Categorie: Reportaj

Cazul Bologa: Zeci de mii de pliante tipărite. Niciunul pentru turiștii care vizitează monumentul

O cetate sufocată de ierburi și plină de gunoaie, la care ajungi pe o uliță ce începe cu o privată de țară în buza ei. Un turn din piatră se uită chiorâș peste vale, rămas fără acoperiș și tot mai știrbit de zăpezile iernii trecute.

Despre cetatea asta, într-o clădire modernă, din sticlă, în centrul Clujului s-au scris tone de pliante și broșuri, hărți, CD-uri și filmulețe în care s-au pus texte savante, fără nicio legătură cu realitatea și din care niciuna, nici măcar o foaie de hârtie n-a ajuns vreodată la locul promovat pe sute de mii de euro. Programul de promovare, finanțat parte de la Consiliul Județean, parte din fonduri europene, cam 200 de mii de euro, e aproape de finalizare, dar localnicii pe unde sunt obiectivele turistice nici n-au auzit de el.

Nimeni din satul cetății Bologa nu are habar de așa ceva, ba mai mult, fotografia cu care se deschide pagina de prezentare pe internet a acesteia nu mai este de ani de zile actuală, locul din fotografie arătând altfel de multă vreme. Semn că pe acolo n-a trecut nici măcar fotograful.

Citește reportajul!

Izvorul Crișului: o floare rară dezminte tot ce știam despre spiritul mercantil al locului

Undeva în Transilvania, niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de orășeni și de mâinile hulpave ale veneticilor. Deși obișnuiți să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de țară, au și ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, își aruncă priviri pline de semnificație și te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supraviețuiască, de liniște. Au nevoie doar de lumină și de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruțele în sus și-n jos, cioplesc buștenii, vând tot felul de lucruri, au simțul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul șoselei E 60 și sunt deosebit de vorbăreți, ademenitori cu turiștii. Dar tac atunci când vine vorba de niște flori firave care au răsărit nu știu prin ce miracol, din pământul lor pietros și doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc și niciunul nu are de gând să facă vreo greșeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei știu ce înseamnă asta.Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puține obiecte din lemn sau ștergare lucrate cu fir de ață turiștilor care taie cu mașinile lor comuna în două,ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucrușoarele, blănițele de miel s-au îngălbenit la soare, coșurile și straiele cu mărgele se scorojesc în buza șoselei, pentru că acum nici comerțul cu meșteșuguri de la Izvorul Crișului nu mai este ce-a fost.

Dar este și ceva ce nu se vestejește în inima și-n munții lor și înflorește în fiecare primăvară, înflorește ca speranța. O ploiță roz, care miroase dumnezeiește și se ițește în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, știe cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine și am să vă spun de ce.

Citește mai departe!

REPORTAJ Oraș de provincie, România, 2012. Vezi cum arată viața

În Huedin, auzi cocoșii cîntînd și pe la amiaz. Dacă se lasă de ploaie, îi înțelegi.

Pe strada principală trec toate camioanele, tiruri, furgonete pictate, dubițe cu coroane funerare, cisterne, tractoare, tot ce se scurge greoi între Ungaria și Transilvania trece prin Huedin, pe strada care-l taie în două. De o parte rămîne școala și chiar un spital, magazinul de mobilă, un restaurant întunecos, înecat în fum, iar de cealaltă, biserica, primăria și blocurile, știți voi care! În capăt, vilele țiganilor.

Spre margini, casele vechiului oraș, într-o dungă de așezare e piața. Dacă e marți e tîrg, dacă e luni, nu e nimic.

Citește mai departe!

Descoperă.you – Lumea se schimbă în fiecare zi

Nu vi s-a întîmplat să descoperiți același loc, dar cu alți ochi? Să vedeți dintr-o dată ce n-ați mai văzut niciodată? Că ceața e frumoasă, că gardul de scînduri are ceva atît de trist și dramatic în așezarea lui slută între doi pari, că acoperișul casei vecine are culoarea caldă a mușchiului de pădure, iar biserica la care mergi de ani de zile este dintr-o dată un templu aproape personal pentru neamul tău trecut între brazi?

Așa mi s-a întîmplat cu biserica din Hurezani. Să știți că era un fel de a doua casă a noastră. Floreștii și Golumbenii sînt strămoșii mei, boieri înstăriți, ei și alti săteni au construit-o din piatra vechii biserici de peste Amaradie, cu mai bine de un secol în urmă. Mamele noastre au împodobit-o cu ștergare de ele cusute, așa că atunci cînd intri acolo parcă ești în bucătăria de vară. Miroase a busuioc, a pîine și a vin.

Citește mai departe

Special de Mărțișor de la Gazetino. REPORTAJ VIDEO: Cum faci să trezești la viață o lume pustie

Bună dimineața, într-o zi neobișnuită, de început de primăvară.

Gazetino vă dăruiește astăzi un mărțișor special, este un filmuleț pe care l-am făcut înainte de căderea zăpezilor, în satele din Transilvania. O poveste despre cum s-a trezit la viață o lume pe care n-ai fi zis că o mai poate salva ceva.

Dar s-a ridicat datorită unor femei grozave, a unor bărbați puternici și a unor rădăcini care vorbeau pe sub pămînt, dintr-un capăt în altul al continentului. Ele au păstrat seva din care se hrănește azi viața. Ca rădăcinile de spini din care însetații deșertului sug un strop de apă. Veți vedea cum s-au agățat oamenii de fibra lor și s-au salvat.

VEZI REPORTAJUL!

REPORTAJ + VIDEO. Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul

Fragment dintr-un reportaj realizat pentru NCN TV Cluj despre Transilvania lui Charles și adevărata poveste de dragoste a prințului pentru aceste locuri

În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.

Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.

Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.

Citește tot reportajul

Povestea incredibilă a reîntîlnirii cu Hans, sasul care n-a plecat din Transilvania

Acum trei ani am intrat în curtea lui. A singurului sas din Richiș care nu s-a dus cu frații lui mai departe. L-am întrebat simplu: de ce au plecat sașii din Transilvania? S-a așezat pe piatra din fața scării și mi-a spus o fabulă. Mi-a răspuns printr-o poveste care apoi a făcut înconjurul lumii. Articolul, publicat atunci pe Hotnews.ro, a bătut recordul de citiri și comentarii, a fost tradus și publicat în Germania, iar ziariștii români au plecat să-l caute.

Replici ale poveștii lui Hans au apărut în multe ziare și cam peste tot în presă. Unele copiau grosolan articolul meu, altele îl ironizau pe bătrînul „histrionic” din Richiș și felul în care el le prezenta biserica. Dar toți au încercat să afle cine este el.

L-am urmărit în timpul acesta de departe, în tăcere. Articolul despre el și povestea vulpii care l-a alungat pe iezen a intrat în volumul de reportaje „Conspirația oamenilor liberi”.

Sîmbătă m-am oprit la poarta lui. Citește în continuare „Povestea incredibilă a reîntîlnirii cu Hans, sasul care n-a plecat din Transilvania” →