Categorie: Oameni și locuri

Americanul rătăcitor

Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans și funcționar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie de la 17 ani și, de mai bine de zece ani, trăiește la o mănăstire din Carpați.

Părintele Sava de la Mănăstirea Oașa

Merge prin curtea Mănăstirii Oaşa în pas repezit cu dulama fluturând în urma lui. Seamănă cu o pasăre coborâtă întâmplător, să se odihnească un pic pe pământ. Ridică fruntea spre turla bisericii, barba roşcată i se răsfiră în vânt şi spune: Rândunelele, le vedeţi? sunt sute, vin aici, numai ele ştiu de ce, ne umplu curtea şi valea, iar în august pleacă din nou spre ţări mai calde… Şi la New Orleans erau rândunele.

Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans şi funcţionar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie la 17 ani şi, de mai bine de zece ani, trăieşte la o mănăstire din Munţii Carpaţi.

Stephen traversează Cartierul Francez şi vede, pentru a câta oară? House of Blues, pe frontispiciul căreia, locuitorii din New Orleans, oraşul lui, au scris cu mulţi ani în urmă, cu litere mari, negre, într-un arc de cerc: „In Blues We Trust”. Cam prea înalt şi cam prea subţire, roşcat şi purtând ochelari arată ca un fir de trestie de zahăr. Are 15 ani. Stephen învaţă la Liceul Catolic şi-n ultima vreme descoperise în bibliotecă nişte cărţi ciudate. Îl descoperise pe Dostoievski. Ajuns acasă, se retrage în camera lui şi citeşte ore în şir, de cele mai multe ori noaptea. Fraţii lui cutreieră străzile, hoinăresc pe faleză, în bătaia musonului, pe Bourbon Street, pe Peter Street, umblă prin cafenele şi-n portul fremătând de oameni, iar el citeşte dincolo de geamul de la etaj, cuprins de o altă febră. Febra sufletului.

Fericirea pentru mine este altceva decât plăcerea. Le-aş despărţi. Sunt fericit când fac ceva pentru ceilalţi, când mă implic şi fac bine în jur, când mă jertfesc. O mamă se jerfeşte pentru copiii ei, un medic pentru bolnavi, un zidar pentru zidirea lui. Asta înseamnă să laşi urme după tine

Părintele Sava de la Oaşa

Oraşul se îndepărta de el, nu-i mai vedea luminile revărsându-se peste Mississippi, nu mai auzea sunetele jazzului din stradă, nici mirosul de beignete de la Cafe du Monde nu mai ajungea la el. Pentru că Stephen din New Orleans era de câteva sute de pagini la Sankt Petersburg, iar frigul şi îndoiala îi intraseră deja în oase. Ce e bine şi ce e rău în lumea asta? Care este adevărata fericire? Care e calea cea dreaptă spre adevăr, spre Dumnezeu? Catolicismul sau ortodoxia? Ce ar trebui să facă el ca să afle?

Părinţii lui, americani proveniţi din familii de vechi catolici, au crezut că e o toană a copilului aflat în prag de adolescenţă, dar o să-i treacă. Nici el n-a mai arătat vreodată, pe faţă, cam ce gânduri nutreşte, ce frământări are şi ce dorinţe ascunde. Merge mai departe, după terminarea vacanţei, la liceu, dar continuă să citească pe ascuns cărţi ale lui Dostoievski şi cărţi despre Dostoievski. Îl tulbura spiritul, caracterul acestui om, forţa şi slăbiciunea, suferinţa şi ura, dragostea şi orgoliul, patima împinsă până la exaltare a personajelor, moartea şi renaşterea lor din forţe lăuntrice alimentate de o credinţă mai presus de înţelegerea lui. Luminile calde, străvezii ale oraşului-port, muzica şi apele line ale râului erau o normalitate care nu-l mai atrăgea. În timp ce se înstrăina sufleteşte de lumea lui, o alta îi lua locul în închipuire, una exotică, îndepărtată. Lumea Estului.

Articolul a fost publicat în Revistra SINTEZA. Clic aici pentru a-l citi integral!

Transilvania prinsă între două oglinzi: Castelul misterios de la Sânpaul

castel

În satul ardelean, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Neștiuta poveste a baronului din Sînpaul: A fost dragoste și era război

Între cele mai banale cărămizi găseşti sămânţa unui neam care a învăţat să trăiască după coduri sacre. Şi ei şi noi ne aflăm permanent între două oglinzi. Ca să ne vedem mai bine, şi din spate, din trecut, şi din faţă, în viitor.

Conacul din Sînpaul este mai puțin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la țară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparținând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaș. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveștile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sînt legături între proprietarii acestui conac și cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu același nume din Mureș. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăiești (Sînpaul) descoperi că povestea de viață a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decît istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste și război, tragică și tulburătoare. Click aici pentru a citi toată povestea!

București, America României

Nu se trezeşte încet, leneş, nu se târăşte somnoros pe sub ceasuri, ci izbucneşte pur şi simplu, dintr-o dată, ca un vulcan şi se revarsă clocotind pe străzi. Cu mirosuri, oameni, voci, zgomote, ţipete, scrâşnete asurzitoare de roţi, claxoane şi bufnituri de tomberoane. El însuşi un mare tomberon cu de toate, urât şi iubit deopotrivă, confundat când cu Budapesta, când cu Sofia, Bucureştiul are ceva ce nu-i poate lua nimeni: are nerv, el trăieşte! Este eclectic şi adesea kitsch, magnet pentru toate soiurile de oameni, dar viu şi dinamic, gata oricând să prindă noutatea din zbor şi să o facă de-a lui. Ceva anume i se întâmplă acestui organism diform cu înfăţisări multiple, de nu se devorează pe sine de tot: are rămase între oasele lui de cărămidă câteva celule stem ce-l refac după fiecare convulsie mai violentă. Şi asta se întâmplă dincolo de ce se vede.

„Doi oameni au avut de-a face cu oraşul ăsta, Carol al II lea şi Ceauşescu. Amândoi au vrut să facă altceva din el şi l-au schimbat cum au vrut ei!” – vorbeşte repede, din mers, pe Lipscani în sus, Vali Ionescu, fost consilier prezidenţial şi ministru în timpul guvernării CDR. „ Aici e «Caru cu bere», noroc cu moştenitorul că e un băiat deştept, l-a pus pe roate fără să-l mutileze, dincoace era un pub superb, Old Havana, şi dincoace… oare ce-o fi fost? A, da, aici era un magazin de haine, veneam cu mama să-mi ia uniformă de şcoală, de la etaj, ţin minte podeaua că mirosea a petrosin. Acum văd librăria, au făcut o treabă bună cei de la Cărtureşti, cred că e cea mai frumoasă librărie din ţară!” Paznicul ne aude vorbind şi intervine: „Clădirea a fost a lui Jean Chrissoveloni, din familie de bancheri, dar renovările le-au făcut cei de la Cărtureşti!”

Lipscanii s-au sculat demult, străduţa e plină de scaune şi chelneri mişunând, în drumul lor, bătrânii se opresc şi se reazemă de ziduri, se uită pierduţi la ferestrele goale de la etaj. Aici, negustorii plăteau impozit la metri de faţadă, aşa că au ridicat prăvăliile mai mult înalte, subţiri precum creionul şi înalte. Acum, în graba cu care s-au apucat să reocupe spaţiile, comerciaţii au renovat în primul rând parterul lăsînd etajul pradă puieţilor de salcâm şi bufniţelor. Iar cele câteva renovate au primit scopuri foarte profitabile, despre care ghizii vorbesc doar în şoaptă.

Mult mai jos, pe o străduţă îngustă cu clădiri înfofolite în iederă până la gât, într-o prăvălie minusculă plină de arome, îl găsesc pe negustorul de cafea. Are o mână mai moale, un zâmbet uşor stingher, pantaloni de doc subţire şi bretele. Prin anii ’90 a suferit un accident cerebral, de atunci a învăţat să se descurce cu stânga. Domnul Florescu se aşază în faţa cafelei de dimineaţă, făcută din boabe curate aduse din Kenya, prăjite la el în prăvălia cu Delicatese şi ascultă sunetul străzii. Alături, doi gunoieri vorbesc despre ce-au capturat ei azi noapte: grămadă de sticle cu gura largă, o să le ducă la ţară, sunt numai bune de compot.

Reportajul integral poate fi citit în revista SINTEZA, click aici!

Povestea Soldatului Liber

Povestea Soldatului Liber

Cine este el? De unde vine? De ce a ales să riște la ordin într-o lume în care nu mai este obligat să o facă? Cine a ales totuși să facă ceea ce multor bărbați le repugnă – să se înroleze, deși serviciul militar nu mai este obligatoriu? Dacă mâine ar suna alarma, cine sunt cei care apără țara prăduită de politicieni, abandonată de tineri, blazată și îmbătrânită înainte de vreme?

Îmi este mult mai frică de o armată de 100 de oi înfometate condusă de un leu decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaie
Ernest Hemingway

Veștile despre război, înarmare, conflict străbat zilnic aerul dens al vieții noastre. Prin zgomotul lumii vii, care se mișcă, produce, mănâncă, printre breakingnewsuri, spectacole, șantiere și festivități, în surdină, ajunge până la noi sunetul armelor. În Ucraina, la doar 800 de kilometri de centrul țării noastre, armele n-au încetat să vorbească. Încă mai mor oameni sub ochii marilor puteri. Franța a scos 10 mii de rezerviști din case, Finlanda la fel, Polonia, Germania, toate țările din jur se pregătesc pentru ce e mai rău.

În România la începutul anului s-a semnat un pact politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru bugetul armatei, care până acum era de 1,6%. Dar efectele nu se simt încă. Armata noastră este subdotată, are tehnică de război „istorică” demnă de muzeul armamentului. În timp ce țările avansate inventează glonțul inteligent, scanează pământul cu dronele pe sute de kilometri distanță și transmit imagini în monitoarele fiecărei mașini militare de la sol, noi ungem tancurile fabricate în 1985 și calculăm poziția țintei cu rigla și raportorul pe hârtie milimetrică.

Dar, mai important decât tehnica, așa cum spunea un maior de infanterie, care a trecut prin aproape toate teatrele de operațiuni de pe Glob, este potențialul uman: „Forța umană e cea mai scumpă și mai greu de obținut resursă din armată. Tehnica o cumperi mâine, pe oameni însă îi obții și-i formezi foarte greu și cu costuri mari. Iar când îi pierzi pe oameni, ai pierdut totul. Și aici nu mă refer numai la pierderea fizică…” Așadar, oamenii. Citește mai departe

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”, spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii. Citește mai departe!

Ţara de piatră

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei. A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean. Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit.

Citeşte mai departe!

Incursiune în autonomie

Incursiune în autonomie

Începutul „incursiunii în Autonomie” îl facem într-un sat mai altfel, Trei Fântâni. Este un sat unic în România, poate chiar în lume. Locuitorii lui, 29 de familii de români, aparţin de judeţul Neamţ, 63 de familii de maghiari de judeţul Harghita, iar trei familii, în capătul satului, ţin de judeţul Bacău. Să nu credeţi că a fost aici o bătălie pe micuţul cătun din vârful munţilor și fiecare a smuls o mână de case. A fost mai degrabă o lipsă de interes: pentru că satul se află la 27 de kilometri de orice localitate asfaltată, cuibărit pe vârf de munte, nimeni nu a vrut să se lege singur la cap cu problemele așezării. Iar responsabilităţile, în felul acesta, puteau fi pasate de la unii la alţii…

Am ajuns în sat, după un drum greu, pe la amiază, când copiii veneau de la școală. De la o școală improvizată în casa pădurarului, pentru că școala lor a luat foc și a ars din temelii, cu puţin timp în urmă. Ce pompier ar fi putut ajunge până aici? Așa că cei 11 copii ai satului învaţă într-o casă lăsată de pădurar în folosul lor temporar. Învăţătoarea vine lunea și pleacă sâmbăta. Aproape totul aici este împărţit între veșnic și provizoriu. Timeea Tatar are zece ani și știe să vorbească bine limba română. Vrea să cânte muzică ușoară, să plece când va fi mare în Ungaria, iar acolo să devină vedetă. Ceilalţi copii tac și ascultă visul Timeei. Cu siguranţă au și ei unul, dar, deocamdată, îl lasă nepovestit…

Citește mai departe!