doi oameni: medicul Lucan, în Nord şi medicul Ioanel Sinescu, în Sud, la Bucureşti. Directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant, doctorul Dan Luscalov, funcţionează în echipa lui Mihai Lucan la Institutul de Urologie din Cluj.

Dan Luscalov are la Bucureşti un coleg în conducerea Agenţiei de Transplant, director de Strategie şi Management, doctorul Nica Andrei, care, contactat de Transilvania Reporter pentru a explica situaţia şi a comunica criteriile pe baza cărora se face selecţia pacientului ne-a declarat că nu ştie nimic, habar n-a avut de transplant şi nu poate da niciun fel de informaţii: „Eu sunt ca picat din Lună, habar n-am cine şi cum a făcut vreun transplant, eu sunt singur aici, sunt şi şofer şi om de serviciu, vai de capul meu! În agenţia asta sunt doar eu cu Luscalov, ce vreţi de la mine?” (Sublinierea îmi aparține.)

Citește mai departe!

Violette

campuri 002

Câmpurile noastre iau înfățișarea celor din Franța sau Olanda fără să le fi cultivat cineva. Semn că sunt mai deștepte decât noi!

În fond, viața e frumoasă așa cum vrea ea să fie, orice ne-am dori noi, tot cum vrea ea iese. Nu știu ce floare violet este aceea care a învinețit câmpurile, dar e frumoasă și a ieșit în calea noastră din propria voință.

Mierlele, de ce au murit atunci mierlele!

Știți, s-a dat verdictul, a fost elucidat cazul morții mierlelor din Arkansas. Au fost victimile artificiilor.

Bucuria unora, moartea altora. Să vă bucurați mai cu grijă!

 

Povestea Anei Fodor

E povestea lumii care-și cere tributul în fiecare zi. Chiar și-n ziua morții, îți trimite scrisori în care te înștiințează că ai o datorie încă neplătită. Anei Fodor, prima scrisoare în care Primăria o anunța că-i datorează bani pentru chirie a primit-o la cimitir, în clipa când își înmormânta fiul.

Cheltuise banii cu băiatul prin spitale. 350 de lei costau fiolele pe care doctorii o trimiteau să le cumpere. Plătise și oameni care să doneze sânge pentru fiul ei. Dar degeaba. Acum, înmormântarea. Poate că rămăsese ceva neplătit la chirie, vreo majorare de care nu știa. Sleită de bani și de puteri, de la cimitir s-a întors singură în camera de deasupra Florăriei.

De atunci, plătește în fiecare lună, dar tot nu poate răzbi penalitățile. Dacă restanța la chirie este de doar 298, 39 de lei, penalitățile pentru întârziere au ajuns la 3221,77 de lei. Datorie pentru care Primăria a dat-o în judecată. Pentru că și deasupra ei stau legea și Curtea de Conturi. Toți experții Primăriei au analizat cazul și n-au găsit nicio soluție permisă de lege. Ana Fodor trebuie să scoată banii.

Citește mai departe!