Melanezienii erau fermecaţi de avioanele care zburau pe cer. Niciodată, însă, obiectele acestea nu coborau spre ei. Albii, din contră, reuşeau să le prindă. Şi asta pentru că dispuneau la sol, în anumite locuri, de obiecte asemănătoare, care atrăgeau avioanele zburătoare. Aşa că indigenii au construit un simulacru de avion din crengi şi liane, au trasat un teren pe care l-au iluminat cu grijă noaptea şi au aşteptat răbdători ca avioanele să coboare.

Asta ne povesteşte Baudrillard în cartea sa despre societatea de consum. Acum, la un festival agricol, romii rudari din Turda s-au apucat să împletească cel mai mare coş de nuiele din lume. E aşa de mare încât cei de la Guinness Book l-au înregistrat imediat, coşul nostru depăşind de două ori dimensiunile celui polonez, care deţinea recordul. Aşadar, am făcut un coş din nuiele de două ori mai mare decât cel mai mare, care era al polonezilor. Şi este al nostru.

Nuiaua se unduieşte după nevoile omului

Don Bazil, aşa i se spune, are şapte copii şi 17 nepoţi. Acum s-au mai împrăştiat, dar când erau grămadă în jurul lui, abia încăpeau în odaie. Iar odaia parcă era mai mică decât coşul. Femeia şi copiii lui ştiu toţi să împletească. Nuiaua e peste tot pământul, răsare chiar şi când vrei să o stârpeşti, dacă primăria vine şi taie sălciile din zăvoaie, sălciile răsar primăvara ca apucatele, vlădiţe moi şi frumoase, drepte, se umplu văile de ele. Nu-i vorbă că, altădată, erau şi mai multe. Din ele se făceau case, garduri, hambare de toate formele, legănuşe pentru copii, scăunele, căruţe, laviţe. Nuiaua se lăsa unduită în toate chipurile, după nevoile omului.

Ai lui don Bazil nu împletesc nuiaua de ieri, de azi, ci de multă vreme. Ei şi-au subţiat degetele, le-au muiat ca pe nuiele, le mişcă cu îndemânare, au meşteşug şi, dacă lucrează cu osteneală, fac şi zece coşuri pe zi. Pentru cartofi, lemne, struguri.

Orice om serios poate face un coş, dacă vrea!

Azi-dimineaţă, Rezmuveş Bazil s-a trezit devreme, că de mult nu mai are somn, şi a împletit, până să plece la Cluj, două coşuri cu toartă. Femeia lui şi copilul ăl mic pleacă prin sate şi le vând. Când are câteva, le duce pe spate, merge şi strigă. Se duce vestea, lumea se alarmează că e un cetăţean care vinde coşuri, se adună şi cumpără. Nu le vinde scump, 15-20 de lei coşul. Când au mai multe, iar vremea le permite la vânzare, pleacă prin sate cu căruţa.

„Vlădiţele trebuie să fie subţiri şi lungi, se taie cam de acum până în mai, ca să fie coapte. Apoi, între mai şi august, nu mai tai, că nu sunt bune, sunt crude şi se înnegresc. Nu e greu să împleteşti, iar nuiaua e de la Dumnezeu, o dă pe tot locul. Trebuie un pic de îndemânare şi ochi, că nu poţi face lucru strâmb sau nepotrivit. Eu zic aşa, orice om cât de cât serios poate să facă un coş dacă vrea!“

Articolul integral este publicat in Cotidianul.ro