Categorie: Oameni și locuri

Neînțeleșii

Farmacia „Van Gogh”

Un pictor alungat din oraș îi aduce, mai târziu, faimă și bani. Dar orașul nici azi nu crede în el. Într-un sat, răsculații dau foc castelului și-l lasă în ruină 170 de ani. Ca să-l salveze, un arhitect îl cumpără și-l reconstruiește singur. Un copil cioban coboară din munți și spune că îngerii i-au poruncit să construiască un pod peste marele râu. Locuitorii nu-l cred și-l pun să dea probe. Ciobanul trece probele și așa se face podul peste Rhon. Astăzi, nu mai este decât un ciot. Podul se oprește în mijlocul apei fără să mai ajungă la celălalt mal. Dovadă că neînțeleșii își continuă singurătatea și după moarte.

Van Gogh

A ajuns într-o iarnă la Arles, a pictat peste 200 de lucrări în doar 15 luni. Câmpurile, străzile, podurile, oamenii din Arles au intrat în istoria lumii datorită lui. Dar treizeci de cetățeni au semnat o petiție prin care i-au interzis să mai locuiască acolo, l-au alungat. Astăzi, casa în care a locuit nu mai există, iar podul pictat de el e o ruină năpădită de buruieni. Însă, la fiecare colț de stradă, se vând căni și plase de rafie cu chipul lui.

E o zi în care soarele arde răspicat, ca și cum vara aici ar fi infinită. Pe el l-a căutat Van Gogh când s-a pornit spre sud să caute lumină. Era însetat de ea, el, biet olandez crescut în umbra umedă a unui port nordic. Avea doar 35 de ani când a sosit în micuțul Arles. S-a așezat într-un hotel la început, apoi a închiriat o casă lângă malul Rhonului, în Piața Lamartine, la numărul 2, aproape de poarta de ieșire din oraș. Pentru că el a pictat-o în galben, i s-a spus „Casa galbenă”. Este însemnată pe toate hărțile și apare în toate pliantele. O poți căuta. Toată lumea te va îndruma spre ea, toți îți vor spune că e puțin mai încolo, în piațeta din față. O cauți mai departe, cei de la hotel îți spun că este exact în spate. La fel te îndrumă și băiatul de la magazinul de vinuri, de pe colț. Doar tu nu o vezi.

Citește mai departe!

Schönbrunnul lui Viktor

acvila viena

E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.

viktor 3

Citește reportajul!

Lebăda neagră sau Povestea semințelor răsărite din asfalt

lebada-neagra

Duminică a avut loc la Cluj, în premieră, o piață de schimb de semințe organizată de Eco Ruralis și Asociația Română de Permacultura: Piața Semințelor Libere. Au venit tineri, dar nu numai, din toate părțile, au adus semințe de la bunici și au luat alte semințe, de la alți bunici, din alte gospodării. În principiu,aceste semințe ar trebui să fie de la cei care practică agricultura tradițională și nu folosesc semințe modificate genetic.

Însă, problema cu aceste semințe tradiționale este că ele sunt pe cale de dispariție. Cât de gravă este situația am înțeles într-o după amiază acum doi ani când l-am vizitat pe Attila Zocs, președintele organizației Eco Ruralis, la sediul lor, undeva în spatele magazinului Sora. Stătea acolo cu o colegă și puneau ultimele semințe de la bunicii lor în niște borcănele cât degetarul. 55 de semințe de ceapă de Gherla mai reușise Attila să găsească la bunica lui și le punea cu grijă în borcănel, lipea apoi o etichetă. Avea un fel de bibliotecă cu astfel de gheomotoace în sticlă, toată zestrea genetică a culturilor din partea asta de lume. Celelate semințe din comerț, îmi explica Attila, sunt denaturate, tratate, contaminate, modificate. Legumele nu vor mai putea fi niciodată aceleași dacă nu salvăm măcar câteva plante care să fie așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Iar biroul minuscul al copiiilor de la Eco Ruralis pare o Arcă a lui Noe în mijlocul orașului. Attila nu are mai mult de 30 de ani.

Pe Florin l-am cunoscut când se întorsese din Statele Unite, după o experiență nefericită la Bursă, unde a pierdut mult. E absolvent de științe economice dar și student la Științe Agricole. A lăsat marile metropole și mirajul banilor, a închiriat un teren la marginea Clujului și face permacultură. Pare un concept nou dar e și vechi în același timp, un fel de agricultură care îmbină grija față de om cu cea față de natură, asigură eternitatea.

Ei sunt doar câteva „semințe” pe care o mână nevăzută le-a aruncat pe fața pământului și din care a răsărit speranța. Deși au fost crescuți pe asfaltul străzilor de oraș, copii ai televizorului, ai internetului, ai căilor considerate fără întoarcere!…

Neîndrumați de părinți, pentru că ei au fugit cândva de sat, crescuți în fața blocului, cu cheile la gât, copiii de asfalt ne surprind, ei se întorc primii „acasă”. Fac organizații, asociații, caută pământ, cultivă legume, descoperă o anume agricultură, una adevărată, înteligentă, noi forme și mijloace de a modela forța pământului. Îmbracă iile bunicelor, fac din ele opere de fashion Art, caută mâncarea fără aditivi, circulă cu bicicletele și se mută la sate. Își fac case din paie, își învață copiii să trăiască în preajma animalelor, scriu cărți despre asta. Iar întorsătura neașteptată pe care o iau lucrurile mi se pare a fi o frumoasă Lebădă neagră.

Teoria Lebedei negre îi aparține unui autor de mare succes, Nicholas Taleb și este un fel de avertisment asupra surprizelor. Oamenii, în general, cred că viața merge mai departe cum a fost și până atunci. Adică, de regulă, da, lebedele sunt albe! Însă, câteodată, spune Taleb, apare Lebăda neagră. Neprevăzutul. Așa cum au fost războaiele mondiale, așa cum a fost criza din 2008. Lebedele negre sunt adesea neplăcute, dar pot fi și Lebede negre pozitive. (O astfel de Lebădă neagră a fost computerul.) Ele se produc mai lent, construcția este mai grea și mai anevoioasă decât distrugerea, dar sunt acele surprize plăcute care salvează speranța. Salvează lumea, fără măcar ca ea să-și dea seama.

(Articol publicat pe http://www.transilvaniareporter.ro)

România lui Schlattner

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Citește tot articolul!

Viena mai puțin cunoscută

Am străbătut la pas orașul, atât prin piețele unde se găseau celebrele căsuțe de lemn cu produse de Sărbători, cât și muzeele sau piața liberă, echivalentul Oserului de la Cluj. Mii de turiști umplu străzile, cafenelele, la ora amiezii abia găsești un loc, dar aglomerația nu este agresivă, dimpotrivă, liniștea și calmul senin domină și cele mai populate locuri. Arhitectura lor spectaculoasă, piețele imense dar și străzile largi spun ceva despre vienezi: au simțul spațiului.

Acum o sută de ani, străbunicul meu studia la Viena, probabil că mai erau câteva sute de tineri români care mișunau pe acolo. Atunci s-au educat nițel și începea să se simtă și la noi, dar războaiele și comunismul ne-au tras înapoi. Depinde doar de noi să depășim acest handicap.

Citește mai departe și vezi fotografiile!

Țara Moților din visele tinerilor arhitecți

Concurs

Arhitecții, oamenii de cultură – dar și autoritățile – au constatat că arhitectura din România a luat-o pur și simplu razna și că trebuie făcut ceva. În acestă toamnă s-a finalizat un concurs de arhitectură pentru Ţara Moţilor, organizat cu scopul promovării unor modele de construcţii, care să se plieze pe specificul locului, dar să aibă şi elementele de modernitate cerute de contemporanitate.

La ambele secţiuni, proiecte pentru Case de locuit dar şi Pensiuni, arhitecţii câştigători sunt clujeni, absolvenţi ai Facultăţii de Arhitectură din Cluj-Napoca. Autorităţile locale din Munţii Apuseni vor ca aceste proiecte inventive, dar cu aer de autenticitate să-i inspire pe localnici şi să-i facă să nu mai construiască locuinţe sau pensiuni kitsch, care strică peisajul cultural al Transilvaniei.

Proiectele prezentate de arhitecți vin să ofere modele de construcții într-un moment în care Tara Moților este pe cale să-și piardă cu totul specificul local. Concursul a fost organizat tocmai pentru a găsi soluții viabile de case frumose și fezabile în peisajul montan de la noi.

Citește mai departe!

De ce să-ți faci o grădiniță?

Gradinita (19)

La Cluj funcționează 30 de gradinițe de stat și vreo alte șapte private. Realitatea arată că nu sunt suficiente. La o singură grădiniță din Mănăștur erau înscriși 75 de copii în trei grupe, deși standardele spun că nu ar trebui să fie mai mult de 10 copii la o grupă. Bătălia pentru un loc la grădinița de stat a ajuns să genereze corupție și precaritate.

Părinții sunt în stare să-și ducă copiii în Florești sau la alte grădinițe din comunele învecinate, numai să găsescă un loc. Municipalitatea face eforturi, dar problema este departe de a fi soluționată. Chiar și atunci când ai găsit un loc la grădinița de cartier se întâmplă să nu fii mulțumit de mâncare, de educatoare sau de spațiul impropriu. Și ce faci? Cauți o altă grădiniță, îți restrângi cheltuielile și cauți o grădiniță privată, pentru că, știm bine: copiii noștri sunt înainte de toate.

Citește mai departe!