Categorie: Oameni și locuri

Războiul aurului la Roşia Montană: un munte de interese şi o mână de moţi

Departe de lumea dezlănţuită este tot o lume dezlănţuită. La Roşia Montană, un loc ascuns între munţi, aparent calm, o mână de oameni se pun de-a curmezişul unui megaproiect. S-au proptit în stânca muntelui şi nu se lasă duşi cu nici un preţ din calea unei investiţii de nouă miliarde de dolari.

O firmă canadiană, care vrea să exploateze aurul de la Roşia, plus ispita unor bani fluturaţi pe sub nasul tuturor la vreme de foamete şi moţii de acolo care nu vor să-şi părăsească pământurile, iată cele două tabere de beligeranţi între care se duce un război de mai bine de zece ani. Între timp, Gold Corporation a încercat toate metodele folosite în situaţii de relocare a unor comunităţi ca să-şi vadă realizat proiectul. A cheltuit bani, a făcut sondaje geologice, săpături arheologice, campanii de imagine pentru a obţine susţinerea publicului. A construit chiar şi localităţi surogat unde să-i mute pe localnici.Nimic, dar nimic nu a contat în faţa unor moţi hotărâţi să nu lase aurul ţării pe mâna străinilor şi nici a autorităţilor române, în care nu mai au încredere.

Locul unde a crăpat ochii

Vasile Sabo stă mai sus de drumul ţării, la câţiva kilometri de mers pe un drumeag de piatră, pe versantul muntelui. Acolo s-a născut. A moştenit pământul de la părinţi, care şi ei l-au moştenit de la părinţii lor, nici nu mai ştie de când sunt acolo. Are o gospodărie mare, în jurul casei sale se întinde curtea, o pajişte cu flori, cu fâneaţă, cu o stâncă răsărită printre găini, câini, cai, iar în grajdurile din sus, zece vaci frumoase. Din pământul lui, din vite şi găini, din grădina cu straturi trăiesc cu toţii, el, copilul şi femeia lui. Chiar şi fata care e doctoriţă la Mureş mănâncă tot din gospodăria lui. Ba mai mult, nea Vasile şi-a renovat casa, a făcut baie cu gresie şi faianţă, are tot ce-şi doreşte un om civilizat. Are şi ceva în plus. „Am linişte şi sănătate“, spune munteanul. „A venit Dănuţ de la Alba pe acasă, el o plecat acolo cu strămutarea. A venit şi mi-a spus: Vasile, s-ar putea să mă întorc. De ce mă, nu e bine la oraş? Nu, zice el, că am salariu minim, plus bonuri de masă, nu-mi ajung banii. Scot din buzunar pentru orice! Cum bag cheia în uşă, scot bani! De gaz, de apă, şi ca să arunc o sticlă la gunoi plătesc! Nu e trai şi nu am linişte. Cred că mă întorc la Roşia… uite aşa mi-a zis Dănuţ!“.

„Bucata de munte a lui Vasile Sabo nu e de dat!“

De ce nu vinde să plece? „Pentru că pământul e proprietatea noastră, așa cum statul român a avut o proprietate pe care a dat-o la Gold, aşa am şi eu o proprietate pe care, dacă nu vreau, n-o dau“, spune Vasile Sabo. „În muntele ăla pe care vor să-l radă am şi eu două hectare. E şi al meu şi eu nu vreau să dau la străini aurul, vreau să-l păstrez acolo, în pământ! Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar nu e de dat. Au dat destul la străini! Dacă la Bucureşti avem oameni fără minte, cineva trebuie să-i trezească la realitate. Bucata de munte a lui Vasile Sabo nu e de dat! Muncesc la coada vacii să trăiesc eu şi copiii mei, pământul meu e locul meu de muncă, nu-mi trebuie altul!“A lucrat peste 20 de ani la mina de aur ca mecanic. Se exploata pe atunci, până prin 2006, când s-a închis mina. S-a scos aur, dar nu atât de mult pe cât au plănuit canadienii de la Gold Corporation şi nu retezând munţii. „Şi înainte“, povesteşte Vasile Sabo, „se foloseau iazuri de decantare şi acolo erau substanţe toxice, dar exploatarea nu era la scară mare“.

Alt om, același loc

„E ca otrava, doamnă“, explică mai departe Eugen David, fost inginer miner, vecin al lui Vasile Sabo, „dacă e în cantităţi mici, nu e letală, dacă e în cantităţi mari, omoară!“. Eugen David are mâinile încă pline de sânge, vine din grajd unde i-a fătat o vacă. Se spală şi se aşază pe o butură în pajiştea din curtea lui, ca să stăm de vorbă. În casa proaspăt renovată pe care vrea să o facă pensiune (îi va spune Pensiunea Ţarina) are o nevastă, Maria, şi o fetiţă. În curte are trei câini, o iapă, Delia, cam „artistă“, şi o „expoziţie“ de sculptură monumentală. La el în ogradă a fost organizată cu ani în urmă o tabără de creaţie cu artişti sculptori de pe toate continentele. Inginerul David este acum fermier, creşte animale şi urmăreşte evenimentele din lumea largă, mai ales cele care au legătură cu proiectul Roşia Montană, asta şi pentru că este preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior, a moţilor care se opun proiectului de exploatare minieră.

O ipoteză

De ce Gold Corporation vrea să continue proiectul deşi pentru ei timpul acesta înseamnă bani pierduţi? „Pentru că altfel s-ar crea un precedent periculos“, răspunde David. „Vă daţi seama că mai sunt şi alte proiecte pe lumea asta şi dacă noi, o mână de oameni, reuşim să oprim o afacere ca asta, am da curaj şi altora. E vorba de politică la scară internaţională. Dar acum nu ne mai e frică de ei. La început, oamenii erau stresaţi de Gold, acum ştim că îi putem opri. Acum suntem în Uniunea Europeană, avem organizaţii mondiale de partea noastră, avem comunicare cu presa şi cu cea internaţională şi, mai ales, acum ştiu că îi pot învinge în justiţie.“

Timpul lucrează pentru fiecare tabără

Curajul celor care fac rezistenţă în munţi este impresionant, dar satul de jos este tot mai puţin convins că are rost să rămână pe poziţii. În poarta unei case pe care scrie „Această proprietate nu este de vânzare“, o femeie de aproape 50 de ani ezită să ne vorbească. Nu mai ştie dacă anunţul este valabil. „Aşa a fost la început, când aproape 90% dintre noi nu am vrut să vindem. Mai ales mama mea a fost împotriva celor de la Gold, dar acum nu mai suntem aşa de convinse. Cel puţin eu cred că, dacă ar veni să ne facă iar o ofertă, acum aş accepta. Nu am ce face aici, nu am de lucru, nu am nici un venit. Am lucrat la mină ca muncitoare, am avut şomaj, salarii compensatorii, dar acum nu mai ştiu ce pot face. Aş pleca…“

Şi o concluzie

„Sigur că nu au oamenii ce face“, spune Eugen David, „pentru că primarii şi consilierii locali, după ce ne promit în campanie că ne susţin, după ce-i alegem, trec de partea celor de la Gold! Aşa au omorât Roşia Montană, în cârdăşie cu Gold! Au luat o hotărîre de consiliu prin care nu se mai eliberau autorizații de construire. A fost o metodă de a omorî localitatea, lăsând-o fără nici o şansă!“. Cât priveşte apele poluate, David este pregătit cu răspunsul. „Unde în lume nu se pot epura apele? Ce mare lucru să facă un proiect pe mediu şi cu fonduri europene să epureze apele? E aşa o mare chestie asta?“
Iapa Delia se agită printre sculpturi, inginerul David îşi cheamă nevasta şi se îndreaptă spre grajduri să vadă ce mai face vaca. Se întoarce o clipă şi zice, aşa, ca o concluzie înainte de apusul soarelui: „Câte comune sunt în ţara asta? Mii! Câte au aur în pământ? Foarte puţine! Celelalte cum trăiesc? Aşa o să trăim şi noi!“.

Ce spune compania

Gabriel Resources, investitorul canadian din Gold Corporation, raporta pe 7 mai 2009 o pierdere netă de şapte milioane de dolari la cheltuieli totale de 16,3 milioane de dolari în primul trimestru al acestui an. În acest moment, Gabriel Resources construieşte cartierul Recea din Alba-Iulia pentru strămutarea familiilor care şi-au vândut proprietăţile din Roşia Montană. În 2009, compania a depăşit bugetul alocat acestor cheltuieli cu 15 milioane de dolari, de la 70 la 85 milioane de dolari, pentru care „compania are nevoie de capital suplimentar“, se arată într-un raport al societăţii destinat investitorilor. În acelaşi raport, Gabriel Resources estimează că, din momentul în care Guvernul va aproba raportul de evaluare a impactului asupra mediului, fără să mai apară alte evenimente, „de natură juridică sau de alt fel“, compania va avea nevoie de şase luni pentru a termina achiziţionarea proprietăţilor private din localitate, primirea tuturor avizelor legale şi completarea finanţării pentru începerea exploatării.

Gold știe secretul

Dincolo de toate discuţiile legate de Roşia Montană rămâne o întrebare simplă fără un răspuns lămuritor: cât aur este la Roşia Montană? Care este miza acestei nebunii care nu se mai termină? Unii vorbesc de 1,6 grame la tona de steril, alţii de peste trei grame la tonă. Geologii care au făcut cercetările la Roşia Montană răspund sec: „Datele sunt secrete!“. „Dar categoric este cel mai mare zăcământ de aur din Europa“, adaugă Bogdan Onac, profesor de geologie la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Aproape toţi colegii săi şi el însuşi au lucrat la cercetarea finanţată de Gold Corporation pe zăcămintele de la Roşia. Profesorul Onac spune: „Catedra noastră a avut de câştigat pentru că a putut face cercetare ani de zile pe finanţarea de la Gold, universitatea nu ne-ar fi dat, nu am fi avut nici o posibilitate de evoluţie. Aşa, aproape toţi colegii mei sunt acum în străinătate pe relaţiile făcute cât au lucrat cu Gold“. Însuşi profesorul Onac a plecat recent la Universitatea din Florida. Poate se mai întoarce la anul, în martie. Poate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Imagini din Roșia Montană (Foto: S G Mărghitaș)

Abrud, oraşul cu şomeri în fiecare casă. Flămânzii din Apuseni mor cu ochii pe o fată morgana din Canada şi un băiat portocaliu de-al locului

De pe Wall Street până la Abrud, distanţa este cam atât. Câţiva centimetri pe hartă. Aşa se explică faptul că zgâlţâiala financiară de acolo i-a prăbuşit la pământ pe amărâţii de la noi. S-a închis mina de cupru, nu mai avea comenzi, s-a restrâns activitatea la fabrica de mobilă, la cea de confecţii. Aproape în fiecare lună, din primăvară încoace vin ştiri despre concedierile de la Abrud. Pe fluxurile de ştiri, şomajul este dat la 60%. La Abrud afli că este de 85%. În scripte nu figurează cei care lucrau la negru, dar au rămas pe dinafară. În fiecare casă din Abrud, cineva a rămas fără slujbă în vara asta.

Chiar şi în casa primarului, soţia este şomeră

Bărbaţii stau acasă, îşi fac de lucru prin grădini. Ar merge la bar, dar nu mai au bani. Marius stă în faţa cafenelei din centru şi se uită lung după vreun muşteriu. Are 19 ani, zece clase şi nici o fărâmă de speranţă. Lucrează la bar pentru ce-i pică, nu s-a angajat nimeni că i-ar da vreun salariu. Nu are clienţi. Câteodată, câţiva, mai mult dimineaţa. Până seara scoate de-o pâine. S-ar duce în Italia, dar nici acolo nu mai e treabă, spun confraţii plecaţi. „Nu mai e de lucru nici pentru italieni, dar pentru noi. Care au apucat de au plecat înainte de criză poate se mai descurcă, care nu, gata!“, explică Marius, informat. În casa lor lucrează doar mama, la „Filatura de bumbac“ (este, de fapt, o firmă de confecţii italiană în clădirea fostei filaturi), unde au mai rămas cam o sută de femei angajate, din 250. Înainte de criză le dădeau 10 milioane vechi pe lună, plus bonuri de masă. După restructurări, doar salariul minim şi fără bonuri de masă, „dar e bine şi aşa, ce ne făceam dacă nu lucra nici mama“. Marius a lucrat, înainte să fiarbă cafele la bar, la un atelier de cherestea. Cam de un an încoace n-au mai vândut nimic şi au închis.

Citește în continuare „Abrud, oraşul cu şomeri în fiecare casă. Flămânzii din Apuseni mor cu ochii pe o fată morgana din Canada şi un băiat portocaliu de-al locului” →

Sasii din Saschiz s-au intors sa planga putin: „Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?”

Dupa 700 de ani, au venit din nou, s-au asezat toti la o masa, in jur de 400 de sasi. Georg, Anneliese, Hedda, Michael, Johann , vecinii si rudele lor, duminica la prinz mestecau piinea calda de acasa si o inghiteau cu ginduri cu tot. S-au intors din Germania ca sa mai stea citeva zile impreuna. Au fost la slujba de la biserica, de dimineata, apoi la cimitir. La prinz,cind s-au asezat la masa, barbatilor sasi nu li se zvintasera lacrimile din ochi.

„Sa ma iertati, rar veti vedea barbat plingind, dar si mai rar un sas lacrimind. Dar azi nu m-am mai putut retine”, se scuza cu demnitate sasul Dorner. „Vedeti casa de linga Primarie? E a mea. Va place?” Casa e in paragina. Un colt din acoperisul surii nu mai are tigle, vezi dincolo de zare prin el. Stau chiriasii Primariei acolo.

Ai lui Dorner au construit-o cu aproape 300 de ani in urma, ultima data au renovat-o cind el era inca acasa. Acum se uita cu minie la ea. Daca intoarce privirea pe partea cealalta a drumului, in piept il impunge alta durere. „Uitati-va la ea, o vedeti? Scoala, o vedeti? Acolo am invatat eu carte! Daca vin turistii si se uita la ea, ce zic, ce e aici, sintem in Irak, a fost razboi?? Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?” Citește în continuare „Sasii din Saschiz s-au intors sa planga putin: „Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?”” →

Trista poveste a ultimilor sasi din Transilvania. Fabula lui Hans despre iezenul fugarit de vulpe

De ce nu a reusit Romania sa umple golul lasat de sasi nici dupa 20 de ani? Si acum satele sasesti din Transilvania sint aproape goale. Casele, cindva dichisite, stau sa cada, iar din curtile sobre ale nemtilor de altadata, se aude astazi vorbindu-se tiganeste. Daca strabati Podisul Transilvaniei la ceas de toamna, cautind radacinile natiilor care i-au format cultura si civilizatia acestui tinut, pe nemti nu o sa-i mai gasesti. Johann Schaas din Richis, unul dintre ultimii sasi din Transilvania, spune intr-o fabula istoria intreaga a unei etnii fugarite din Romania, asa cum vulpea l-a fugarit pe iezen.

Am descoperit cu greu ultimii sasi din Richis, o familie care a plecat in Germania si s-a intors. Si alta care nu a plecat niciodata, desi toate neamurile din singele ei sint dincolo. Nu mai prea au cu cine vorbi limba lor, dar nici timp de vorbit nu prea au.

Johann Schaas din Richis cultiva pamintul singur: il ara, il seamana si culege roadele. De la el cumpara vecinii cartofi cu un leu kilogramul. Johanna ii cintareste in curte, in pune in plasa, vorbeste putin, ia banii si-i pune in sort. Hans si Johanna sint batrini, au miinile batatorite, sint uscativi, inalti, cu fete luminoase, ochi inteligenti. Amindoi trebaluiesc continuu pe linga casa. Johanna pune gogonele pe iarna, face laturile pentru cei doi porci, in timp ce Johann povesteste despre plecarea fratilor lui in Germania.

De ce au plecat sasii de la noi?

„Am sa va spun de ce au plecat sasii. Am sa va spun o fabula. Imi pare rau ca aflati acest adevar de la mine. Nu mai am mult de trait. Trebuia sa spun cuiva ce gindesc de multa vreme. Nu stiu cine de pe lumea asta nu putea rabda sa afle ca eu exist, dar daca ati ajuns aici inseamna ca trebuia sa se intimple.

Asadar, pe dealuri traiesc un iezen si o vulpe. Iezenul are picioare scurte si groase, maninca doar ierburi si fructe, nu e carnivor. El sapa bine vizuinile. Vulpea are picioare subtiri si iuti, alearga repede, e vinatoare, are miros bun, dar nu sapa. In fiecare primavara iezenul isi face o vizuina.

Vulpea se teme de el. Se uita de departe, iar dimineata, se duce, pe furis, si-si face nevoile la gura vizuinii. Iezenului ii miroase, dar nu are ce sa faca. Vulpea se duce si a doua dimineata si face treaba urita. Si a treia. Pina cind, iezenul nu mai poate suporta mirosul si pleaca. Paraseste vizuina. Ii ramine vulpii. Vulpea este istoria, doamna, istoria care a facut la usa sasilor multe dimineti la rind.“

Articolul integral se gaseste pe HotNews.ro

Cînd plouă mărunt în porturile Cretei: Taverne, pieţe cu peşte şi măsline, pescari şi un păhărel de ouzo

Obişnuiţi cu apa, pescarii cretani ridică ancora şi-n zilele cu ploaie. Dacă te scoli de dimineaţă prinzi forfota din port. Mirosul de sare şi alge, stropii calzi de ploaie timpurie şi sirenele răguşite. Bătrînele porturi deşi au ancorele ruginite, sînt asaltate vară de vară de ambarcaţiuni cu fiţe ale englezilor, olandezilor sau ale ruşilor.

Pe coastele dinspre Marea Egee, ale Cretei, în ultimii cinci ani s-au înmulţit micile staţiuni turistice. Cretanii au început să investească din capitalul acumulat în perioada de expansiune a turismului lor. Presiunea turistică i-a făcut să ridice staţiuni noi, cu ieşire la mare, hoteluri, magazine, taverne şi cluburi de noapte. Dar nasul fin al unui turist versat pleacă în căutarea porturilor vechi ale insulei. Pentru că nu poţi simţi adevaratul gust al Cretei dacă nu mănînci un peşte bun la taverna lui Iorgos din Agios Nicolaos sau în piaţa de alimente din Chania.

Pisica din port

DSCF0451Pe cît de aspră este marea, pe atît de blînde sînt porturile. Chiar şi agitaţia pescarilor este una veselă, plăcută. Pe chei se plimbă turiştii, motocicliştii, trei gîşte şi o pisică. Femeile vînd scoici iar fetele se plimbă pe sub chiparoşii în care miresele şi-au lăsat voalul, ca să le poarte noroc în dragoste.

Bărcile cretanilor sînt vechi şi bine lucrate, adevărate opere de artă. Un vas grescesc se distinge de toate celelalte din cheiul portului. Ambarcaţiunea cu vele, „Zorba grecul” este ca bătrînul cretan cu mustăţi pe lîngă un puşti imberb în şirul vaselor ancorate în port.

Trebuie să ştiţi că mările Greciei sînt înşelătoare, te seduc şi te ademenesc. Ca sirenele legendare, apele Mediteranei, dar şi ale Mării Egee sînt de un albastru intens, au un luciu sticlos, zdrobit în spume albe, jucăuşe. Mările acelei părţi de lume sînt frumoase, picturale, doar de acolo putea ieşi Afrodita, dacă a ieşit vreodată de undeva. Dar adîncurile lor sînt stîncoase, imprevizibile şi periculoase.

Doar pescarii versaţi pleacă singuri pe urmele lui Ulise. Siguri că ajung înapoi la cafeaua de dimineaţă, la taverna lui Iorgos, să mîngîie pisicile portului în timp ce trag din ţigară.

Din port în port

Am acostat la Agios Nikolaos, la Rethimnon, la Agia Gallini, pe cealaltă parte a insulei, cea mediteraneană. Dacă Chania este un port modern, foarte aglomerat, forfotind de viaţă, de maşini, comerţ şi turişti, la Agia Gallini (Sfînta Liniştită) am găsit un port liniştit şi frumos ca o poveste. Locul este legat de legenda lui Icar. Se spune că regele Minos i-a închis pe Dedal şi fiul lui, Icar, după ce au terminat labirintul pentru Minotaur ca să nu mai poată face nici o altă construcţie, niciodată. Ca să scape, Icar s-a avîntat spre Soare cu aripi din ceară. Aripile s-au topit, iar el s-a prăbuşit pe o stîncă. La Agia Gallini, stă profilată pe cer, statuia lui. Cu aripile albe, deschise spre răsărit, îi dă bătrînului port dreptul la visare, cu fiecare nouă zi.

Mîncarea pe chei

Grecii iubesc viaţa şi tot ce e frumos. Pentru ei mîncarea trebuie să aibă în primul rînd miros apoi culoare şi gust. Bucătăria cretană este foarte aromată, iar prăvăliile sînt pline de mirodenii, uleiuri aromate, seminţe şi ceaiuri. În piaţa din Chania te simţi ca într-un labirint în care te ameţesc mirosurile. Brînzeturi, măsline, carne tăiată de măcelari pe butuc, sub ochii cumpărătorului, peşte, rozmarin, salvie, mentă, coriandru, săpunuri, parfumuri, vanilie, portocale, smochine, migdale, fistic.

A ce miroase insula asta? A parfum de portocal, a ulei de migdal, a esenţă de fistic? Miroase a pămînt încălzit de soare şi iubit de oameni. Miroase înnebunitor.

Basilica păzită de gîşte şi o lopată

Uimitoare la cretani este o oarecare lipsă de formalism faţă de istorie şi vestigiile ei. Chiar şi ruinele de la Knossos au fost descoperite de Sir Arthur Evans, un englez studios. Pe ruinele unei vechi basilici din creştinismul timpuriu, duminică dimineaţa, cam pe vremea liturghiei, se plimbă şi ciugulesc liştite, un cîrd de gîşte. Cîteva străzi mai sus, în Hersonissos, Vangheli a găsit în grădină un capitel doric. Acum îl are în curte, printre pietre, lopeţi şi o roată de maşină. Poate îi va trebui vreodată la ceva!

Cretanii au simţul ironiei. Pentru ei istoria este în suflet, nu la muzeu. Ei păzesc cu străşnicie pofta de viaţă şi simţul măreţiei din sîngele lui Minos, mai mult decît eticheta unei piese de muzeu. Iar măslinii sînt, pentru aceiaşi cretani, o istorie la fel de veche şi de preţioasă prin venele căreia curge de mii de ani un sînge mai tare ca piatra: uleiul negru.

Iubind Creta la WC

La plecare din insulă, la WC-ul aeroportului Nikos Kazantzakis, pe uşă, alături de multe alte mîzgăleli stupide, declaraţii de amor şi cuvinte obscene găsesc un text scris chiar lîngă clanţă: „Te iubesc, Creta, îmi doresc să mă întorc pentru că aici vreau să trăiesc, pentru totdeauna”.

Este cea mai emoţionantă declaraţie de dragoste pe care am văzut-o vreodată. Este ceea ce simţi, oricine ai fi, pe aeroportul din Iraklion.

Creta, cea mai bogata insula a Greciei

Creta, cea mai bogata insula a Greciei

Reporterul vă conduce de data aceasta în inima istorică a Cretei. Acolo unde livezile de măslini înconjoară protector ruinele unui palat milenar, ca pe un cuib în care se adună şi viermuiesc zilnic mii de turişti. Acolo unde, de sub piatra străveche, coaptă de soarele dogoritor al acestei insule, se aud încă bătăile de copită ale Minotaurului. Din trecut şi prezent se recompune astăzi, viaţa Cretei.

Palatul de la Knossos a fost construit cu 5000 de ani în urmă, iar ruinele lui păstrează şi astăzi grandoarea celei mai specta culoase construcţii din Europa ace lor timpuri. A fost ridicat pe o colină, aripa în care se afla apartamentul regal avea patru etaje. Avea pavi lioane pentru primirea oaspeţilor, o sală a coloanelor după modelul căreia probabil că au fost inspirate basilicile de mai tîrziu, sala tronului, scări care urcau două etaje şi coborau alte două, intrări fastuoase, de 12 m lătime, băi, căzi din teracote şi cu sisteme de încălzire. Palatul era dotat cu instalaţii sanitare şi de încălzire nemiaîntîlnite, care îl făceau nu doar impresionant ca şi construcţie, dar şi confortabil.

Se uitau la insulă, de sus, ca Zeus!

Într-un mod foarte straniu, peisajele care apar în picturile murale din Creta sînt pictate ca şi cum ar fi văzute de sus! Cretanii se uitau la propria insulă ca Zeus, din înălţimi. Asta spune despre ei un lucru esenţial: că au trăit toată viaţa între cer şi pămînt, între vis şi realitate. Poate tocmai de aceea, pentru ei arta monumentală nu era destinată numai regilor. Ea se regăseşte în toate mediile sociale şi are legătură cu viaţa insulei, cu soarele, marea şi a nimalele ei. Mai puţin cu regulile unei curţi regale sau ale unui stil arhitectural. Prin tot ceea ce vezi la Palat sau în sat, Creta respiră libertate! Din frescele păstrate la Knossos se vede că locuitorii Cretei iubeau culorile vii (foloseau mai ales roşul, negrul, galbenul şi albastrul), liniile ondulate, mişcarea, erau pasionaţi de frumos şi-şi iubeau femeile. Desenele lor sînt calde şi emană emoţie. Construcţiile lor nu au nimic din rigiditatea palatelor Siriene sau Egiptene. Palatul de la Knossos arată că insula unde s-a născut Zeus a fost şi a rămas un tărîm al libertăţii şi al veseliei.

Oamenii

Erau rafinaţi, iubeau podoabele, vinul, muzica. Instrumente precum flautul sau lira sînt specifice mu zicii cretane. Oameni ai spectacolului, lîngă Knossos se află ruinele unui teatru cu bănci de piatră şi 500 de locuri. Popor de navigatori şi de artişti, cretanii nu erau războinici. Ei converteau războiul în legendă şi o risipeau în valurile istoriei. Asta fac şi astăzi. Convertesc legenda în bani pe care-i risipesc în pămîntul Cretei. Pentru că acum, cretanii investesc în drumuri, în oraşe şi staţiuni noi, în hoteluri şi în căutarea unei noi formule de a face turism şi de a păstra viaţa normală a insulei. Poate tocmai de aceea, după ce trag obloanele tavernelor şi închid palatele, cretanii se retrag la casele lor, culeg măslinele şi se ocupă de uleiuri, arome, esenţe. Ei hibernează şase luni pe an, îşi iau liber şi se retrag să viseze. Iar pentru asta au nevoie de singurătate.

„Toţi cretanii sînt bogaţi”

Cretanii, satui de „fenomenul” turistic, au închis sezonul cu un bilanţ impresionant. Au avut peste 4 milioane de turişti la Knossos, cel mai vechi palat din Europa. Au avut milioane de turişti în cele cîteva staţiuni la mare. Au bani, au măslini, viţă de vie, apă pe care o şi exportă, au soare şi mare. Aproape ca nu există cretan care să nu deţină milionul de euro. Livezi, hoteluri, maşini, tractoare, motociclete, taverne, vapoare. Creta este cea mai bogată insulă a Greciei. Ea cotizează substanţial la bugetul ţării, iar cretanii erau nemulţumiţi că nu li se întoarcea decît foarte puţin. De cînd cu Noua Democraţie, tocmai pentru că insula era cam „verde” din punct de vedere politic, autorităţile de la Atena au început să investească în drumurile cretanilor, ca să-i cucerească.

Afrodita îl iubește pe Sofocle

De ce-i iubim pe insulari? Pentru că limitele pămîntului de sub picioarele lor şi singurătatea depărtării de continent i-a făcut mai puternici, mai conştienţi de faptul că trebuie să smulgă locului toate esenţele lui, că lumea terestră e relativă şi că ce e de trăit şi de iubit trebuie făcut acum, aici şi fără limite. Limitele ţărmului le-au dat puterea nelimitată a imaginaţiei şi a visării. Insulele Greciei ne arată că şi visul este realitate.

Să fiţi siguri că legendele Greciei sînt adevărata Grecie. Că tot ce pare fabulaţia unor vremuri legendare în beţia soarelui şi a unor vinuri bune sînt de fapt, realitatea grecească. Tot ce ştim noi despre ei este adevărat. Miturile acelea s-au născut în mintea lor şi asta nu întîmplător. Aşa sînt ei.

O lume care te aşteaptă
Ajungem pe la amiaz în sat. E linişte şi cald. O toropeală moale se lasă peste drumul alb, peste casele de piatră şi livezile de măslini. Sub dudul ei de la poartă stă pe scaun, la masă. Aştepta. Îmbrăcată în negru, cu părul împletit şi mîinile în poală, priveşte spre geana drumului, să vadă din timp.
Am oprit şi m-am dus spre ea ca şi cum acolo trebuia să jung ca să înţeleg mai mult din Grecia mamă. Mai mult decît din staţiunile care stau să plesnească de atîţia turişti, maşini, marfă, comerţ, motociclete, ruşi, olandezi, Gucci şi Dolce / Gabana.

Grecia din bucătărie
E albă, răcoroasă, mare. Un dulap înţesat de obiecte şi fotografiile fetelor ei. Maşina de gătit, chiuveta din piatră, în zidul bucătăriei. O tejghea văruită în alb, pe care femeia pune păhăruţele de rachiu şi farfuria cu rahat dulce, de casă. Pe foc aşează ibricul de cafea. În colţuri cîte o masă cu scaune albastre. Tabloul patriarhului, mici fotografii din vechime şi un colţ al răposatului.
Fotografia lui e centrul micului altar. În cui e şapca lui, bastonul şi cîteva fotografii cu prietenii. Un bărbat grec foarte frumos. Demn, mustăciuos şi cu ochi pătrunzători. Un bărbat adevărat. Pe măsuţă, sub tablou o vază cu flori de toamnă şi o candelă aprinsă. El a fost bărbatul Afroditei.  Pe el îl iubeşte încă femeia în negru care îmi prepară cafeaua. O privesc lung. Această bucătărie exprimă cu fidelitate spiritul grec, ce are şi ce simte această lume. Măsline, rachiu, taverne, amintiri, vise şi multă dragoste. Aceşti oameni îşi venerează iubirile şi după moarte. Pentru iubire ei au pornit un război.

Taverna cu Sofocle
Bătrîna se aşază cu noi sub dudul umbros. Pe sub ramurile lui e prinsă plasă. Ca să adune fructele acolo. Apoi se pun în butoaie, ni le arată. Din ele se face rachiu. Are flori în vase de lut, scări proaspăt văruite, odăi curate, albe. Plantaţii de măslini şi rodii. Nuci. Ne aduce nuci, le sparge cu mîna pe marginea mesei. Ni le aşează în tăviţa verzuie, din alpaca. Pahare cu apă rece. Se descurcă bine cu taverna din bucătărie. Ne cere un euro şi jumătate. Îi dăm mai mult. Sofocle zîmbeşte liniştit din tablou. Vecina se uită pe sub mînă, de peste drum. Are clienţi văduva lui Sofocle.

Afrodita din Dariviana
O iau de mînă, îi spun că e frumoasă. O mînă rece, cu pielea zbîrcită de soare şi apă. Are 74 de ani. De trei ani e văduvă. Cum o cheamă? Afrodita. Afrodita din Dariviana. Aparatul de fotografiat clipeşte. În el a înghiţit o singură imagine:a Greciei.

Întoarcere la lumea mare
Pornim mai departe, pe drumurile Cretei. După ce vom vedea toate porturile, ruinele de la Knossos, munţii şi livezile bogatei Crete vom merge în cea mai frumoasă insulă a Greciei: Santorini. Publicația Agenda clujeană vă ţine aproape pe tot drumul. Începînd din acest număr am să vă povestesc de ce trebuie să vezi adevărata Grecie înainte să mori.