Categorie: Reportaj

Castelul de la Bonțida. Istoria unei neiubiri

Castelul de la Bonțida. Istoria unei neiubiri

A fost construit în timpul răscoalelor țărănești din nordul Transilvaniei, pentru a apăra aristocrația maghiară de furia localnicilor. Contele Bánffy a primit aprobare în 1437 de la regele Albert de Habsburg să-și ridice fortăreața din inima Transilvaniei. Construcția a durat aproape un secol, pentru ca apoi, în fiecare veac să se adauge câte ceva la ea. Zilele castelului Bánffy sunt o invenție recentă. Ar avea darul de a împrieteni locul cu sătenii de pe vale, de a aduce viață și veselie în curțile palatului. Dar ele nu reușesc decât să-i mai înstrăineze încă o dată pe țărani de locul unde niște domni de la oraș îți cer bilet de intrare ca să le vezi bâlciul.

Castelul de la Bonțida a ajuns să fie cel mai mare castel din Ardeal, supranumit Versailles-ul Transilvaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, Miklós Bánffy, proprietarul de atunci al locului a „uneltit” pentru ca românii și ungurii să întoarcă armele împotriva nemților. La plecarea din Transilvania, armata germană, drept răzbunare, a dat foc castelului. A ars biblioteca, au ars opere de artă, obiectele de valoare. Blestemul asupra castelului începuse.

Când au sosit comuniștii, ei au făcut din odăile nobiliare birouri pentru CAP-Bonțida, iar din grajduri și dependințe, depozite de cereale. Mai târziu nimeni nu a mai făcut nimic acolo. După anii ’70, castelul a început să fie distrus sistematic. Îl măcinau ploile, dar și mâinile oamenilor care-l descompuneau bucată cu bucată pentru a-l reclădi prin curțile lor. Se dezintegra Versailles-ul Transilvaniei și se recompunea un sat de oameni care nu reușise niciodată să iubescă locul acela.

Citește mai departe!

Transilvania prinsă între două oglinzi. Castelul misterios de la Sînpaul

În satul ardelenesc, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Citește mai departe!

Scurtul zbor al Transilvaniei spre cosmos

S-a născut într-un spital din Sibiu în 1894, dar a crescut alături de părinţii lui la Sighişoara. A făcut carte la Şcoala de pe Deal şi la colegiul tehnic din Mediaş, apoi a studiat la Munchen şi la Universitatea din Cluj. El a ajuns să fie inventatorul concepţiei de zbor a rachetelor cosmice. Acum, Hermann Oberth are un bust la stradă, o casă memorială, un creion, o radieră şi o bombonieră, lăsate undeva în cămările din Transilvania. În marile laboratoare ale lumii are însă cărţi, idei, inovaţii, rachete. Este pomenit cu sfinţenie de lumea savanţilor. A lucrat pentru nemţi, ruşi, americani. Dar, mai ales, a lucrat pentru ideea de zbor dincolo de frontierele timpului său. Dincolo de bariere.

Citește tot articolul!

A pornit din Australia și vineri pe la apus a ajuns în Turda. Motocicliștii de aici, prietenii lui, l-au adus pe drumuri ocolite, peste dealurile de la Buru, ca să nu-l lovescă tirurile. A doua zi aveau parada motocicletelor de epocă. Seara, s-au adunat în jurul lui Ron și până târziu au depănat povești despre motociclete. De fapt, povești despre câte lucruri poate face un om când vrea cu adevărat ceva.

Ron Fellowes pleacă singur la drum. Întotdeauna singur. Are și el șaptezeci de ani, dar îi place să trăiască intens această experiență. Doar el și motocicleta lui, cea mai veche motocicletă funcțională din lume, face suta de ani! Descoperă oameni, locuri neștiute, vede și simte într-o călătorie cât încă într-o viață. Așa că Ron are mai multe vieți: India, Nepal, Iran, Pakistan, Bulgaria, Turcia, România…

Călătoriile lui seamănă cu ale lui Don Quijote. Încalecă pe Effie (e numele pe care i l-a dat motocicletei) și pornește în căutarea necunoscutului. Așa a ajuns și în România, o țară despre care nu știa mai nimic, dar care l-a surprins plăcut pentru că peste tot oamenii îl întâmpinau zâmbind și vorbeau cu el, ca și cu unul de-al lor.

Citește mai departe!

Cum a rezistat un imens cuibar primordial în mijlocul Transilvaniei

Sunt 12 cercetători care scormonesc mlaștina, îi caută secretele și fac un plan de dezvoltare durabilă a rezervației, un plan bazat pe trezirea interesului comunității locale pentru valoarea locului și potențarea lui în viitor. Sunt două organizații nonguvernamentale care au în custodie rezervația și-n primăvara aceasta au făcut un proiect pentru a accesa fonduri europene, iar de la 1 iulie s-a semnat contractul pentru 500.000 de euro.

Pământ și atât. Cât vezi cu ochii. Dar ceva anume face ca el să arate altfel pe fiecare petic încălzit de soare. Păduri, lanuri de porumb și floarea soarelui, fânețe și câmpuri cu flori, un peisaj romantic, domesticit de mâna omului, frumos ca în cărți, colorat și parfumat. Peisajul care însoțește drumul spre Stufărișul de la Sic seamănă izbitor cu sudul Franței, l-ar gusta din plin orice turist. Doar că șoseaua este plină de gropi, ruptă, surpată pe zeci de metri, infernală. E un drum județean de care nu s-a apucat nimeni în ultimii zeci de ani să-l repare. Au umplut hârtoapele cu pietriș pe care apele l-au dus la vale cu prima ocazie. Primarul din Sic spune că drumul spre comuna sa a fost dintotdeuna o problemă: poate pentru că a fost atât de prost, locurile lor au rămas izolate și acolo s-au păstrat cel mai bine tradițiile.

Citește mai departe!

Casă ai, inimă n-ai! Ultimul pod acoperit din Europa stă să se prăbușească sub ochii autorităților

Într-un sat din Transilvania rezistă de sute de ani un pod acoperit, declarat de autorități monument de arhitectură cu valoare de patrimoniu. Podul este în pericol să se prăbușescă pentru că autoritățile nu reușesc să găsescă banii necesari, dar nici voința comună a celor datori să facă ceva. Satul poetului Coșbuc este acum de-o prosperitate ostentativă, casele lui rivalizează cu orice cartier de lux de pe mapamond, dar lipsa de implicare a locuitorilor lui pare endemică. Boala de care suferă satul lui Coșbuc este boala României: nepăsarea. Dacă țării nu i-a păsat de oamenii ei, nici lor nu le mai pasă de ea, pare să fie explicatie pentru ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani.

Construit la 1778 și refăcut în 1937, Podul Acoperit din satul Coșbuc, monument de arhitectură, considerat ultimul de acest fel din Europa, are nevoie urgentă de reparații, altfel există riscul să se prăbușescă. Deși localnicii știu că podul este într-o stare avansată de degradare, trec zilnic cu mașini, căruțe, motociclete. „La capătul dinspre drumul național grinzile sunt atât de putrede, încât podul se poate prăbuși în orice moment”, avertizează primarul Nicolae Anghel din satul lui George Coșbuc. A făcut memorii la Ministerul Culturii, cereri la Direcția Județeană de Patrimoniu, dar nimeni n-a dat nici banii, nici avizele necesare.

Citește mai departe!

Odiseea rătăcirii. Sute de mii de copii afectați de plecarea părinților

O lege care a trecut prin Senat zilele trecute a răspândit instantaneu frica printre românii plecați la muncă în străinatate, dar și printre cei de acasă. Legea spune că cei care pleacă din țară și-și abandonează copiii fără a-i lăsa în grija cuiva sau întrerup legătura cu ei, pot primi amenzi usturătoare și chiar închisoare de la 5 la 10 ani. Dintr-odată, părinți, bunici, autorități și copii au decretat și ei legea tăcerii: până când vor vedea în ce situație se află, dacă legea îi privește sau nu pe fiecare în parte, se feresc să mai spună un cuvânt despre drama despărțirii pe care o trăiesc de ani de zile. Întrebat unde sînt copii singuri acasă, inspectorul școlar Duicu îmi citește o listă de sate care iese de pe foaia de hîrtie. Dar epicentrul acestui fenomen pare a fi în Bistrița unde aproape că n-a mai rămas picior de adult capabil de muncă, de când s-au deschis granițele Europei. Cam jumătate din satul lui Coșbuc, la fel și în Nepos sau Salva, în Feldru sau Maieru, românii au lăsat casa, copiii, părinții, câmpurile și au plecat.

Sînt ani buni de când își cresc fiii prin telefon, vin acasă doar o dată pe an, dar lună de lună trimit bani. Ei par a fi plecați într-o expediție de unde cară provizii spre casă, iar căratul ăsta nu se mai oprește. Aproape că au uitat de când au plecat, au uitat ce vroiau de la Occident au uitat și rostul întoarcerii. Însingurați la celălalt capăt al continentului, părinții adorm cu telefonul în mână. Însingurați acasă, copiii adorm cu gândul să-și viseze părinții. Rătăciți între nevoia unei pâini pe masă și visul măreț al bunăstării, și unii și alții au pierdut o parte din sufletul lor.

Statisticile indică între 40.000 şi 70.000 de copii abandonaţi în România, cărora li se adaugă alţi 300.000 care au fost lăsaţi singuri prin plecarea a peste trei milioane de persoane în străinătate. Se întâmplă în fiecare cătun, unde micuţii sunt uitaţi de părinţi în grija bunicilor, a preotului şi a învăţătorului.

Potopul a venit noaptea, iar noi eram singuri. Toţi colegii noştri aveau părinţii lângă ei, să-i apere… (elev din Târlişua)

Eu fug de acasă că aşa vreau. Mă bat că n-are cine să mă apere… (elevă, clasa a VI-a)

Sunt vorbele unor copii care trăiesc zilnic nevoia de a lua singuri decizii, de a găsi soluţii pentru ei, de a putea adormi seara fără lacrimi şi de a se ridica iar, a doua zi. „Nu ştiam ce au de dorm atât! Dormeau într-una, ne povesteşte doam­na preoteasă din Nepos despre cei trei copii din vecini, rămaşi singuri casă, cu ani în urmă. Mă duceam la ei să văd ce fac şi ei dormeau. Ori de foa­me, ori de urât. Poate că aşa mai uitau de dorul alor lor.”

Citește mai departe!