Categorie: Oameni și locuri

Foametea are nevoie de autorizaţie

  • Vechiturile se mută la periferie

Simbata si duminica, uneori si in cursul saptaminii, batrinii Clujului ies cu lucrurile lor de prin casa la vinzare, in piata. Isi asaza pe cite un ziar obiectele si asteapta, in frig, cumparatorii. Pentru ca strada Arges era astfel animata si „arata rau”, Directia de control a Primariei Cluj-Napoca le-a interzis sa mai desfasoare acest fel de comert in centrul orasului. Lor le este destinat tirgul de vechituri din Someseni, adica periferia.

Trimisi la periferie
Pentru batrinii loviti de foame nu este loc in centrul orasului. Faptul ca au ajuns sa-si vinda si ultimele vestigii ale unei vieti cindva stralucitoare, pe bani de nimic, este un lucru „atit de rusinos”, incit edilii nostri au hotarit sa il ascunda. Pudoarea autoritatilor a mers mai departe si, invocind faptul ca batrineii nu au autorizatie de vinzare, i-au alungat cu politia de pe caldarimul Pietei Mihai Viteazu. Oamenii s-au intors cu plasutele cu lucruri sau au pornit spre Oser.
„Nu stim ce au cu noi, nu vindeam cine stie ce. Am niste cesti, as fi vrut sa le vind cu oricit, numai sa-mi iau ceva de mincare din piata. Nu va spun cum ma cheama, ca nu vreau sa stie multa lume in ce situatie am ajuns”, se plinge o doamna mai in virsta, pina acum o prezenta sporadica in piata improvizata de pe strada Arges. Citește în continuare „Foametea are nevoie de autorizaţie” →

Vasile îl aşteaptă pe Moşu’ cu linguri şi umeraşe

Vasile are 10 ani. Vine cu autobuzul din Cîmpeni şi lipseşte de la şcoală ca să facă bani. El, fratele lui mai mare şi tatăl lor, care este boss-ul afacerii. Vasile umblă cu marfa pe străzi. Buimac de oboseală şi îngheţat bocnă, cu o hăinuţă subţire de fîş, te roagă să cumperi umeraşe şi linguri de fag.

Nu cumperi?

Cumperi din milă. Dar Vasile are lucruri frumoase de vînzare. Umerasele și lingurile lui miros a lemn de munte curat, sînt șlefuite de mîini mici și sărace, mîini care învață să trăiască. Vasile se pregătește pentru lumea capitalistă de mîine, făcînd comerț medieval „cu cîrca” pe străzile orașului. Stă mai mult pe lîngă covrigărie, acolo miroase bine. Cum prinde un bănuî, își cumpără un covrig cald. Nu prea cîștigă. Poliția l-a amendat pe fratele lui „că de ce nu vinde în piață, da’ cîți să aibă loc și-n piață?!” Sînt șapte frați acasă. Nu știe unde va fi de sărbători. Vacanța? Ar vrea să stea acasă, la căldură. Ce să-i aducă Moș Crăciun? Vasile ar vrea să doarmă.

Concurența

Pe străzile orașului nu vînd umerașe doar copiii din Cîmpeni. O familie întreagă de la Vadu Crișului le face concurență. I-am cunoscut în 1993. Copiii de la Vad au crescut. Frumoși, rumeni în obraji, pistruiați și sfioși, au 10 ani vechime în muncă. Pe al mai mic dintre ei l-am întrebat atunci ce-și doreste cel mai mult. „O mașină”, mi-a răspuns copilul. L-am cautat acum să-l vad cum i-au mers afacerile și daca i-au dispărut pistruii. „Mai vrei o mașină?” „Sigur, o să mă fac șofer!” Copilul care a bătut străzile cu picioarele copilăriei lui, purtînd umerașele în spate, în toți acești ani, a visat la mașina care să-l poarte pe roți, adăpostit de frig și ploaie. Ei știu ce vor.