Categorie: Oameni și locuri

Regina, bucătarul și ce mai e nou prin Wilson Stadt

Regina, bucătarul și ce mai e nou prin Wilson Stadt

Pentru americanul Woodrow Wilson, războiul de peste Ocean era o complicație în care plănuia să nu se bage. N-a fost să fie, nu l-a putut ocoli. Dar l-a putut opri. El a fost președintele Americii în timpul Marelui Război. Și lui i se datorează felul în care s-a încheiat acel război și cum s-a redesenat Europa. Şi cum a arătat noua Românie Mare. Poate și cum arătăm noi azi.

E o noapte răcoroasă de martie și-n hotelul Ritz, în miezul Parisului, doi oameni nu dorm. Ea e Regina României și el, un bucătar vietnamez. Fiecare macină gânduri, înspăimântat de ce urmează, își caută cuvintele potrivite, închipuie replici și repetă fraze. Deși unele, cu migală pregătite, le par idioate. Dimineață, când răsare soarele, se vor trezi din nesomnul lor. Bucătarul va merge la masa Reginei și-i va așeza ceașca.

Nu-şi vor vorbi, dar fiecare va recunoaşte nesomnul din cearcănele celuilalt. Poate că niciunul nu ştie unde este ţara celuilalt pe hartă, dar amândoi vor porni pe acelaşi drum spre Palat să ceară dreptate şi libertate pentru popoarele lor. 

Din decembrie, de când a sosit Mister Wilson la Paris, în sufletul bucătarului a încolţit speranţa că ar putea cere şi el eliberarea poporului său de sub dominaţia franceză. Oricum, în Paris nu se vorbeşte, de la începutul iernii, decât despre asta.

Despre ideile noi cu care a venit americanul să schimbe lumea. Despre statele mici şi drepturile lor, despre America şi preşedintele ei care conduce negocierile. 

Regina Maria a sosit cu suita și cu fetele sale acum două zile. Se știe că vrea să discute la Palat pentru țara sa. Parisul fierbe ca o oală pusă pe foc, gata să dea pe dinafară în fiecare zi. Pare că toată lumea şi-a trimis emisarii aici. 

Reprezentanți din aproape toate națiunile și oameni obișnuiți s-au adunat la Paris pentru a-şi prezenta petiţiile către pacificatori: pentru o Polonia restaurată, o Belgie liberă, un stat evreu; o Republică Arabă liberă de controlul britanic și francez; o Ucraină liberă, un stat kurd și o Armenie liberă. Petiții au fost şi în favoarea drepturilor femeilor și negrilor; o propunere japoneză pentru o clauză privind egalitatea rasială; un stat pentru slavii sudici… „Așa e când se deschide uşa istoriei, dau năvală toți năpăstuiții și toți puternicii și toţț eroii lumii”, își spunea bucătarul vietnamez în timp ce-i privea urcând în trăsuri cu destinația Versailles. Va pleca și el imediat. 

Conferinţa este condusă de preşedintele Woodrow Wilson, ştiţi asta. Când preşedintele a debarcat în Brest la 13 decembrie 1918, el a găsit  „străzile însorite căptuşite cu steaguri şi coroane de laur, a ascultat cântările bretonilor care umpleau aerul şi a auzit strigătele «Vive Amerique! Vive Wilson!». Şi mulţimea repetând. «Numărul mare de oameni»”, scria istoricul Margaret MacMillan, „mulţi în costume tradiţionale din Bretania, au acoperit fiecare centimetru de trotuar, fiecare acoperiş, fiecare copac. Chiar şi lămpile au fost luate cu asalt.”  Timp de şase luni, în 1919, Parisul a fost capitala lumii, iar „wilsonianismul” întruchipa speranţele a sute de milioane de oameni.  „Epocile şi provinciile nu trebuie să fie schimbate de la suveranitate la suveranitate, ca şi cum ar fi vorba doar de vânătoare şi de pioni într-un joc”, declarase preşedintele Wilson pentru Congres. „E foarte important ca aşezarea teritorială să se facă în interesul şi în beneficiul populaţiilor în cauză şi nu ca parte a unei simple ajustări sau compromiteri a revendicărilor între statele rivale.” 

Regina  

„Am plecat la 3.10, gara înţesată de oameni, atât de plină, încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toţi. Toţi miniştrii, generali francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele. Românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei poate schimba faţa unor evenimente atât de mari?” Cinci zile mai târziu ajungea la Paris. A tras la Ritz.

Când i-a comunicat prim-ministrului francez, Clemenceau, că vrea să-l vadă, acesta i-a răspuns rece că nu prea are timp, este ocupat în fiecare minut al zilei cu treburi cât se poate de stringente, practic, de la opt dimineaţa până noaptea târziu.

A doua zi dimineaţa, însă, Regina Maria s-a înfiinţat în anticamera lui la opt fără un sfert. Clemenceau a găsit-o acolo şi, nemaiavând încotro, a primit-o. Întâlnirea cu premierul Georges Clemenceau a fost decisivă. „M-a atacat frontal”, avea să mărturisească regina, în legătură cu încheierea păcii separate cu Germania. Când a încercat să-i explice, francezul a privit-o drept în ochi şi a spus: „Nu-mi spuneţi mie aceasta, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă!”. „M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturist cu curaj că, fiind femeie, sunt adesea pătimaşă şi, fiind atât de aproape, nu aveam depărtarea necesară ca să văd lucrurile în întregime”, a explicat ea. Discuţia însă a durat mult şi Regina Maria se spune că a ieşit din biroul lui Clemanceau abia în jurul prânzului. În urma sa a lăsat un Clemenceau convertit.

„O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!”, ar fi spus el. Regina s-a mai văzut atunci cu preşedintele Franţei, cu reprezentanţii Americii, cu generalul Joffre şi cu generalul Foch.

S-a mai întâlnit cu cineva, tot un fel de ambasador neoficial al ţării lui, un om cu aceleaşi dorinţe. Dar Regina nu şi-a dat seama. El îi servise în dimineaţa aceea cafeaua.

Avem o lume. Cum procedăm?

Europa trecuse printr-un război cumplit. Sleită de puteri, marcată de ură, cu rănile sângerânde, trebuia să facă pace. Dar numai la asta nu-i stătuse capul. Cum va fi sfârşitul războiului, nu ştia prea clar. Dincolo de ocean, America avea un preşedinte pacifist, nu pornise la război decât foarte târziu, chiar când nu se mai putea aştepta. El câştigase alegerile pentru a doua oară promiţând pacea. Dar după ce un vas american fusese scufundat de submarinele germane şi 140 de cetăţeni americani şi-au pierdut atunci vieţile, intrarea în război nu mai putea fi ocolită.

În toamna anului 1917, preşedintele Wilson constituie o comisie cu 150 de personalităţi din universităţile americane care să analizeze situaţia politică mondială, consecinţele războiului şi să sugereze soluţiile posibile. În fond, America avea în vedere un alt tip de ordine mondială decât cea bazată pe „echilibrul de putere” – una bazată pe democraţie, securitate colectivă şi autodeterminare. La sfârşitul lucrărilor, preşedintele s-a prezentat cu un set de principii, paisprezece de toate, care rezumau condiţiile în care se putea încheia pacea.

Expresia idealismului lui Wilson era materializată în acele „Paisprezece Puncte” prezentate în faţa Congresului, la 8 ianuarie 1918. Printre ele figurând: diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmare generală, înlăturarea barierelor comerciale şi înfiinţarea Ligii Naţiunilor. Proiectul Ligii Naţiunilor era un concept esenţialmente american, ce reflecta perfect viziunea americană asupra ordinii mondiale.

Pe baza acestui document, popoarele Europei Centrale şi de Est au prins curaj în a-şi susţine cererile de emancipare. Românii au beneficiat în mod direct de principiile enunţate de Woodrow Wilson. Punctul al 11-lea făcea referire directă la teritoriul României, care trebuia „evacuat” iar „independenţa economică şi integritatea politică ar trebui garantate la nivel internaţional”

Transilvania era şi ea în situaţia complicată a unei provincii la răspântie de vremuri. Pentru ea, chiar locuitorii trebuiau să se decidă, dacă vor să se unească cu România, să fie independentă sau într-o federaţie. La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voievod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională.” Deputatul a făcut atunci apel la Declaraţia lui Wilson, iar discursul său, citând-o, a fost cel mai scurt din istoria deputăţiei sale. Şi cel mai eficient.

Politicienii români din Transilvania au realizat imediat că poziţia SUA la încheierea păcii le-ar putea fi favorabilă şi s-au întrunit la Arad în casa avocatului Aurel Lazăr. 

Asta s-a petrecut într-o zi de sâmbătă. Liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini doleanţele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Întrunirea a avut loc în salonul dinspre curte al casei lui Aurel Lazăr. Au participat doctorul Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean şi alţii. „Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului arădean, a fost cel mai important document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principiile de drept internaţional statuate de preşedintele Wilson.

„Vasile Vodă” wilsonianul 

În 27 noiembrie 1918, arhiereul greco-catolic Vasile Suciu dă o Circulară pastorală , prin care anunţă prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, subliniind dreptul popoarelor la autodeterminare, urmând principiile preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Thomas Woodrow Wilson. În circulara aceea, Vasile Suciu dădea îndrumare preoţilor şi credincioşilor: „Faceţi-vă Sfaturile voastre naţionale române în fiecare comună românească şi faceţi-vă gărzile voastre naţionale române supuse nemijlocit Sfatului Naţional Român comunal. Cu ajutorul acestora păziţi rânduiala […] prin aceasta ordon tuturor, fraţilor preoţi, ca în toate slujbele bisericeşti şi dumnezeieşti să fie pomenit Sfatul Naţional Român”.

În castelul mitropolitan de la Blaj, „s-au conturat pentru întâia dată proporțiile și hotărârile Adunării Naționale de la Alba Iulia în sfatul de canonici și ofițeri ai regelui românesc”, pentru înfăptuirea Unirii Ardealului cu Patria Mamă.

În calitate de membru al Consiliului Național Român Central, Vasile Suciu a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, unde s-a adoptat hotărârea unirii Transilvaniei cu România. El a devenit primul mitropolit greco-catolic al României Mari. Nicolae Iorga era foarte impresionat de acest teolog vizionar, îi admira foarte mult tăria de caracter, cutezanța și inteligența. El îi spunea „Vasile Vodă”.  

Victimele „colaterale”

În aprilie 1917, guvernul Ionel I. C. Brătianu decide ca Vasile Stoica, analist politic şi diplomat, să plece împreună cu preşedintele Ligii Culturale, Vasile Lucaciu, şi cu preotul Ioan Moţa în SUA, pentru a prezenta opiniei publice americane motivele pentru care România a intrat în război, precum şi pentru înrolarea voluntarilor transilvăneni din SUA într-o legiune sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pentru frontul din Franţa. 

Vasile Stoica era colaborator al cotidienelor americane The New York Times, The Washington Post, The New York Herald Tribune, The New Republic, The Literary Digest şi a cooperat cu membrii emigraţiei române din SUA pentru cauza naţională. 

În iulie 1917, este primit de şeful Departamentului de Stat al SUA, Robert Lansing, şi de titularul  Apărării, N. Baker, pentru ca la sfârşitul anului 1917, cu prilejul ţinerii unor conferinţe, să-l întâlnească şi pe Theodor Roosevelt. Activitatea diplomatică a lui Vasile Stoica a crescut în importanţă şi în intensitate începând din anul 1918, şi datorită susţinerii pe care a avut-o din partea Legaţiei României din Washington nou înfiinţate, unde a avut ocazia să stabilească strânse raporturi cu viitori liderii ai Cehoslovaciei, Poloniei şi Serbiei: Thomas G. Masaryk, Ignacy Paderewski, H. Hinkovici. 

Împreună cu cei trei a participat la întâlnirea de nivel înalt de la Casa Albă în 20 septembrie 1918, cu Woodrow Wilson. Se consideră că informaţiile privind România, pe această cale au ajuns la preşedintele american, astfel încât, în declaraţia sa de principii, va face referiri precise la România.

Vasile Stoica a participat, în calitate de cofondator, la înfiinţarea Ligii Naţionale a Românilor din America, fiind ales preşedinte. Liga a fuzionat, în data de 13 septembrie 1918, cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat, în 17–30 aprilie 1918, la Paris, sub preşedinţia lui Traian Vuia. În februarie 1919 a participat ca ofiţer de legătură între delegaţiile engleză şi americană, la Conferinţa de Pace de la Paris, la propunerea lui Ion I C Brătianu, tocmai pentru că era deja cunoscut de delegaţia americană.

În 1921 intră în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, unde devine, în perioada 1930 – 1936, ministru plenipotenţiar la Tirana şi Sofia. Apoi va fi ambasador în Ţările Baltice. În perioada 1939 – 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, dr. Petru Groza îl trimite şi de data aceasta la Conferinţa de Pace de la Paris pentru a susţine cauza României ca ţară cobeligerantă. 

Istoria pentru el se repetă, dar se şi apropie de final. La instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român şi pentru aceasta va fi ţinut în detenţie timp de şapte ani. În 1957 este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava. Confirmând ce se spune despre faptele bune: că ele nu rămân niciodată nepedepsite. 

Ce a rămas  

Concepţiile lui Wilson erau greu de înţeles în epocă. Traumele războiului şi lipsa exerciţiului democratic i-a făcut pe beligeranţi să nu poată negocia pacea aşa cum s-ar fi dorit. Nemulţumiţi, americanii nici n-au ratificat pacea. Liga Naţiunilor n-a ieşit exact cum o visa Wilson, dar din ea s-a creat ONU de astăzi.

Pentru contribuţia sa la reaşezarea lumii, la crearea unor state precum Polonia, Cehoslovacia, România, Serbia, Woodrow Wilson a primit în anii de după război mai multe premii şi titluri.

În 1919 a primit Premiul Nobel pentru Pace, apoi Ordinul Vulturul Alb, va primi şi titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Varşovia şi a celei din Cracovia. 

În Praga există un bulevard care-i poartă numele, Wilsonova. Un hotel de cinci stele cu 53 de camere, Occidental Praha Hotel, aflat lângă Muzeul Naţional şi Opera de Stat. Acolo are şi o statuie-monument ridicată în 1926 şi refăcută în 2011. La Varşovia, o piaţă îi poartă numele şi în Poznan, un parc. La Paris un bulevard şi la Strasburg o stradă. În Paracin – Serbia şi în Banja Luka – Bosnia şi Herţegovina mai are străzi.

La Bucureşti nu există niciuna şi niciun monument. Exista o stradă Wilson, dar i-au schimbat numele în Dem I Dobrescu. În 1933 s-a inaugurat o clădire căreia în mod popular i s-a spus „Blocul Wilson”. A fost conceput de arhitectul State Baloşin, finanţat de Compania Creditul Agricol şi făcea parte din avangarda art deco a oraşului, printre primele edificii înalte de pe axa Universitate – Romană. Mai ales colţul era spectaculos, el aminteşte de arhitectura americană a epocii. La ultimul etaj se spune că exista o sală de sport în interbelic. A fost afectat de cutremure, dar le-a supravieţuit. În 1989, un nou strat de istorie s-a adaugă peste blocul Wilson, când faţada i-a fost ciuruită de gloanţe în timpul evenimentelor din decembrie. Unele urme de gloanţe sunt vizibile şi azi. Blocul este încă în picioare, mai puţin popular, mai puţin wilsonian.

Doar la Iaşi a fost inaugurat recent Parcul Prieteniei Româno–Americane „Woodrow Wilson” şi Aleea Lt.col. Henry Watkins Anderson. S-a spus cu acea ocazie că ele reprezintă o recunoaştere a rolului decisiv al Statelor Unite în stabilirea câştigătorilor Primului Razboi Mondial, dar si în redesenarea hărţii Europei pe principii solide, după război. 

Primarului oraşului Alba Iulia, Mircea Hava, a anunţat că fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, i se va face o statuie ce va fi amplasată lângă Monumentul Unirii, până la sfârşitul acestui an aniversar.

La Cluj: „Un savant care a descoperit nişte celule”

Un bust al preşedintelui american a fost aşezat la Cluj, în faţa Institutului de Sănătate Publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan”, însoţit de următoarea înscripţie bilingvă, mai întâi cu un text în limba română, apoi cu un text în engleză, care specifică pe tăbliţa de plumb: „Woodrow Wilson, 1852-1924, preşedintele Statelor Unite ale Americii. Această europeană imagine a unui erou al libertăţii şi democraţiei în lume, care a contribuit la făurirea României Mari şi la viitorul unei Europe drepte şi unite”. 

I-am întrebat pe studenţi şi pe trecători dacă ştiu cine a fost. O femeie între două vârste crede că a fost doctor la spitalul din spatele statuii, un bărbat ştie că a fost director la institutul cu pricina, iar un student a răspuns, în timp ce vorbea la telefon, sigur pe el: „A fost un savant care a făcut cercetări în microbiologie, a descoperit nişte celule noi.” Doar paznicul de la poarta institutului, domnul Viorel, îl cunoaşte: „A fost preşedinte al Americii în timpul Primului Război. El a făcut pacea şi a contribuit la democraţie, inclusiv pentru România.”

Preşedintele Societăţii culturale ASTRA Cluj, profesorul Mircea Popa, a făcut o solicitare Consiliului local şi Primăriei municipiului Cluj-Napoca pentru reamplasarea bustului Woodrow Wilson (1852–1924), aflat în incinta Institutului de Sănătate publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan”, într-o zonă centrală, cu vizibilitate mai mare. „Monumentul se află imediat la intrarea în clădirile UMF-ului de pe strada Pasteur nr. 3, majoritatea celor care trec pe acolo având impresia că au de-a face cu om al medicinei. E drept că medicina curativă politică aplicată de el îi dă dreptul să-l socotim ca pe «un medic al suferinţelor naţiunilor», dar considerăm că locul său ar fi mai degrabă undeva într-unul din locurile centrale ale oraşului, iar pe postamentul său de acum să fie ridicat bustul unuia dintre marii profesori ai Clujului. În chip necesar, în anul sărbătoririi Centenarului unităţii noastre, statuia acestui mare apostol şi propovăduitor al libertăţilor naţiunilor merită un alt amplasament, în aşa fel ca accesul la vizitarea ei să fie mult mai la îndemâna localnicilor şi turiştilor”, susţine Mircea Popa.

La Bratislava: „Invazia cehă în WilsonCity” 

„Bine aţi venit la Wilson Stadt, un oraş central european independent de 400.000 de germani şi maghiari şi câţiva slovaci aruncaţi în bună măsură. Numit după preşedintele american Woodrow Wilson în 1919, după evitarea cu succes a anexării de către Cehoslovacia. Ideea mi-a părut fascinantă în momentul în care Republica Slovacă era foarte izolată de Occident şi de lume; era o ţară foarte închisă, foarte populistă, foarte naţionalistă, iar guvernul nostru era frustrant pentru mine. Şi cumva am redescoperit această idee despre Wilson City de la începutul Cehoslovaciei şi am devenit fascinat de ea. 

Povestea este o istorie alternativă a oraşului în care m-am născut şi care-mi place atât de mult. Ideea este că, după 1923, istoria a mers un pic diferit, iar oraşul Wilson încă mai există. Unele lucruri sunt diferite, cu rezerva obişnuită a science fiction-ului, este un oraş independent, multicultural, iar Cehoslovacia este doar o ţară vecină”, spune autorul ficţiunii literare, Michal Hvorecký. 

El explică faptul că ideea oraşului Wilson este parte a unei mişcări de recuperare a unei părţi din spiritul pierdut al oraşului.

„Cred că popularitatea lui Wilsonov este legată de visul pierdut al multiculturalismului pe care l-am avut aici. Chiar şi în perioada interbelică, era normal să treci într-o singură zi dintr-o familie germană la alta maghiară şi alta slovacă. Şi acest lucru s-a pierdut aproape în totalitate după cel de-al doilea război mondial şi mai ales după ce a început regimul comunist, pentru că au susţinut ideea unui stat naţional: mai întâi, naţiunea cehoslovacă, mai târziu, naţiunea slovacă. Am ucis majoritatea evreilor noştri, i-am trimis pe nemţi de aici, am mutat maghiarii în mediul rural din Sud sau chiar peste Dunăre. Şi această mare parte din istoria oraşului Bratislava a dispărut pur şi simplu. Şi cred că pentru mulţi este destul de atractiv să încerci să găseşti modalităţi de a te conecta cu trecutul ăsta. O mulţime de activităţi în domeniul artei şi al arhitecturii redescoperă această lume pe care am distrus-o. Şi cred că Wilsonstadt face parte din această mişcare.” În realitate, în 1919 a existat propunerea ca oraşul vechi să se numească Wilson Stadt. Dar n-a ieşit, nu s-a numit aşa, ci Bratislava, Numai că, în imaginarul colectiv, ideea a rămas şi mulţi îl vedeau ca pe un Wilson Stadt: oraş multicultural, deschis şi drept cu toţi locuitorii, aşa cum era cunoscută concepţia despre viaţă şi politică a lui Wilson. 

După căderea comunismului, tânărul scriitor slovac dezgroapă povestea şi scrie un roman inspirat după această ficţiune colectivă. Îşi imaginează pe fondul creşterii naţionalismului, izolaţionismului şi xenofobiei, o invazie a cehilor în acest oraş universal care trăia independent şi liber având Cehia drept vecină. Şi legenda este întreţinută de „dovezi”, cum se întâmplă de obicei: există un vas maritim care străbate şi astăzi mările lumii şi care poartă numele „Wilson Stadt”. 

PS: Poate vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu bucătarul vietnamez de la Hotelul Ritz şi cererea lui, pentru că Regina, după cum ştiţi, a câştigat. El n-a obţinut ce dorea. Petiţia lui n-a fost rezolvată atunci. Mai târziu, el va fi cunoscut în istorie ca Ho Chi Minh. Iar Vietnamul avea să-şi câştige independenţa mult mai târziu, după încă un Război Mondial.   

Epilog: Ceva se schimbă  

La o masă rotundă organizată în 8 ianuarie anul acesta la București, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la citirea Declarației de către Wilson în fața Congresului, istoricul Bogdan Murgescu considera că „Europa de azi se desparte în multe privințe de Wilson, chiar dacă nu a fost o creație în întregime wilsoniană. A fost o combinație a ideilor lansate atunci și a unor aspirații naționale, pe fondul unui joc geopolitic mai complex. Ceea ce se vede astăzi este faptul că unele țări din regiune se despart de unele noțiuni de progres, pe care acum 100 de ani le aducea declarația lui Wilson. Din păcate, merg spre viziuni tot mai iliberale, mai oligarhice şi, într-un fel, mai paseiste. Riscurile sunt în primul rând pentru cetățenii acestor țări, de a se vedea confruntați cu guvernări tot mai opresive. Până la urmă, a fi confruntat cu arbitrajul celor puternici și influenți este ceva la fel de rău ca şi opresiunea internă. Apoi, există riscul subminării unor valori ale comunității euroatlantice, clădite după cel de-al doilea război mondial și la care statele din regiune au devenit parte, gradual, după căderea regimurilor comuniste.”

Tabloul lumii pictat de Olga Lengyel

Tabloul lumii pictat de Olga Lengyel

Legăturile invizibile dintre o evreică din România, Picasso, Van Gogh, Eistein, Meryl Streep, Obama și Castro

Educația și cultura pe care le-am luat din Cluj în bagajul meu spiritual mi-au deschis numeroase porți în lumea întreagă. Dedic, așadar, cu recunoștință și afecțiune versiunea românescă a cărții mele, «Cuptoarele lui Hitler», oamenilor din România și foștilor, prezenților și viitorilor locuitori ai Clujului – orașul pe care-l voi iubi întotdeauna și pe care îl consider orașul meu, indiferent unde trăiesc.
— Olga Lengyel, New York, 27 iulie 1982

Olga se naşte la Cluj și aici trăieşte până la 36 de ani, când este dusă cu toată familia în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, unde i-a fost exterminată întreaga familie: părinții, doi copii și soțul. Olga supraviețuiește și reușește să scrie o carte despre lagăr, înființează o fundație memorială și donează statului american tot ce are. Iar în România lasă un spital cu 80 de paturi pe care l-a construit și condus împreună cu soțul ei. Lasă şi casa în care a trăit. Adică tot.

Casa de avocatura Herrick care reprezintă Fundația Lengyel, Biblioteca Memorială din New York, anunță în 22 decembrie 2015 deschiderea procesului de revendicare a proprietății privind sechestrul guvernului cubanez asupra colectiei de artă a Olgăi Lengyel (incluzând, printre altele, și opere de Degas, Goya, Van Gogh, Memling, Picasso sau Van Dyke) care a fost lăsată în locuința ei din Havana când, în 1959, aceasta a fugit din Cuba. Guvernul cubanez a început negocierile cu SUA pentru a stabili daunele în jurul sumei de 7 miliarde de dolari în bunuri confiscate de la cetățeni americani, anunța The Art Newspaper la sfârșitul anului trecut. Iar Fiscul american stabilește condițiile de impozitare a bunurilor sau valorilor pe care SUA ar urma să le recupereze.

Administrația Barack Obama a șters Cuba de pe lista statelor care finanțează terorismul și a deschis calea unui progres diplomatic – dar revendicările privind proprietățile confiscate rămân un obstacol serios în calea relațiilor dintre cele două state. Una dintre proprietățile revendicate de SUA de la statul cubanez este colecția de 30 de tablouri valoroase și alte bunuri ale Olgăi Lengyel, o clujeancă supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz – Birkenau.

Citește în continuare „Tabloul lumii pictat de Olga Lengyel” →

Omul care a traversat marele război pe sârmă

Omul care a traversat marele război pe sârmă

Arturo Strohschneider s-a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergând pe sârmă și mult după ce a murit. A răsărit într-un roman scris undeva lângă Sibiu – dar îl chema Apollo Bonifazius și era cioclu la o firmă de pompe funebre. La Brașov, prin anii ‘46, s-a prăbușit în țărână în fața unei fetițe, îl plânge și astăzi. A fost văzut la Reșița, când și-a rupt o mână, la Rupea dădea autografe fetelor de școală, la Bologna trecând pe deasupra pieței Aldrovandi, la Milano survola Piazza Grande, la Genova în 1915, purtând pălărie și palton, iar anul trecut, pe 9 noiembrie, mergea pe sârmă între Dom și Palatul Comunal din Perugia, pe deasupra Pieței Mari, „alături” de Andrea Loreni în noaptea magică de „Nessun dorma”. L-au „văzut” toți italienii adunați în piață. Sau n-a fost așa?

Adevărul este că acest personaj a existat cu adevărat și a purtat acest nume, cam bizar ce-i drept, Strohschneider, adică „tăietor de paie”. Şi Artur, desigur. Era austriac, unele mărturii spun că se născuse în Styria, Ausserland, altele că ar fi fost din Trieste, dar cert este, așa cum singur mărturisește într-un interviu acordat ziarului Corriere della Spezia în 18 mai 1912, că locuia la Leitmeritz, în Boemia. Ce-i drept, doar trei luni pe an, când pescuia și trândăvea, pentru că în celelalte nouă luni locuia pe sârmă. A învățat acrobația de la 9 ani și a dat reprezentații în toată Europa. Era celebru la începutul secolului trecut, un fenomen. Arturo, cum îi spuneau italienii, oferea spectacole în piețe, peste tot în Europa. Ţinea mii de oameni cu sufletul la gură, îi făcea să uite de război sau de foamete. Îi făcea să creadă că moartea poate fi învinsă. Le dădea curaj.

Din 1910 până în 1934, străbate toate marile orașe și sate din Europa. De multe ori, ce câștiga colectând după spectacol dona orfelinatelor, pentru copiii bolnavi de TBC sau Crucii Roșii, în timpul războiului.

În anii 1933-1934 a ajuns în România. A dat spectacole în Sibiu, Brașov, Rupea, Reghin, Saschiz, Mediaș, Sighetu Marmației, Cernăuți… dar și în Munții Apuseni. L-am zărit într-o fotografie plutind deasupra pieței centrale din Roșia Montană, într-o zi mohorâtă de toamnă-iarnă.

Şi am pornit pe urmele lui.

Citește în continuare „Omul care a traversat marele război pe sârmă” →

Cum a fost salvată Roșia Montană de la o distrugere completă. Procesul de la Washington, văzut din Munții Apuseni

Cum a fost salvată Roșia Montană de la o distrugere completă. Procesul de la Washington, văzut din Munții Apuseni

O vreme mohorâtă împâclește muntele și pustiește drumurile spre Roșia Montană. Este dimineața zilei de 10 februarie. Surse guvernamentale, presa și chiar premierul Marcel Ciolacu spuneau că se va afla decizia definitivă în procesul de arbitraj comercial în care compania Gabriel Resources Gold Corporation a dat în judecată România pentru că nu i-a permis dezvoltarea exploatării miniere de la Roșia Montană.

Știrea rulează de câteva zile pe toate televiziunile. Guvernul Ciolacu pregătește opinia publică pentru eșec și încearcă să scape de responsabilitatea deciziei. Se caută vinovați, unii imaginari, se aruncă cu acuzații publice în special în opoziție.

S-a pronunțat și suma pe care România ar trebui să o plătească drept despăgubire, chiar dacă sentința nu s-a comunicat încă: 2 miliarde de dolari.

Ca urmarea a acestor anunțuri publice, prețul acțiunilor Gabriel Resources crește la bursă și acționarii companiei câștigă 200 de milioane de dolari în doar zile. Presa face speculații privind interesele ascunse ale statului român, ale guvernului și ale unor politicieni.

Tensiunea plutește în aer și la Roșia Montană. Dintr-o dată, liniștea de după 2021, anul în care localitatea a devenit sit protejat UNESCO, s-a spulberat.

Echipe de televiziune au stat zile întregi în piața orașului gata să relateze de aici deznodământul procesului de la Washington. Astăzi, sătule de așteptare zadarnică și intuind bluff-ul guvernamental, n-au mai venit.

Citește în continuare „Cum a fost salvată Roșia Montană de la o distrugere completă. Procesul de la Washington, văzut din Munții Apuseni” →

Plimbare prin orașul unde se prinde harta în cui. Cum a străbătut Sighetu Marmației 30 de ani de libertate

Plimbare prin orașul unde se prinde harta în cui. Cum a străbătut Sighetu Marmației 30 de ani de libertate

E o zi ploioasă. Dincoace de podul care unește Ucraina cu România, în Sighetu Marmației e zi de piață. Țărani cu lapte și afine, femei din Ucraina cu țigări, biciclete, sacoșe și umbrele se înșiră pe lângă zidurile scorojite ale Liceului „Taras Șevcenko”, de limbă ucraineană. Ploaia curge șiroaie în gangul strâmt, tencuiala muiată a liceului e gata să se desprindă de pe oase, ca o carne putredă.

Femeia care stă cu umbrela în mână vinde lapte. Vine din Șugatag, are doar trei vaci și face drumul ăsta cu câțiva litri, „pentru un picuț de bani”.

Pe partea cealaltă a gangului s-a așezat Axenia, din Ucraina, cu flori. Vine în fiecare dimineață din Slatina, localitatea de dincolo de pod. A lucrat 20 de ani și când s-a dus să ceară pensie i s-a spus că trebuie să aibă 28 de ani vechime. Dacă vrea, să plătească pentru restul. N-avea bani pentru restul. Acum „o vinit războiul și mi-au zîs: domnuță, până s-o găta războiul, nu mai facem nimica.”

„Noroc că am avut frumușețile aistea” și Axenia îmi arată ghivecele de flori înșirate pe trotuar, în vase improvizate, toate înviorate de apa ploii.

„Le-am adus să le vânz să fac un bănuț, că nu ne descurcăm! Soțul are 50 de euro pensie. N-aveți aici așa ceva!”

Seara le lasă la o localnică „bună ca pâinea lui Dumniezău!”, care s-a îndurat de ea. Pleacă acasă, în Ucraina, cu bicicleta și dimineața vine iar. În dimineața aceea se trezise devreme. Pe la patru au început să „răcnească” sirenele. S-a auzit c-au fost vreo șapte bombe, în depărtare.

Cumpăr de la ea un crin galben ca grânele Ucrainei și mă bucur că voi avea, la rădăcina lui, pământul ei.

Maria ține strâns în pumn un pachet de țigări. Deschide palma și mă îndeamnă. Îl dă cu 10 lei. Are tenișii uzi în picioare, la fel și baticul de pe cap. Dar ține strâns țigările să nu le atingă ploaia.

„Dacă mă ajută Dumnezeu să apuc octombrie, capăt 75 de ani!”, îmi spune ea. Este din Slatina. A lucrat 36 de ani la ocna de sare, la „pocălit” sarea.

Când a ieșit la pensie, a primit ceva mai puțin de 100 de dolari. „Nu ajung, cum să-mi ajungă?” Vine pe jos din Ucraina, trei kilometri și tot pe jos trece seara podul înapoi. Azi a vândut un pachet. Mai are unul.

„În orașul ăsta, doar pușcăria «merge»”

Zilnic, pe poarta închisorii din Sighet intră peste o mie de oameni. Numai anul trecut, pe timp de pandemie au fost 122.000 de vizitatori.

„În orașul ăsta, doar «pușcăria» merge”, îmi va explica mai târziu Kinga starea orașului său.

Încă din 1997, printr-un proiect susținut de Consiliul Europei, soții Ana Blandiana și Remus Rusan au transformat fosta închisoare în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a devenit un fel de loc de pelerinaj pentru cei care voiau să afle adevărul.

Construită de Imperiul austriac în ultimii ani ai secolului al 19-lea, pușcăria ar avea pe dinafară alura unei clădiri de birouri, dacă gratiile de la ferestre n-ar arăta altceva. Lipită de tribunal și foarte aproape de primăria orașului, în chiar centrul lui. Așa era obiceiul edilitar austriac. Construiau toate instituțiile importante la un loc, în mijlocul localității.

Știm acum că aceste judecăți aparțin unei lumi strâmbe și violente, care nu poate fi perpetuată nici măcar.

Când scriu aceste rânduri, terasele din fața fostei închisori sunt pline de tineri, muzică, bere. O oarecare forfotă se simte în mica piațetă. Dar, dincolo de ea, se întinde orașul aproape mut.

„Prietenii noștri sunt impresionați”, spune Kinga, „numai pentru Memorial vin. Altceva nu ai ce să vezi în orașul ăsta. Sunt furioasă pe ei, pe cei care conduc orașul. Avem copii buni, olimpici, campioni la volei, la baschet, dar fiica mea nu are sală de sport la școală! Avem clădiri ipozante în oraș, dar copiii noștri fac școală după masa, că nu sunt clase!”

Și furia ei de mamă tânără se revarsă mai departe: „Nu avem parcuri, n-au pus o floare în oraș! Toate clădirile dărăpănate, nici teatru, nici cultură, nimic! La ce să stea tinerii aici? 80-90 la sută pleacă în străinătate!”

Pe Andreea o întâlnesc în librărie. E în concediu, a venit din Belgia unde trăiește acum, și se îndreaptă spre Moldova de unde este. Are în jurul ei trei copii și pentru ei caută cărți în limba română.

Iar pentru ea, cărți de istoria României și o hartă turistică. A fost la Memorialul Sighet, la muzeu, și a asistat la un spectacol despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. A rămas foarte tulburată, despre lucrurile acelea nu învățase la școală. La sfârșit a pus o lumânare la zidul Memorialului.

„M-a pus pe gânduri”, recunoaște ea. „Și cred că pentru asta, pentru a te preocupa de ce a fost, de istorie, trebuie să ai o vârstă, ca să înțelegi”.

Sighetul văzut de oamenii lui

„Orașul a decăzut, este și impresia vizitatorilor noștri de la muzeu”, spune Andreea, muzeograf la Memorialul Sighet.

„Tinerii pleacă, nu vor să rămână aici și îi înțeleg. Și trebuie făcut ceva ca să se schimbe situația. Alte orașe mici, poate mai mici decât al nostru, și-au revenit și au început să se dezvolte.”

„În anii ’90, aici mergeau doar pompele funebre. Erau trei și erau singurele care aveau o față curată, arătau bine”, își amintește istoricul Armand Goșu, când facem o plimbare de seară prin vechiul oraș imperial.

„Toate clădirile astea, senzaționale, cum rar vezi în alte orașe din România, arată cât de important era Sighetul altă dată. Fost oraș imperial, centru de județ… dar uitați-vă cum arată azi!”

Orașul este dezolant, clădirile din centrul său, cândva impunătoare, superbe, azi stau decojite, cu ferestrele înfundate cu pături. Clădirea fostei prefecturi, cinematograful, chiar și primăria are coloanele scorojite și faianța de la intrare spartă. La fel e și intrarea la ANAF. Biserica Reformată, cât o catedrală occidentală, decorată cu gargui ca la Notre Dame, are ferestrele sparte.

„E dezolant, aproape nicio clădire nu e neatinsă de degradare”, observă istoricul Goșu, la capătul plimbării noastre.

„Știți ce arată starea acestor clădiri, fața degradată a orașului? Că oamenii de aici nu mai au speranță! Nu cred că orașul are viitor! Pentru că, dacă ar avea încredere în viitor aici, imediat s-ar cumpăra, s-ar renova, s-ar face ceva! Dar e un oraș lipsit de speranță!”

În 1992, orașul avea aproape 50 de mii de locuitori, acum are 34 de mii. Dintre care mulți plecați la muncă în străinătate. Are 21 de lăcașuri de cult, iar clădirea impozantă a Palatului Culturii a fost redată Episcopiei Ortodoxe, care l-a renovat din fonduri europene.

„După Palatul Patriarhal, cred că este cel mai important obiectiv cultural reabilitat în ultimii ani în Patriarhie, astfel încât municipalitatea, cetăţenii din Sighetu Marmaţiei, din judeţul Maramureş vor beneficia de un astfel de edificiu pentru activităţi cultural-pastorale, sociale şi religioase”, a declarat părintele Bogdănel Gavra, manager de proiect la Palatul Culturii, pentru basilica.ro, imediat după inaugurarea care a avut loc anul acesta.

„Acolo se fac acum spectacole folclorice”, ne spune un trecător. „În cultură, aici, la Sighet, lucrează cam o sută de oameni în tot orașul.”

„Am intervievat o tânără din Sighet, când a venit la spectacolul de teatru de la Muzeu”, ne mărturisește Anna Aroș, studentă la Teatrologie la București.

„Și îmi spunea cu regret că aici nu este niciun teatru, că ea nu mai fusese la un astfel de spectacol și că oamenii, dacă nu sunt obișnuiți să consume cultură, nici nu o vor căuta.”

Dacă stai de vorbă cu localnicii, îți spun că „orașul este pauperizat”, că „salariile sunt mici și tinerii nu mai acceptă să lucreze pe mai nimic”, că acolo proprietatea nu a fost clarificată și că „70-80 la sută din aceste clădiri sunt în administrare publică”.

„Cu cât este mai mult la stat, cu atât orașul este mai capturat”, spune un sighetean care a încercat mulți ani să-și cumpere spațiul în care are o firmă. „Aici e nevoie de structuri independente care să facă schimbarea”, conchide el.

Pe site-ul primăriei nu este afișat bugetul orașului pe anul 2022, deși suntem la jumătatea lui.

Când șuieră vântul pe fâșia morții

Când șuieră vântul pe fâșia morții

Acum e simplu. Arăți buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îți mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 30 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar dacă te oprești în Jimbolia, unde e toamnă și bate un vânt de seacă pământul, dincolo de garduri e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din țară pentru că a fost hrănit cu carne și sânge de om, înțelegi mai bine ce a fost o graniță.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracțiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declarați, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită. De multe ori plăteau cu viața. Până să ajungă în instanță, frontieristul era bătut sau împușcat, fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de țară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaționale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpați. Câți au murit, nu s-a aflat, cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniță nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepția unui singur caz, și el nesoluționat, toți militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Citește în continuare „Când șuieră vântul pe fâșia morții” →

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.

Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Citește în continuare „Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon” →