Categorie: Oameni și locuri

Învins la Bursă, se îndreaptă spre agricultura deșteaptă. Povestea lui Florin Baci care cultivă legume, le vinde pe internet și face workshopuri într-un sat de lîngă Cluj

„Sîntem pe un drum greșit” spune Florin. „După ce am pierdut mulți bani la Bursă, acum doi ani, am început să studiez economia mondială, politologia și științele vieții. Am înțeles din literatura de specialitate, dar și din dezbaterile actuale, că lumea așa cum o vedem noi astăzi este clădită greșit. Că sîntem într-un impas economic, ideologic și etic.”

Florin este student la facultatea de agronomie, și-a făcut un site pe care își promovează afacerea, anul trecut a avut o grădină de 1500 mp, iar acum a închiriat 50 de ari de teren, într-un sat de lîngă Cluj unde va cultiva legume. Le va vinde abonaților: 35 de lei coșul, livrat la domiciliu, o dată pe săptămînă. Pînă atunci, le vorbește sătenilor despre permacultură, un concept complex care leagă pămîntul de ideologie, un fel de nouă religie a facerii lumii din propria materie, fără imixtiuni industriale și fără reziduuri. Florin este un exemplu că tînăra generație se poate întoarce la agricultură doar dacă mai întîi i se prezintă această variantă atractiv din punct de vedere conceptual. Citește în continuare „Învins la Bursă, se îndreaptă spre agricultura deșteaptă. Povestea lui Florin Baci care cultivă legume, le vinde pe internet și face workshopuri într-un sat de lîngă Cluj” →

Cotele crizei la intersecția lui Șaguna cu strada Argeșului

O zi cu soare, cum n-a mai fost de multă vreme. Bate un vînt subțire, îți zburlește un pic pielea, dar soarele e minunat.

La gheretele de pe strada Argeșului, ușile stau deschise, iar vînzătoarele au ieșit în prag, la o poveste. Și-au luat cîte o cafeluță în pahare de plastic și și-au aprins țigara. Vorbesc tare, între ele, fiecare din ușa ei, pentru că nici să părăsească de tot magazinele nu pot. Una a vîndut o pereche de pantofi unei doamne mai în vîrstă, erau purtați dar numai buni, a convins-o pentru că erau comozi, moi-moi, ca mănușa și nu erau scumpi, doar 15 lei. Dar atît pe ziua de azi.
Citește în continuare „Cotele crizei la intersecția lui Șaguna cu strada Argeșului” →

Victoriile luptei anticorupție. Cum a tăbărît Garda Financiară pe mărțișoare.

E frig și pe la amiază. O burniță subțire sfichiuiește aerul și așa umed. Pe jos, o zăpadă muiată în picioare, clif, clif, sare neagră ca pămîntul, pe pantaloni. De o parte și de alta, mese cu zorzoane de sărbători.

Un leu mărțișorul cu potcoviță, 10 lei o brățară de alpaca, doi lei un coșar de cîrpe. Pavel se mișcă de pe un picior pe altul, el are mărțișoare pictate pe pastă. Le dă cu doi lei bucata. Dar nu prea are cui să le dea. A vîndut mai puțin decît oricînd. Oamenii trec grăbiți, înfrigurați, nu se prea opresc. O văcuță veselă, pictată pe un rotogol de lut, rîde prostește la un smoc de iarbă. Dar n-apuc să văd vaca bine.
Citește în continuare „Victoriile luptei anticorupție. Cum a tăbărît Garda Financiară pe mărțișoare.” →

Sclavii globalizării. Povestea Ninei de la Nokia și a lui Petru de la Petrom

Nina

Nina se scoală devreme, trage hainele pe ea și fuge spre drumul țării pe unde trece microbuzul Nokia. Ajunge acolo, parcurge filtrele, se schimbă și ajunge la bandă, înainte de fix. Așa sînt programate cursele de transport, ca Nina și fetele să ajungă la timp. Niciun minut în minus.

Se așează la bandă. Acolo va sta 12 ore, în picioare. Din care, 30 de minute va merge să stea tot în picioare, la coadă la împins tava. În mîini are mănuși, pe cap, o bonetă și e încălțată cu papuci de plastic. „Arăt ca un pui congelat”, spune Nina și rîde. Nu trebuie să ajungă nici fir de praf din colbul ulițelor din Jucu, pe minusculele piese făcute de altă Nina, din Taiwan. În fiecare tură, stă doisprezece ore în picioare și ansamblează telefoane Nokia. Două mii de bucăți trec, de fiecare dată, prin mîinile bătătorite de sapă ale Ninei. Citește în continuare „Sclavii globalizării. Povestea Ninei de la Nokia și a lui Petru de la Petrom” →

Mărturii de dincolo de porțile domeniului Țiriac. O tînără pictoriță povestește cum a fost restaurat Castelul de la Balc

Kitsch, zgîrcenie, grobianism și ceva înfumurare locală. Iată ingredientele imitației de la Balc, un loc pentru care aerul aristocrat a rămas doar în fotografia din albumul cu poze, după care a fost pictat.

Balc și ce se întîmplă acolo arată încă o dată dorința stupidă a românului de a imita ce a văzut la alții, dar cu o stîngăcie și o lipsă de resurse care fac ridicolă încercarea. Străinii care vin și împușcă mistreți pe domeniul lui Țiriac, sînt și ei, ca și Țiriac, niște personaje care aspiră la mai mult decît pot. Unii au bani, alții doar o glorie pierdută.

Și iată cum, an de an, se adună o armată de bărbați înfrînți să-și regăsească virilitatea într-un fel de Hunterland of Țiriac. Vin din lumea de plexiglas să-și recapete self esteem-ul în lupta cu mistreții. Dar cum mistrețul de Balc nu e decît un biet animal înconjurat de sîrmă electrificată, chiar și acest exercițiu de recucerire a gloriei rămîne un eșec, o simplă minciună.

Iar vînătoarea, ca și castelul, o jalnică imitație.

Am reluat astăzi povestea tinerei care a pictat castelul de la Balc pentru că ea explică și mai bine cum și de ce a ajuns Țiriac să servească mistreți la micul dejun.
Citește în continuare „Mărturii de dincolo de porțile domeniului Țiriac. O tînără pictoriță povestește cum a fost restaurat Castelul de la Balc” →

Iar a erupt Etna. Cum e viața pe munte și la poalele lui

Această prezentare necesită JavaScript.

Negreșit, să te plimbi pe Etna pare un nonsens. Însă mie mi s-a părut cea mai cu sens călătorie.

Fumegă tot timpul, iar din cînd în cînd erupe de-a binelea și lava o ia la vale. Azi noapte a curs pe tot versantul estic.

Cînd e liniștit vulcanul, oamenii dau să-l vadă și să-i simtă de aproape nările pufăinde. Nu e un munte propriu-zis și, cînd îl vezi, îți dai seama că lumea nu s-a putu face pe de-a-ntregul în șapte zile. Probabil că Dumnezeu mai face și acum la ea.
Citește în continuare „Iar a erupt Etna. Cum e viața pe munte și la poalele lui” →

De 800 de ani trăiesc între două lumi. Oamenii cu trupul aici și cu sufletul acolo

Aseară m-am întîlnit din nou cu prietenii mei, armenii. Mi-am dat seama că în mod ciudat, mă simt atrasă de minoritari, eu însămi un om cam de nicăieri, pregătit să plece niciunde.

Așa sînt și ei. Cuminți și înstrăinați de mersul vremurilor, o mînă de oameni își petrec împreună sărbătoarea Crăciunului și după obiceiul de acasă, din Armenia. Nici ei nu mai sînt atîția cîți ani a numărat istoria că ar fi trecut de cînd au plecat din țara lor. 800.

A fost primul popor creștinat, în anul 301. Au fost mulți și au rămas puțini. După războaie, foamete și-un genocid, s-au regăsit mai mult pe drumuri decît acasă. Au fost inteligenți, avansați tehnic și organizatoric, armenii au construit peste tot pe unde au trecut. Au făcut orașe, biserici, cetăți, au construit case și poduri. Din Crimeea pînă la Viena și în mai toată Transilvania. Orașul Gherla a fost construit în întregime de armeni, pe la 1700.
Citește în continuare „De 800 de ani trăiesc între două lumi. Oamenii cu trupul aici și cu sufletul acolo” →