Categorie: Oameni și locuri

Terminalul sarac al unei afaceri bune: oamenii padurilor bat muntii dupa ciuperci, afine si zmeura

De cum se lasa caldura si pana toamna, in vaioagele Muntilor Apuseni se aseaza taberele afinarilor si ciupercarilor. Sute de familii cu copii, gaini si purcei, traiesc din ce aduna ziua si vand seara la „colectori”. Afine, ciuperci, zmeura sau merisoare, toate iau drumul exportului spre Austria, Franta, Germania sau Italia. Oamenii padurilor misuna de dimineata pana seara dupa cate o galeata de fructe marunte, „bune la or’ce boala!” multumiti ca, spre apus, la „puntul de colectare” li se ia marfa si li se dau banutii: 1, 3, 4 sau 5 lei pe kilogram.

Cum se traieste in inima muntelui, din mila ploii si din munca mainilor, din iuteala picioarelor? Neadapostiti decat de o folie de plastic, cateva barne si crengi de brad, intre cer si pamant, oamenii muntilor traiesc din iunie pana toamna, cand piere ultima ciuperca, din munca mainilor lor.

Cam o galeata de afine pot strange intr-o zi, de la rasarit si pana vine masina colectorului. Afinele se culeg greu, tufele joase si fructele marunte se piaptana cu un piaptan de fier, facut de mesterul taberei. Intre oamenii din munti si Dumnezeu nu sta decat pamantul pe care-l calca in fiecare zi si-l piaptana de fructe.

In taberele „vikingilor”

Stau in tabere, cam trei sute de familii s-au asezat la Podul Dobrosului. In Muntii Apuseni. Colibele sunt asezate pe malul unei ape, inghesuite unele in altele, de parca s-ar fi ghemuit de frica stihiilor padurii. In ele au adunata toata stransura unei vieti nomade, luata pe apucate si dusa de colo-colo. Vin din Salaj, Vadul Crisului, Maramures, Cluj, Bihor sau chiar din Suceava.

Familia Bratian culege fructe de padure si ciuperci de 15 ani. Ei vin din Zalau si umbla cat e ziua de mare dupa cate o galeata de fructe. Seara, primeste fiecare cam 60 de lei. Dupa ce mananca, mai raman cu jumatate. Strang banii pentru toamna cand trebuie sa plece copiii la scoala.

„Afinele sunt bune la orice. La toate bolile care se exista! Noi le culegem, ni, cu piaptanu aista, ase, apoi le alegem de frunzisoare – ca altfel nu ni le primeste – si le ducem jos la pun’tul de colectare. Luam dupa cum negociem, e si cand luam trei lei pe kil, dar si cand luam cinci lei“.

Lucian Danciu a lucrat la mina, la Voivozi, pana cand mina s-a inchis. „Unde sa mai lucreze omu’ cand mai are doi-trei ani pana la pensie? Ce era sa fac, sa stau somer? Am venit la cules. Nici de plecat in Italia sau Spania nu mai sunt bun, ca nici acolo nu ma mai ia nimeni acum. Am de ales?”

Colectorii si domnul Cipri

Toata vara cara masinile frigorifice fructele de padure si ciupercile spre Cluj, Alesd sau Satu Mare, de unde firmele de depozitare si colectare le livreaza unor italieni, nemti sau austrieci. Sunt zile cand, din tabara de la Dobrosu pleaca doua-trei mii de kilograme de fructe.

Colectorii nu vor sa spuna cui le livreaza si nici cu cat, dar in tabara se stie deja ca italianul Lucian de langa Alesd cumpara afine si merisoare, ca mai cumpara unul Romano, iar cei din Cluj le livreaza unor oameni de afaceri din Austria si Germania. Culegatorii ii suspecteaza ca ar vinde marfa cu de trei ori pretul pe care-l primesc ei.

„Dar exact nu avem de unde sa stim, ca nimeni nu are interesul sa spuna adevarul”, crede Alexandru Alb, un barbat de 51 de ani care a coborit de pe munte cu doua galeti in spate, aproape 30 de kilograme de afine, recolta familiei lui.

Articolul integral, pe HotNews.ro

Brandul de țară, între Vladimirul balcanic și Sântămăria Orlea occidentală: Biserica fără oameni

Ramase pustii pe dinauntrul lor, forme golite de viata, simple obiective turistice, bisericile monument ale Romaniei se intind pe doua continente, unesc Estul cu Restul si tac asteptand suflarea preoteasca sa le trezeasca la viata. Doua tipuri de cultura, de credinta, de rit, de traditie, Occidentul si Balcanii religiosi, in aceeasi tara, de o parte si de alta a muntilor. Dincolo de ce le desparte si ce le uneste, ramane pustiul dintre zidurile lor. Raiul si Iadul din Vladimir si Cavalerii din Santamaria Orlea unesc Balcanii de Vatican si tara de la Sud de cea de la Nord intr-o Romanie pierduta in cautarea de sine.

Magistrala, petrolul si oltenii
In satul lui Tudor Vladimirescu se coboara dintre dealurile Gorjului, pe “magistrala” pietruita de compania petroliera, de-a lungul sondelor de titei si a conductelor de gaze. Drumul este unul greu, copt de dogoarea soarelui, uscat de arsita si pulbere de praf, seamana cu orice drum balcanic, de pe la Srebrenita, printre stancile Macedoniei sau in miezul saracacios al Albaniei. Este un drum de intoarcere in timp. Satul zace tacut, in miez de vara. Batranii pe la porti mijesc privirile spre trecatorul strain. Tac si privesc sceptici, insemnati cu urmele unei lipse cronice de iod, gusati si strambi de la apa, nu te saluta. Pe gardurile de uluca dorm la soare, paunii. Pasari obisnuite ale ograzilor din Vladimir. Aproape de biserica, de o parte si de alta a drumului, se ridica o padure de cruci. Pentru fiecare mort al satului s-a asezat o cruce de lemn pictata stangaci, in culori vii, pentru ca ceva din ele sa mai ramana dupa ce le spala ploile si soarele.

Iadul te taie de la intrare
Biserica din satul lui Tudor Vladimirescu a fost ridicata prin secolul 17. Alba si singura, cuibarita intre dealuri, este o biserica in cel mai pur stil balcanic. Pictura din exterior respecta canoanele bizantine, senina si cuminte, deasupra unui brau muntenesc desparte zidul in doua lasand albeata de var sa inconjoare baza. In capatul sirului de sfinti, pictati de aceeasi mana, dar intr-un alt stil, laic, stau ctitorii, boierii Garbesti. Calare, cu un aer romantic, ei poarta flori in mana.
La intrare, in pridvor, pictura intunecata, in tuse groase, negre, cum numai in bisericile din Grecia se mai gaseste, de-a dreapta usii sta Iadul si de-a stanga Raiul. Cerul intunecat acopera bolta. Intrarea este dramatica, ca orice poveste balcanica despre virtute si pacat. Despre eroi si decadere. In ea se aduna putinii batrani ai satului, duminica, la liturghie. In restul zilelor, sta lacatul pe usa. Din turla bisericii zbora porumbeii. Semn al pustiirii.

Trei straturi de cult
La 200 de kilometri mai spre nord, in Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici transilvanene, Santamaria Orlea sta singura, ferecata cu cheie. Zidurile ei gotice au fost ridicate de mesteri din Occident adusi de unguri, cand au pornit sa ocupe Transilvania si au construit cetatea fortificata. In secolul 13, biserica a fost pictata simplu, cu 12 cruci, pe zidurile din interior. “Apoi, cand tinutul a fost recucerit, biserica si domeniul au fost donate de Iancu de Hunedoara familiei Candea. In perioada aceea a fost pictata in stil ortodox, vedeti aici nasterea Domnului, langa tribuna, la sud, e Raiul si Iadul mai incolo. Pictura este autentica, am vrea sa pastram totul, dar nu sunt bani si nu stim cand va putea fi restaurata asa cum se cuvine”, explica Emanuel, custodele bisericii.

Si o bata reformata
Dupa ortodoxie, biserica a devenit protestanta si peretii ei au fost varuiti in alb. De sub albul acela s-au ivit, in timp, culorile picturii catolice si ale celei ortodoxe. Dar in sat nu mai sunt decat zece reformati, cativa catolici, iar ortodocsii au biserica lor. Preotul aproape ca nu mai slujeste acolo, se duce “pe sate” sa adune credinciosi. “Reformatii de aici sunt oameni duri, neingaduitori. Intr-o duminica, parintele a dat ingaduinta baptistilor sa tina aici o sluijba. In timpul cantarilor, un barbat din sat, reformat, a venit cu o bata in mana si i-a amenintat cerandu-le sa iasa din biserica lor”. Asa ni-i descrie tanarul Emanuel pe reformatii ramasi sa pazeasca biserica Santamaria Orlea. Dar sa nu uitam, el este baptist, iar pe tricou are scris un verset din Biblie. Din turla pustie a bisericii isi iau zborul speriati, cativa porumbei. Semn ca, si aici, clopotele s-au obisnuit sa taca.

Latinii din Balcani
“De ce nu avem un brand de tara? Pentru ca nu a avut cine sa adune o suta de capete luminate la un loc si sa le puna in slujba unui proiect national. Brandul de tara nu este doar o chestiune comerciala, de piata, in primul rand inseamna sa ne descoperim pe noi insine, sa recladim identitatea nationala, pe valorile in consens recunoscute. Suntem cel mai estic popor latin ortodox. Iata o baza de la care am putea porni. Dar pentru asta este nevoie de mai mult decat de initiative la inceput de mandate politice, care mor pe parcurs, dupa ce au inghitit bani grei. E nevoie de credinta si vointa”, considera Eugen Ciocan, regizor si expert in comunicare vizuala.

Efectul fluturelui la Nokia

Pe dealurile de la Jucu se duce de citiva ani cea mai apriga batalie imobiliara din zona Clujului. S-au cumparat sute de hectare de pamint, la preturi derizorii, dar care sint acum evaluate la peste 100 de euro metrul patrat. Investitorii de la Jucu proiecteaza megacartiere pentru zona industriala in plina expansiune. Judetul imagineaza centuri ocolitoare si autostrazi urbane. Un fluture insa – un simplu fluture – pune in alta lumina planurile industriale, financiare si politice create in jurul Nokiei.

Profesorul Laszlo Rakosy s-a ratacit momentan in functia de sef de catedra la facultatea de biologie a UBB. Cind era insa cu picioarele pe pamint, profesorul cauta fluturi. Doi ani a cautat un fluture albastru prin ierburile si padurile Austriei.

Fluturele respectiv este, in descrierea sa, „o specie rara, splendid si indispensabil pentru ca viata matematic aranjata pe Planeta, sa nu se rastoarne cu totul. Sa nu devina un haos”. Uniunea Europeana a facut o lista de plante, animale, insecte rare, a caror disparitie ar putea pune in pericol ecosistemul Planetei.

Salvati fluturele albastru

Laszlo Rakosy a impartit „bani cu sacul” prin satele Austriei taranilor care aveau pasuni sau livezi pe unde zbura fluturele albastru. Banii erau de la Uniunea Europeana, iar operatiunea de salvare a fluturelui s-a desfasurat dupa un proiect riguros, de identificare si de limitare a unor zone de protectie. Acolo, taranii austrieci trebuiau sa respecte anumite reguli de protejare a pasunilor, contra unei sume de bani, diferita in functie de calitatea teritoriului rezervat, cea mai mica fiind de 5 euro pe mp, pentru ca fluturele lor albastru sa supravietuiasca.

Si pe-al nostru o sa-l manince pisica

Profesorul din România a fost ales sa conduca proiectul in Austria. Era cunoscuta „nebunia” sa pentru aceste creaturi firave care „tin pe aripile lor transparente echilibrul unei lumi intregi”.„La inceput erau sceptici. Totul le parea ciudat, si masina mea, si cum ma cheama si ce dialect vorbesc si ce caut. Apoi am lasat masina cu numere de România ascunsa dincolo de intrarea in sat, evitam sa spun ca vorbesc germana sasilor din România si am intrat direct in subiect. Europa le oferea bani frumosi pentru ca ei sa nu faca aproape nimic in plus. Trebuiau sa coseasca finul o data la inceputul verii, si inca o data la sfirsitul lui august. Daca prin finetea lor zbura fluturele albastru. Dupa ce s-a dus vestea ca umbla un profesor cam sarit care le da bani pentru fluturi, veneau sa-mi spuna ca si la ei in ograda a fost unul ieri, dar l-a mincat pisica. Dupa doi ani, toata Austria ma cunostea. Eram omul cu fluturii, cautat de toata lumea, de ziare si televiziuni, de colectionari si ecologisti”, povesteste profesorul, privind cu nostalgie in pardoseala biroului sau de la catedra, unde a ramas inchis de ani buni.

Articolul integral, pe HotNews

Casa lui Dumnezeu, păzită de cîinele lui Bartolomeu

Casa lui Dumnezeu, păzită de cîinele lui Bartolomeu

În ceața dimineții, mănăstirea se arată umbroasă în spatele unor copaci seculari. Din coama lor se răsfiră, poleit, soarele sticlos, străpunge pînza răcoroasă a ceții, și-n liniștea calmă a unei dimineți de toamnă, cîntecul preotului răsună a dumnezeire peste toată valea Niculei.

Pare o duminică frumoasă, în care ruga ta și ruga altora nu are cum să nu ajungă la El. Doar mașinile care opresc scîrtîind roțile în fața bisericii sînt cam nelalocul lor. Dar ce nu ierți și nu îngădui pentru ca omul modern să poată ajunge la Tine?

Și-n fața Lui, mai întîi conducătorii?

Slujba de duminică de la Mănăstirea Nicula este ținută după tot tipicul, pînă către ora 13, lîngă biserică, pe partea dinspre pădure, pe un podium de scînduri. Pe scena aceea, care-i ridică pe preoîi deasupra mulîimii, se perindă cam o duzină de fețe bisericești, unii îmbrăcați în veșminte aurite, alții în veșminte călugărești.

În ruga lor sobornicească, ridică vorbe de slavă către pădurea tainică și răcoroasă. Vorbele lor ies din difuzoare bine plasate pe pajiște și în curțile mănăstirești, trec peste capetele supușilor și se întorc cu claritate în găleata de lumină de la poalele muntelui.

De trei ori am auzit eu, de cinci ori au auzit alții, preoții se roagă în cor pentru conducătorii bisericii, pentru Mitropolitul nostru Bartolomeu, pentru episcopi, pentru conducătorii de țară, ai orașelor și, în final, pentru popor.

Și-n slujba cea sobornicească, Doamne, Le-ai îngăduit să-l lase la urmă, pe el, pe popor? Și ei, cei care poartă cuvîntul Tău pe pămînt, se roagă în primul rînd pentru conducători? Cînd se vor întoarce cu fața spre omul care trudește, spre amaritii care se roaga in genunchi, la picioarele lor? Cînd omul de rînd va fi primul în rugile lor?

Plămînii din iarbă

De undeva, din partea de răsărit a mulțimii răzbate un sunet ciudat, nu pare să semene cu nimic omenesc. Un sunet sec, dureros, puternic, aproape animalic. La intervale regulate, străbate aerul rarefiat al sfintei dimineți.

Am căutat printre oameni, m-am uitat spre pădure, am încercat să descopăr de unde vine sunetul acela urît, de durere. Sub un dîmb, cu genunchii în iarbă, o femeie fără vîrstă, prea mică și prea slabă ca să poți spune cît om a mai rămas din ea, îmbrăcată sărăcăcios, cu o basma înfășurată în jurul capului și un sacou bărbătesc strîns în jurul oaselor, tușea.

Ea era ființa care scotea acele sunete stranii, expresie a durerii și amintire crudă a faptului că există bolnavi care-și scuipa plămînii în iarba chiar lînga poala aurită a preoților.

Slujba a continuat nestingherită. Cîntecele frumos ticluite ale preoților și cuvîntarea doctă de la sfîrșit s-a împletit dureros cu tusea femeii.

Nici ea n-ar fi vrut să tulbure cîntările în care pesemne că-și punea ultimele speranțe, dar trupul vlăguit nu putea să se țină la ce venea dinlăuntrul său, nu putea opri sunetul dureros trimis parcă din altă parte, pus să strice slujba bine regizată a unor preoți prea grijulii de cum le șade pe scena de brad, deasupra pămîntului, cîntînd pentru a se auzi mai bine din difuzoare.

Nimeni nu s-a sinchisit de tușitul care venea din mulțime. Nici o mînă de preot nu s-a coborît să se așeze pe fruntea ei, nici un călugar nu a luat mogîldeața de cîrpe s-o ducă într-un pat la caldură, s-o oblojească, s-o trimită la Cluj, la spital. Un tușit neauzit de nimeni.

Pînă să ajungi la El, te mănîncă cîinii

Sus sînt casele Mitropolitului. Nimeni nu are voie acolo. Dacă ai apucat pe drumul pietruit, cu urme de șantier, spre cele mai falnice clădiri monahale de la Nicula, atunci să știi, muritorule de rînd, că ești pe un drum greșit! Căci drumul acela nu e un drum de rînd, el duce la „vilele” mitropolitului Bartolomeu, unde nimeni străin nu intră niciodatî.

Sînt cam cît o școala normală, cam cît un liceu sau un spital, un așezamînt pentru bolnavi sau săraci. Sînt albe, noi, cu acoperiș de țiglă nouă, cu pridvor și coloane solide. Mari și foarte frumoase, impunătoare. Păzite de un cîine ciobănesc. Frumos și el. Falnic și bine lătrător. Totul seamană aici cu stăpînul conacelor. Bartolomeu Anania.

Un călugăr fluieră după noi, profanii: acolo nu aveți voie, e interzis, nu ați văzut indicatorul?! Ba da, acum îl vedem. Intrarea interzisă.

De cind intre preotul calauzitor de suflete si credinciosii netrebnici Dumnezeu a pus un ciine?

Ei nu sînt VIP-uri și noi nu sîntem paparazzi

Ne-am dus la mănăstirea Nicula pentru ca am fi vrut să scriem și despre bucătăria mănăstirească, așa, ca exemplu bun de la preoțime către poporul ispitit de păcatele fast-food-ului și ale mîncărurilor modificate genetic, istoric, modificate de pervertirea la civilizație.

Am găsit ușor ușa spre bucătărie, după un fuior de miros care răzbatea curțile monahale. Doi tineri călugări, încurcați de vizită, mi-au arătat plita, oalele, tigăile în care sfîrîia friptura de pui, pisicile de la ușă care torceau cuminți. Aveți două? Nu, avem 22! Se tot adună, ca la bucătărie. Dar cu părintele stareț trebuie să vorbiți, noi nu avem îngăduință.

Dar părintele stareț nu are răbdare să asculte pînă la capăt ce vrem, strigă furios, în ușa bisericii, ca enoriașii să audă negreșit răspunsul lui.

„Nu, nu va dau voie să intrați și în bucătarie, nu vorbesc despre asta, nu e destul că am lăsat pe toată lumea să intre pe porțile mînăstirii, acum vreți să intrați și în bucătărie? Vreți să vă uitați și în oala noastră? Noi nu avem intimitate?”

„Părinte, dar mîncarea face parte din viața omului și, pentru asta, biserica poate fi o călăuza, cărturari de seama s-au ocupat de mîncarea din mănăstiri, părinte, nu ne intereseaza intimitatea, ci doar ce vreți să ne spuneți…”

Și parcă, deodată, sfîrîitul din tigaie mă face să tac. Nu mai vreau sa știu ce au călugării în bucătarie în sfîntă zi de duminică.

Cînd părintele Fluieraș, fostul stareț al mănăstirii, l-a văzut pe bucătarul din sat al mănăstirii fumînd printre oale, i-a zis să meargă măcar după magazie, să nu-l mai vadă. „Dar cine-i mai mare, parinte”, a răspuns Găvrila? „dumitale sau Ăl de sus?” După un ceas a venit părintele înapoi și a zis: „Găvrilă, m-am tot gîndit la ce mi-ai zis. Da, ai dreptate, chiar și dupa magazie, El tot te vede”.

E ca în locurile interzise de la Nicula.

Malta, o ţară pentru cei care ştiu cine a fost Kafka

Malta, o ţară pentru cei care ştiu cine a fost Kafka

7 000 de ani de istorie a omului, a pietrei şi a inimii, în mijlocul Mării Mediterane. Cam asta este Malta. Dacă vrei să o vezi, pregăteşte-te să fii pentru o vreme altceva. Cu totul altceva. Malta e o aventură dură. Un fruct cu o coajă tare, arsă de soare, pe care o înghiţi cu greu pînă ajungi la miezul ei cald şi foarte gustos. Malta e o provocare pentru lumea modernă.

Între ape, doar ea e uscat

Încep să-şi împodobească oraşul cu steaguri, beculeţe şi ghirlande verzi. Sîmbătă, cei din Qormi vor avea Festa. O sărbătoare a oraşului, e ziua Sfîntului Sebastian. Ne-am plimbat pe Mediterană între cele două porturi naturale ale Maltei, Marsamsxett şi Marele Port. Am văzut Valletta, capitala insulei, Marsa, Floriana, Sliema, Fortul St. Angelo de unde cavalerii i-au învins pe turci, Fortul Manuel, sau Palatul Bighi, folosit de cavaleri ca spital.

Văzută de pe Mare, Malta e o cetate pregătită să trăiască singură, cu un ochi de piatră aţintit permanent asupra apelor şi cu ziduri solide care au apărat-o cîndva de toţi cuceritorii ispitiţi de miesterul ei. Arabii, turcii, spaniolii, francezii, britanicii, toţi au vrut s-o aibă. Unii au reuşit, alţii au părăsit-o fără s-o înţeleagă. Insula ca o fortăreaţă are pe fiecare piatră urmele istoriei sale. Trupul Maltei poartă în fiecare celulă, ca pe un cod genetic, urma vieţii ei eroice.

Cei din Qormi se pregătesc de Festa.

Uşa casei deschisă

Zidurile împodobite par dintr-o sărbătoare sud americană. Biserica este şi ea îmbrăcată cu lumini şi ghirlande, steaguri, însemne religioase şi relicve cavalereşti. Dar Qormi nu este nimic din ce aţi mai văzut.
Maltezii s-au trezit înnebuniţi de artificii. Şi pentru că le plăceau atît de mult, s-au apucat să şi le facă singuri, iar acum, pe dealurile pietroase, printre podgorii, puteţi vedea cîte o făbricuţă de artificii, cu steagul ei fluturînd deasupra. Maeştrii artificieri se întrec în spectacole de ei regizate. La miezul noptii va începe spectacolul. În piaţa centrală, maltezi şi turişti se plimbă, mănîncă, beau bere şi povestesc. Fiecare casă are uşa de la intrare deschisă. Este felul maltezilor de a te pofti să te bucuri cu ei, de seara sărbătorii lor. Poţi să le vizitezi casa, să bei un pahar de lichior din cactus şi să le spui cîteva vorbe în limba ta. Poţi să înveţi ceva despre lumea în care trăieşti. Miroase a flori de leandru, adie briza Mării iar muzica umple aerul pieţei. Artificiile sînt aşezate pe suporturi iscusit concepute, la sol. Este ceva ce numai în Malta poţi să vezi. Au cîştigat locul întîi în lume la concursurile de artificii.

Eroi şi turişti

Un bărbat îmbrăcat în alb se apropie de artificii şi le aprinde. Cercuri, steluţe, inimi şi flori, soarele şi stelele, o furtună pe mare şi cîrma de la vapor, salve de foc şi lumină se împrăştie în aer. Spectacolul a fost superb. Din fum, în ropote de aplauze, iese artificierul, el, bărbatul. Eroul acelei seri ridică mîinile în semn de victorie. Maltezii aplaudă, strigă, se bucură pentru ei şi pentru el. Sub ochii turiştilor care au mîncat fast-food şi au făcut poze, maltezii s-au transformat pentru o clipă din oamenii munciţi şi modeşti care rabdă soare şi secetă, în eroii de altă dată. Le-am văzut feţele şi am înţeles că nu sînt decît un turist în plus într-o insulă care face cu fiecare zi din istoria ei o poveste pentru curioşi, dar care trăieşte intens propria ei viaţă profundă şi eroică.

Insula de miere

Arhitectura de inspiraţie arabă, fără acoperişuri, cu ferestre şi balcoane superbe, intrări cochete şi un nume frumos, de fată sau de floare, de cavaler sau de sfînt, la uşă – nu un nume al locatarului, ci al unui vis al său, sau o amintire – este arhitectura unei ţări calde. Toate construcţiile sînt făcute din piatră galbenă, numită globicerină. Au culoarea mierii. Se albesc în lumina soarelui, păstrează răcoarea între ziduri şi au personalitate. Sînt case de piatră pe o insulă de miere. Din cuvîntul latin îi vine şi numele, Malta. E o insulă a pasiunilor puternice şi luminoase. Ca piatra şi mierea.

HPIM6386

Calci pe cavaleri

Malta are şi o inimă. Nu are nici un izvor, dar are un centru de unde toată fiinţa ei se adapă, St. John. Este locul unde Cavalerii Ioaniţi au fost înmormîntaţi. De sub lespezile de piatră din catedrală ei te avertizează: fii atent, acum calci tu pe mine, mîine va călca altul peste tine. Viaţa e dură în Malta. Începe cu o lecţie despre efemer. Somptuoasă, cu basoreliefuri, capele pentru fiecare limbă a ţării de unde provenea Marele Maestru şi picturile lui Caravaggio. Catedrala e un monument mai mult închinat omului decît Dumnezeului. Dar Ordinul cavalerilor a fost el însuşi un cult, nu se putea ţine în viaţă altfel. Generoşi, puternici, uniţi şi deştepţi, vindecători de oameni şi întăritori de suflete, eroi, cavalerii au făcut din Malta un loc unic în lume. După ce au cutreierat lumea, din Ierusalim la Creta, Ioaniţii au primit Malta de la spanioli şi au construit acolo mai mult decît o aşezare. Au construit o civilizaţie. Veneau din mai multe limbi, din mai multe culturi şi civilizaţii. Dar îi unea un crez comun. Ce putea fi mai mult pentru ca locul unde trăiesc ei să fie unic pe Pămînt?

Malta are de toate

Nu doar istorie. Are staţiuni de lux, are plaje, are hoteluri de cinci stele cu piscine, terase cochete, club de golf de mare clasă, boutiquri de lux, expoziţii de maşini de epocă, vin bun, bere şi cam tot ce vrei. Peşte, mîncare tradiţională, pîine de casă, croaziere, viaţă de noapte, maşini de închiriat, safari, lagune romantice şi restaurante japoneze. Malta adună alături de ea o lume întreagă, într-o formulă concentrată. În timp şi spaţiu.

Maltezul Mark

Am stat mult şi m-am gîndit dacă să vă povestesc despre el sau nu. Am hotărît că e bine să o fac. Mark are o relaţie specială cu România. Cred că o iubeşte. Îi place ţara, îi plac femeile românce, crede că sînt frumoase şi deştepte, a fost în Bucureşti. Şi-a făcut o firmă de turism acolo. Însă, primul lui drum spre România a fost cu mult timp în urmă. Era tînăr, şi-a lăsat barbă ca să pară mai matur şi fără să spună acasă unde pleacă, s-a pornit spre ţara noastră pentru ca să cumpere „Dacii” de la Piteşti. Îi trebuia comandă specială pentru că maltezii au rămas cu obiceiul britanic de a conduce maşinile cu volanul pe partea dreaptă. Conducerea fabricii de la Piteşti a pus condiţia ca Mark să importe cel puţin 500 de maşini pe lună. Dar Malta are doar 450 de mii de locuitori, ce să facă Mark cu 500 de Dacii în fiecare lună?! Aşa că nu a făcut afacerea, s-a întors şi s-a apucat de turism în insula lui. Acum are parteneri de afacere aici, are prieteni şi are clienţi români. Stă la masă cu ei şi le vorbeşte despre uşa deschisă spre lume a Maltei.

Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean

Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean

De la Dej mai sus, treci prin Urişor şi, în Coplean, dincolo de pod, pe lângă şcoală, în capătul drumului prăfos, se întinde verde şi pustiu, domeniul ruinelor unui straniu castel, capăt de tunel săpat pe sub dealuri, de la Cetăţele, şi ridicat pe la 1700, de familia Haller.

Te opreşti neapărat pentru că zidurile arse de vreme şi zgomotul unui tractor care întoarce pământul de toamna au loc toate deodată, acum şi aici, la un prag de lumea civilizată unde castelele medievale sunt poleite şi vizitate în papuci de hârtie. Aţi auzit de Potsdam? E pe un câmp, acolo, lângă Berlin. Sau valea Loirei? … Un cârd de ciori se ridică fâlfâind aripa neagră a pustietăţii deasupra castelului de la Coplean.

Într-o curte vecină, doi bătrâni scutură gospodăreşte frunzele de vie ca să nu mai facă mizerie şi mâine. Un covor de-un galben nehotărât se aşterne de la poarta bătrânului preot, Gheorghe Bujor până în buza pridvorului de lemn. Sigur că ştie povestea castelului de dincolo de drumeag, este vorba de vecinii lui. A copilărit împreună cu copiii de la castel, s-a jucat prin odăile de acolo, îl vede în fiecare zi, se împuţinează, se apleacă de şale şi se scorojeşte îmbătrânind sub ochii lui. Odată cu el. Dimineaţa îl vede tot acolo şi se bucură că n-a plecat niciunul. „Dacă văd castelul, ştiu că n-am plecat de pe lumea asta. Pe el îmi deschid ochii şi cu el mi se întunecă, în fiecare seară. Ne-am gândit să vindem şi să plecăm la mânăstire, suntem bătrâni şi n-o avea cine să ne grijească când om pica. Dar mi s-a face dor de el şi de albinele mele. Eu nu vând doar o casă aici, vând o casă cu castel, o privelişte rară. Cer un miliard şapte sute.” Citește în continuare „Inima vechii Transilvanii | Povestea stranie a castelului de la Coplean” →

Povestea reală a unor „sclavi“ români pe pământurile Italiei

  • Destăinuiri cutremurătoare şi întoarcerea cu drag la mult hulita Românie!

Zeci de mii de romani pleaca sa-si cistige o piine pe alte meleaguri, lasandu-si casele, parintii, copiii parasiti prin vecini, lasind tot ce le-a dat Dumnezeu al lor, neam, pamint, limba, amintiri si radacini. Se intorc, poate, cu banii agonisiti, multumiti ca au scapat de foamete. Nu povestesc prin ce au trecut. Din bun simt, dintr-o jena fireasca, adesea mint, ascund sau inventeaza alte povesti ale sederii lor in mult laudata Europa. Unii nici macar nu realizeaza ce li s-a intimplat: ei nu inteleg limba „stapinilor“ si surzi, muti, robotind ca niste masini lasa sa treaca pe linga ei zile si nopti in care nu vad decit lumina de la capatul drumului: intoarcerea acasa, cu banii in buzunar.


„Sunt mândră de poporul meu!“
Paula, o tinara de treizeci de ani, a muncit o luna de zile in pensiunea unor italieni. Cunostea foarte bine limba italiana, are studii superioare, avea nevoie de bani ca orice tinar roman, cirtea adesea fata de „nenorocita asta de tara“, dar cele treizeci de zile in Italia au facut-o sa inteleaga cit de mindra poate fi pentru ca este romanca. „In viata mea n-am crezut ca voi plinge de bucurie pentru ca ma intorc acasa. Mi-a fost totdeauna greu si aici, dar nu greutatea muncii de acolo sau de aici conteaza atunci cind spun ca sintem un popor mult, mult, mult deasupra altora! Romanii trebuie sa se adune, trebuie sa se trezeasca, sa faca aici tot ce pot ca sa aiba tara pe care o merita. Pentru ca sigur sint superiori altora din vechea si civilizata Europa. Am fost si in alte tari, am cunoscut si alti europeni care traiesc si muncesc la fel ca noi, dar pentru mine acum este clar ca sintem o natie mai buna decit multi altii. Desi suna aiurea din gura mea, am fost totdeauna foarte critica fata de compatriotii mei, acum spun cu toata sinceritatea si dupa experiente dure, ca sint mindra de poporul meu!“

Sclavii sosesc cu autocarul
Plecarea din Romania, adesea este o aventura. Sperantele sint mari, alimentate si de povestile „infrumusetate“ ale celor care s-au intors din lumea fagaduintei. Debarca din autocare si se imprastie care pe unde apuca, la cunostinte sau in pietele de unde bastinasii vin sa-si aleaga „marfa“ ca la un tirg de sclavi de altadata. „Pensiunea in care am lucrat avea sapte camere de dormit, o suta de locuri in restaurant, bar, bucatarie si trei apartamente de locuit pentru ai casei. Din prima seara am fost introdusa in ceea ce avea sa fie obiectul muncii mele. Spalam, frecam podele, veceuri, mese, oale, farfurii, geamuri, faceam paste, curatam peste, schimbam cearsafuri, aspiram, si iar spalam podele, mese, farfurii, ustensile, chiuvete, veceuri… Este incredibil, dar in toata pensiunea eram singura care trebuia sa fac toata munca. Daca terminam ceva de robotit, nu apucam sa ma asez pentru o tigara ca in momentul acela imi si trasau o sarcina pe loc inventata. Nici in cele mai dramatice povesti cu roabe si cenusarese nu gasiti ceva asemanator. Patronii aveau chiar pretentia sa intuiesc fara sa-mi spuna cam care pot fi sarcinile noi ce se iveau cu fiecare clipa. Daca sosea o masina cu alimente, de la cumparaturi, stapinul lasa usile deschise si trebuia sa intelegi ca urmeaza sa-i cari zecile de kilograme de alimente, sticle, cutii, baxuri in frigidere si sa le pui pe fiecare la locul lor, ca un om de-al casei, care toata viata a visat unde este locul laptelui, vinului, pestelui,… Toate micile nimicuri din care este facuta viata unui mini-hotel alcatuiesc un univers coplesitor de mizerii ce au mai degraba o componenta umana decit una materiala. Munceam 16 ore pe zi, cu pauza de masa de la prinz. Primeam pentru munca mea cit se incasa de pe doar… doua cesti de cafea servite in barul pensiunii“.

O chestiune de interpretare
„Occidentalii ii privesc pe romanii care merg sa munceasca acolo cu un dispret de care nu pot fi invinuiti. Noi sintem poporul care se vinde ieftin si refuza sa-si inteleaga macar conditia pe care singur si-a creat-o. Disperarea ne impinge sa spalam veceurile Occidentului, disperarea este motivul pentru care cei care se complac intr-o astfel de sclavie mai pot sa se suporte pe ei insisi. Adesea povestesc despre tragediile tarii lor, mai mult ca sa justifice in primul rind in ochii lor ceea ce fac. Cit priveste felul in care ne percep italienii pe noi, el tine de o oarecare rationalitate capitalista grefata pe o incultura si o lipsa de educatie crasa. Patronii pensiunii au avut totdeauna sentimentul ca ma salveaza chiar daca ma umileau, ca m-au tratat ca pe copilul lor chiar daca ma plateau mizerabil, nu mi-au cumparat o cartela telefonica desi i-am rugat si le-am dat banii, poate tocmai pentru a nu putea sa spun in tara cit de rau imi e… Dupa ce am primit primii bani, pentru ca salariu nu-l pot numi, am decis sa plec, cu prima cursa, spre tara mea. Au fost socati de decizia mea, alti romani «rezistasera» mai mult! Dar pentru ca si-au dat seama ca depasisem gradul de toleranta, mi-au dat drumul…“

Sânge de italian într-un suflet de român

„Intr-o duminica, a aparut in fata pensiunii tinarul care-i facea curte
fetei proprietarului la brat cu o femeie mai in virsta, curata si ingrijita,
uzata insa de timpuriu. Era mama lui. Plecasera din Romania imediat dupa
revolutie, cu toata familia pentru ca femeia avea singe italian, avusese
strabunici de pe acolo… Au fost invitati la masa. Cum m-a vazut si a aflat ca
sint romanca, a izbucnit in lacrimi. Imi povestea printre sughituri cit de grea
i-a fost viata de cind a ajuns in Italia mama. Traiesc din cei 600 de euro pe
care-i cistiga baiatul ca electrician, toata familia, iar despre Romania spunea
ingrijorata ca a vazut un reportaj in care parintii isi duceau fiica sa se
prostitueze. Femeia plingea cu sughituri pentru halul in care decazuse tara ei,
dar a recunoscut pina la urma, ca este doar un mod de a-si justifica si astazi
plecarea. Venise in vizita, pentru prima oara, la viitorii cuscri, ca sa le
ceara bani imprumut… Inca o umilinta in plus, pentru un roman, nu mai
conta“.