Cred că revelionul este o sărbătoare urbană. Altfel, nu înțeleg de ce nu am niciun fel de amintiri legate de această noapte. În mintea mea, mai importantă decît trecerea anilor este o ploaie de vară venită din cer după luni de zile de secetă, o înghețată cumpărată de la căruța care trecea pe drum sau o zi fără să faci nimic.
Citește în continuare „Revelionul. O sărbătoare pe care nu mi-o amintesc”
Categorie: Oameni și locuri
O mînă de cylon
Cylonii, o specie creată de oameni, ceva între mașină și om, dar cu dorința de a simți și trăi ca omul adevărat, dintr-o poveste SF, aveau puterea de a trăi în lumile pe care și le imaginau. Își închipuiau, cînd le era mai greu, un țărm de mare, nisipul cald sub picioare, casa albă, plină de flori, copiii în leagăn pe terasă și pontonul plin de pescăruși. Vise împrumutate de la oameni.
Și acolo evadau. Construiau bucată cu bucată lumea în care ar fi vrut să trăiască visul lor de mașină-spre-om.
Citește în continuare „O mînă de cylon”
Amintiri din vremea când statul era la fel de neputincios, dar oamenii nu erau la fel de mărunţi
Noi nu trăim ce n-a mai trăit nimeni. Oamenii au suit și coborît de nenumărate ori, vremuri proaste după vremuri bune și vremuri bune după cele proste. Dar important a fost să rămînă frumoși, curați, oameni de ispravă. Am căutat în arhive și i-am găsit pe unii. Vi-i aduc astăzi, aici, pe blog (e tot ce am acum) ca să-i cunoașteți și voi. Să înțelegem împreună diferența dintre ciocoii noi și domnii vechi.
Articolul l-am scris în 17 martie 2010 și a fost publicat pe Realitatea.net. Îl reiau astăzi, cu aceleași gînduri, cu aceleași sentimente.
În dimineaţa zilei de 17 martie s-a trezit şi şi-a amintit că trebuie să expedieze cartea poştală. A cumpărat-o la serbarea fetelor de vineri seara. A dat o coroană şi jumătate pe ea. Domnul locotenent Csintos îşi înmuie tocul în călimară şi scrise frumos, pe vederea cu desen. „Poate şi Cyclamen vrea să-şi facă drum la Cluj?” Şi o trimise către Sasz Cyclamen Erzsebet din Luduş.
E ceva ce încă nu știm
Cineva mi-a povestit, astă-seară, că dintr-un sătuc din Albania vezi, cum te uiți așa, spre Corfu, dunga ce separă Marea Ionică de Marea Adriatică. Vezi în zare mările despărție și de fapt, unite, una verde și cealaltă albastră, și între ele o cărare, care pare să taie apele în două… Locuitorii sătucului s-au obișnuit cu apa lor din două mări, alunecînd, ca una singură peste pielea decolorată a pămîntului. E o priveliște stranie, iar granița de ape le aduce tot felul de gură cască și mai fac un ban. Din apă își iau mîncarea, că e Ionică sau Adriatică, peștii se scurg nevămuiți peste granița închipuită dintre ape. Ea e totuna.
Visul. Paulo Coelho, Transilvania și spărgătorul de nuci
Azi a nins în Transilvania. Dinspre București se rostogolesc spre noi, veștile proaste. Eu caut pe net culturi de lavandă. Visez să umplem ogoarele albe, cu cîmpuri de lavandă și trandafiri pitici.
Așa e cînd ninge în Transilvania.
Visele nu sînt, după cum ne-am obișnuit să le defăimăm, niște iluzii pentru proști. Ele animă mințile și le dau energie, pun oamenii pe jar și-i împing să mute munții din loc. Visul nu e doar o închipuire deșartă, chiar și atunci cînd nu se împlinește, el dă sens existenței noastre. Pe noi, și nu pe maimuțe, ne ajută să mergem înainte.
Citește în continuare „Visul. Paulo Coelho, Transilvania și spărgătorul de nuci”
De 150 de ani, frămîntă pîine cu mîinile în centrul Parisului. Plus 1400 de ani de afaceri în construcții
E dimineață. O tînără de 27 de ani își așteaptă, la o masă de stejar așezată în mijlocul bucătăriei, angajații firmei cu micul dejun pe masă. Lapte cald și cornuri preparate în brutăria lor. S-a întors de curînd de la Harvard, unde făcea dreptul. Dar un accident de mașină i-a omorît ambii părinți și fata a fost nevoită să vină acasă, la Paris să preia afacerea de familie.
Brutăria lor e vestită. Are peste 150 de ani vechime și coace pîine pe un bulevard central din capitala Franței în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, mai puțin duminica. Fără întrerupere.
Pîinea este plămădită cu mîinile, se coace în cuptoare încălzite cu lemne și poartă ștampila de autenticitate a familiei. E mama pîinilor pariziene.
Citește în continuare „De 150 de ani, frămîntă pîine cu mîinile în centrul Parisului. Plus 1400 de ani de afaceri în construcții”
Cum am cumpărat o femeie de la iarmarocul de mall. Sub ochii lui Fătuloiu
Sîmbătă, a fost tîrg la mall, la Cluj. Nenea Ernest, cel care ne dă de fiecare dată alune caramelizate pîrporite pe vîrtelniță într-un cărucior pictat, este organizatorul bîlciomallului. E mișto, pe cuvîntul meu de om. Vin acolo, cu sutele, samsarii de vechituri (să nu se supere, că ei le zic antichități!). Unele sînt aduse din Suceava, Baia Mare, Iași, Brașov sau Tîrgu Mureș. Vin și ungurii de lîngă graniță. Vînd icoane cu Maica Domnului bălaie, de la catolici, lampadare de porțelan și tabachere de piele. Vînd și pe mama și pe tata. În tablouri de salon, cu monoclu și pălărie.
Maldăre de obiecte grămădite pe mese și pe sub mese. Ziare din timpul celui de-al doilea război mondial, o pendulă, ceainice și candelabre, farfurii și lingurițe, solnițe și oglinjoare, sticluțe de parfum și perii de argint. Tot ce-a rămas după hoardele de trăitori, generații de generații care lasă în urmă scame de amintire. Tunica generalului, portofelul lui cu cheiță, pălăria. La piciorul mesei, o caschetă de soldat neamț. Un făraș de alamă și o măturică de păr. Sluga uitucă le-a pierdut prin bîlci, la mare înghesuială.
Citește în continuare „Cum am cumpărat o femeie de la iarmarocul de mall. Sub ochii lui Fătuloiu”
Gazetino 