Tot mai multe localități din România nu mai plătesc facturi pentru energie. Comuna Iclod, din județul Cluj, și-a propus în urmă cu doi ani să devină independentă energetic. A instalat panouri fotovoltaice și, de atunci, Primăria, două școli, casa de cultură și baza sportivă sunt alimentate cu energie solară.
Anul trecut, pentru tot anul 2023, facturile lor au fost 0. Aproape 150 de panouri solare asigură acum gratuit independența energetică la Iclod.
„Am fost prima primărie din Cluj și a doua din țară care a devenit independentă energetic. Acum se văd și beneficiile: n-am plătit niciun leu tot anul trecut la energie pentru clădirea primăriei, două școli, casa de cultură și baza sportivă”, a explicat Emil Pîrțoc, primar la Iclod.
Cum a început totul
Inițiativa primăriei clujene a venit în momentul în care se anunța o criză a energiei energetice.
„Când am văzut că prețurile la energie o luau razna, am hotărât să găsim o soluție, să vedem ce putem face ca să avem o sursă alternativă.
Și chiar atunci eram contactați de foarte multe firme de consultanță pentru accesarea de fonduri europene sau guvernamentale, pentru programe care finanțau montarea de panouri fotovoltaice.
Dar toate ofertele erau destul de scumpe și nu ne garantau accesarea la aceste fonduri. Și atunci, împreună cu domnul primar și Consiliul local, am luat decizia să realizăm investiția din bugetul local”, explică Claudiu Sălăjanu, șef de serviciu Urbanism și Achiziții publice din Primăria Iclod.
„Astfel că am început să căutăm firme de profil. Știam că există și firme locale astfel că le-am solicitat oferte. Aveau avantajul de a lucra mai rapid, puteau să ne răspundă la toate solicitările și să ne și asigure mentenanța.
Noi preferăm să lucrăm cu firme din localitate pentru că banii rămân aici, iar angajaților, fiind localnici, le-ar fi rușine să-și bată joc.
Când o firmă de aici, de la noi, ne-a adus oferta pentru instalarea de panouri fotovoltaice, suma totală era mai mică decât suma cerută de alții doar pentru consultanță!
Am mai cerut câteva oferte și am ales-o pe cea mai bună. Am procedat bine, pentru că am ieșit ieftin și, de atunci încoace, firma locală asigură și mentenanța. Îi chemăm oricând, că e zi sau noapte, și vin repede”, continuă primarul să descrie felul în care au ajuns să implementeze un proiect care le aduce avantaje mai mari decât sperau.
De ce nu mai plătesc facturi pentru energie locuitorii din Iclod
Primarul și achizitorul-șef de la Iclod (foto: Gazetino)
În anul 2022 proiectul vizând panourile solare a demarat.
„Din fericire am reușit să instalăm panourile pe toate clădirile care țin de primărie. Firește, proiectul s-a realizat pe baza istoricului de consum pe un an de zile. În funcție de asta s-a făcut calculul necesarului.
S-a avut în vedere că noi avem și o bază sportivă foarte modernă, unde joacă și echipe de la Cluj, ca de pildă Universitatea Olimpia, cea mai titrată echipă de fotbal feminin din România.
Energia pe care o produc panourile alimentează baza sportivă și cele două școli, din Iclod și Livada, în total – cinci obiective”, explică Claudiu Sălăjanu, unul dintre inițiatorii proiectului.
Proiectul a vizat la început înstalarea la căminul cultural a 24 de panouri solare monocristaline de 500W, la școală 16 panouri, iar la Iclod Arena – 8 panouri. Investiția pentru cele trei sisteme a fost estimată să fie amortizată într-o perioadă de 5,5-7 ani.
În total proiectul a costat 37.000 de euro. „Când am începu să punem noi panourile un kWh costa 3 lei, acum ar fi 6 lei, dacă n-ar fi subvenționat la 1 leu până în 2025. Ne bucurăm că am făcut investiția la timp”, spune Claudiu Sălăjanu.
Reprezentanții primăriei Iclod precizează faptul că furnizorul de energie electrică nu a făcut încă regularizarea: „Însă producția este impresionantă, chiar ne-a surprins!”
Un calcul al producției pe anul trecut arată că panourile de pe clădirea primăriei au produs 10.520 kWh, cele de pe școala din Iclod 8.820 kWh, de la cea de-a doua școală 1.370 kWh (aici panourile au fost montate mai târziu), cele de la baza sportivă 2.550 kWh, iar de pe Centrul cultural 3.950 kWh.
În total, panourile fotovoltaice instalate la Iclod au produs 26.910 kWh.
În același timp, reprezentanții autorității locale spun că toate contractele legate de instalarea de panouri, pe fiecare clădire, conțin clauza obligatorie cu prestatorul de a obține documentele de prosumator.
„Cu toate punctele astea avem contracte de prosumatori, practic, de compensare. Încă nu ni s-a făcut factura de regularizare, dar asta nu este problema noastră.”
Implementarea proiectului a ținut cont de valoarea consumului pe anii precedenți. „Calculele au arătat că avem nevoie de o putere istalată de 32 kW în total. Pentru comparație vă pot spune că în anii precedenți instalării panourilor numai pentru clădirea primăriei plăteam la energie 1500 de lei pe lună, ori 12 luni vă dați seama ce gaură în buget. Astfel am redus la 0 nu doar cheltuielile cu primăria ci și cu școlile și baza sportivă, care erau și ele destul de mari.”
Proiecte legate „solar”
La Iclod clădirile școlilor precum și a grădiniței cu program prelungit sunt modernizate, iar recent a fost semnat contractul de lucrări pentru construirea unei Cantine școlare prin Compania Națională de Investiții.
Casa de cultură este amenajată astfel încât acolo pot avea loc spectacole dar și evenimente locale, aniversări sau diferite întruniri.
„Nu luăm bani pentru câte un majorat, vă dați seama că oferirirea sălii este cadoul nostru pentru majoratul unui tânăr. Cum să nu facem măcar atât pentru ei?!”
În baza sportivă se antrenează tinerii din localitate și au loc competiții sportive.
„În baza sportivă de la noi au loc antrenamente inclusiv seara târziu. Se țin nocturne, se consumă energie, dar acum avem avantajul că nu ne costă nimic.
Am amenajat și la Livada, tot un sat al comunei noastre un teren de fotbal cu noctură, alimentat tot de la panourile solare.
Dacă nu realizam acest proiect, nu am fi putut să ne permitem”, spune primarul.
Un alt obiectiv inclus în lista consumatorilor de energie solară de la Iclod este amfiteatrul în aer liber. O construcție modernă cu 300 de locuri unde se vor organiza spectacole dar și proiecții sptămânale de filme.
„Toate vor fi consumatoare de energie care nu ne va costa nimic”, a explicat primarul localității.
Facturile de anul trecut au confirmat acest lucru: Primăria Iclod nu a plătit niciun leu la energie. Toate clădirile alimentate de la panourile fotovoltaice pe care le-au instalat au funcționat cu 0 costuri.
Ele asigură nu doar iluminatul, pentru că au fost instalate pompe de căldură și sistem de aer condiționat, clădirea primăriei folosește energia solară și pentru aclimatizare. Atât iarna cât și vara.
Independență energetică și politică
Primăria Iclod a depus spre spre finantare un proiect pentru realizarea unui parc fotovoltaic de 78 kW care va asigura energia electrica necesară iluminatului public pentru întreaga comună.
Un alt proiect vizează clubul de fotbal, unde se vor antrena peste 50 de copii din localitate. Acolo vor avea stadion cu teren sintetic, nocturnă, vestiare și dușuri, totul alimentat cu energie solară.
„Și aici, la centru de comună, avem peste 100 de copii care folosesc baza sportivă, înclusiv seara. Iar cheltuielile noastre cu energia acum sunt zero.
Ne-am gândit că e mai bine să le oferim copiilor noștri șansa să facă sport decât să stea pe șanțuri, iar oamenii să se adune nu doar la cârciumă.
De aceea am investit și în amfiteatru sau casa de cultură care are 400 de locuri. Sunt spații unde se întrunește comunitatea. Altfel cum să menții o comunitate unită dacă nu-i oferi locuri și prilejuri de a se întâlni?”, explică primarul.
Un alt proiect se referă la cantina care va asigura o masă caldă pentru toți elevii, obiectiv inclus la rândul lui în rețeaua de energie solară.
Primarul Emil Pîrțoc este primar din 2018, independent politic. A fost jucător de rugby și arbitru internațional. Primăria Iclod are 24 de angajați. Populația comunei este de 3.950 de locuitori din care 550 sunt copii. 30 de societăți comerciale înregistrate pe teritoriul comunei contribuie la bugetul local.
Strategii
Potrivit celor mai recente date de la Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, România are o capacitate de producție de 3 GW de energie eoliană și 1,5 GW de energie solară.
Conform versiunii actuale a PNIESC, adoptate în octombrie 2021, România își propune astfel ca ponderea energiei din surse regenerabile să ajungă la 30,7% în consumul final brut de energie până în 2030 prin punerea în funcțiune de noi centrale eoliene, fotovoltaice și hidroenergetice, precum și prin creșterea numărului de prosumatori.
Prin versiunea Strategiei pe Termen Lung pentru Reducerea Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră (STL) notificată de România către Comisia Europeană în aprilie 2023, ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie la nivelul anului 2030 crește la 36,3%.
„În pandemie l-am visat pe bunicul. Stăteam la Boston, țineam cursurile cu studenții on-line și mă simțeam foarte singur și, așa cum mi se întâmplă întotdeauna când sunt într-o perioadă de criză, l-am visat pe bunicul. Mergeam cu vechea lui Dacie roșie cu care mă ducea la grădiniță și-mi zice: Nu-ți mai fac griji că găsim casă, eu conduc, tu te uiți pe geam și o să vezi semnul pe poartă. Și când am ajuns în Criț, am văzut semnul pe poarta asta – vedeți, e săpat în lemn anul 1844 – și gata, am luat casa!”
George Paul Meiu, profesor de antropologie la Harvard, colindase lumea, din Montreal unde a locuit cu părinții și a studiat sociologia, la Chicago, în Africa, la Boston… Locuia în apartamente închiriate și își dorea o casă a lui, un loc al lui. „Visam să am bucățica mea de univers, de multă vreme tânjeam după asta și mi-am zis, prea mult am amânat acest vis, trebuie să se întâmple.”
Și, pentru că în satul bunicilor casa lor avea deja moștenitori, a pornit prin satele pe care le mai știa din copilărie să-și caute una. A ajuns în Criț și, mergând pe străzi, a găsit poarta din vis, era însemnată cu anul când a fost făcută: 1844.
Casa era de vânzare. A cumpărat-o de la tanti Ani, ultima moștenitoare din fosta curte Möckesch. Ana rămăsese văduvă, locuia în Brașov și nu mai putea să o îngrijească. Când l-a întâlnit pe George s-a bucurat, i-a vândut casa și i-a lăsat tot ce era în ea. Fețe de masă, tocătoarele cu însemnul curții, dar mai ales fotografiile de familie, pe care George le-a dorit. I-a vândut livada și pășunea. I-a lăsat în grijă și mormintele străbunilor de pe deal. I-a lăsat și un câine negru, care, de atunci, a murit de bătrân.
În 2022 și-a luat un an sabatic de la universitate și a venit la Criț. Voia să fie singur și să scrie o carte. „Casa nu era gata, scoteam apă din fântână, mă spălam de la cazanul de pe soba cu lemne, dar am vrut să cunosc casa așa cum era ea, înainte să înceapă renovările, să trăiesc la fel ca cei care au trăit în ea înainte. Și a fost o experiență grozavă anul acela. Eram atât de obosit fizic, tăiam lemne de dimineață, le duceam la sobă, făceam focurile la bucătărie și în cămăruța mea, scoteam găleți cu apă din fântână… și așa am scris la ceva în anul ăla. Am terminat o carte care se publică acum la Chicago, despre panici morale în Africa de Est”.
Lumea lui Meiu
În mijlocul grădinii de deasupra casei, George îmi arată oile de pe deal. Le-a lăsat să pască și va primi bânză pentru iarbă. Mergem la cimitir și George îmi arată mormintele străbunilor casei. Mai smulge un smoc de iarbă de lângă piatra funerară a Sofiei Martini, fostă Schmidt. Și-ncepe să-mi descrie arborele genealogic al familiei din care acum face parte. El l-a reconstituit, pentru că, de acum, sunt „rudele” lui.
A doua zi o va întâlni pe Sofia Folbert, care acum împlinește 101 ani și este memoria vie a satului ei. E încântată să-l cunoască. Se îmbrățișează și, așezați pe pat, unul lângă altul, George cu laptopul pe genunchi îi arată fotografiile de familile, casa Möckesch. Împreună descâlcesc relații de rudenie, povestesc despre casă, pod, pivniță, cimitir, sat, trecut și despre vara asta în care doamna Sofia spune bucuroasă: Acum, că ești aici, am cu cine dansa!
Din Biblie scoate un carnețel minuscul pe care cândva voia să-l ardă. Este jurnalul ținut de ea în timp de război. Scrisul, ca o caligrafie japoneză, umple foile mici, îngălbenite.
George citește: „1944. Suntem în tren și auzim cum se bombardează. Nu ne întrebăm dacă vom mai trăi mâine sau la anul. Ci dacă mai suntem în următoarea oră”.
Mai jos, pe pagina doi: „În război nu îți este frică, pentru că nu ai timp să te gândești la asta”. George ridică privirea tulburată și-o întreabă dacă nu-i dă lui carnetul, să-l copieze. Sofia se bucură și i-l întinde tânărului profesor de antropologie. Privește în podea și-și amintește cum a vrut să moară, să se arunce în apă. Stătea pe pod, războiul era pe sfârșite, era gravidă, iubitul îi dispăruse pe front, privea apa și deodată o mână o bate pe umăr: „Fetițo, dacă vrei să sari, să știi că trebuie să te tragă repede cu niște cange înainte de vâltoarea unde sunt niște turbine cu cuțite care toacă bucăți orice prind, n-ar mai rămâne nimic din tine”.
M-a speriat și n-am mai sărit, spune Sofia.
Frica, teama de a fi altfel, de oprobiul public, sunt temele pe care George, antropologul, le studiază. A citit cărțile despre Criț în care personajul povestitor este Sofia Folberth, iar să o cunoască este o bucurie așteptată.
Ana n-a vândut doar o casă. Când a deschis poarta pentru George nu știa că deschide poarta vechiului sat de sași către lume.
Antropolog și profesor la mari universități din Europa și SUA, noul locatar al casei Möckesch din Criț va organiza seminare cu studenți și profesori din întreaga lume în șopronul ei, scrie cărți și pune bazele unei punți între Strada de Sus și Lumea largă.
Acum, pe profesorul de la Harvard, George Paul Meiu, îl poți întâlni pe ulița satului Criț din Transilvania. Vorbește cu vecinii sau merge la Rozi după zacuscă și dulceață. La început a stat un an aici să scrie o carte, iar de atunci vine în fiecare vacanță, și iarna și vara. Vine „acasă”.
„Când stau la Basel”, îmi mărturisește el, „mă gândesc la ce am de făcut la casa mea de la Criț, care geamuri trebuie înlocuite, unde trebuie perdele, ce fereastră trebuie schimbată, și asta-mi dă viață”.
Casa este încă în renovare, George are planuri mari, vrea să amenajeze cât mai multe spații unde să-i poată primi pe studenții și pe colegii lui profesori, pentru seminariile și cercetările de teren pe care vrea să le facă la Criț.
În plus, mai vrea un spațiu de expoziție în podul casei de la drum, un spațiu de birou, un șop, cum spun sașii, pentru un work-shop – cum spun americanii.
„Lucrul la casa ta nu e muncă pur și simplu, e mai mult decât atât. Am înțeles mai bine acest lucru după ce am studiat triburile maasai din Kenya. Lucrând pentru casă, ai impresia că lucrezi pentru exterior, dar nu, lucrezi în interiorul tău, te construiești pe tine”, spune profesorul în timp ce-mi arată casa, fiecare încăpere care miroase a var proaspăt și a lemn.
Calc pe folii, trec printre saci, urc pe scări improvizate în podul înalt și luminos, care arată ca o catedrală de țară.
Renovează casa cu o grijă minuțioasă ca fiecare cărămidă, țiglă, scândură, ușă sau grindă să fie păstrată și pusă în valoare.
„Mi-a plăcut”, spune el, „să văd cum o îngrijise tanti Ani. Era peticită cu fel de fel de straturi și materiale, dar în peticul ăla se vedeau grija, urmele mâinilor și dragostea față de casă”.
„Există două tipuri de oameni”, explică profesorul, „cei preocupați de trecut, care-l caută și-l prețuiesc și cei care nu mai vor să audă de el. Bunica mea nu mai voia lucrurile vechi, zicea că trebuie să fim și noi în rând cu lumea și scotea din casă hodoroagele. Eu le recuperam din fundul șurii. Important este să înțelegem de ce e așa. Asta face antropologia, se uită la oameni și încearcă să explice comportamentele lor în context. Poate că cei care nu mai vor să audă de trecut au îndurat o umilință istorică, au suferit. Și atunci e explicabil. Eu îi înțeleg, nu-i condamn nici pe cei care își pun Bilka pe case în loc să pună țiglă. Dar vreau să știu de ce fac asta, să înțeleg. Mă interesează să studiez acest tip de moștenire în Transilvania: ce orientare de valoare e moștenită? Pentru că de acest lucru depinde întregul comportament și ce ideologii te pot capta”.
Profesorul Meiu consideră că un sat cum este Crițul acum prezintă toate caracteristicile și toate problemele lumii globale, e o replică la scară mică a întregului mapamond.
Are migrațiune – cei care pleacă la muncă în Germania sau Italia, elite profesionale care vin și-și cumpără case, sașii, care vin și pleacă – un turism al memoriei – romii cu problemele lor, mai multe etnii, straturile sociale, diferențele culturale, de religie, de comportament sexual, de rudenie.
De aceea s-a hotărât să organizeze seminare și workshop-uri cu studenții și profesorii de antropologie. George Meiu e șeful Institutului de antropologie socială de pe lângă Universitatea de la Basel, din Elveția, și va lansa un seminar de antropologie pe teren în satul Criț. Va aduce aici studenți din toată lumea și pe colegii lui profesori și cercetători din Elveția. „Poate ies și niște cărți de aici.”
Lecția de rezistență a unui popor nu o dau doar soldații, partizanii, disidenții sau revoluționarii lui. Ea poate veni și pe timp de pace de la cele mai plăpânde ființe care îl compun și de la cei mai sensibili și generoși anonimi care se hotărăsc într-o zi ca ei să sprijine viața. Cancerul la copiii din România se tratează cu multe doze de eroism, cu suprarealism și cu alianțe nescrise între unii care pot merge în picioare și alții care stau pe pat cu branula la braț. Alianțe tăcute între părinți, copii, medici și studenți, necunoscuți de pe stradă și fundații scot zilnic oameni vii din ghearele morții.
Era începutul anului 1990. Vi-l amintiți? Ioana și-l amintește perfect. Vecinii, părinții și televizorul trăiau toți revoluția care abia începuse și se continua până-n sufrageria Dintre Lacuri. Într-o seară i s-a făcut rău. Nu mai știe ce zi era, dar au ajuns la Spitalul de Copii de pe strada Crișan, unde de gardă era un domn doctor înalt și slab, cu ochi bulbucați, albaștri și-un smoc de păr care-i cădea peste ochi ca o pălărie udă. Doctorul a examinat-o atent, i-a luat sânge, i-a făcut analizele și a trimis-o „sus”. La Institutul Oncologic, unde era o secție de oncopediatrie. Mama a decis să-i spună Ioanei că are anemie. Medicii au decis să-i spună mamei că nu are nicio șansă, că poate încerca, dar sunt bani aruncați pe fereastră, nu-i dădeau mai mult de două săptămâni.
„Depinde cărei mame îi spui așa ceva”, ne povestește Ioana, „dar mamei mele nu poți. Că dacă-i spui, totuși, asta, faci din ea nu om, ci un leu, tigru, acvilă! S-a dus înapoi la doctorul care mă internase și i-a spus: «Doctore, știu că fata mea nu moare, pe fata mea trebuie s-o vindecăm! Cum–necum, asta trebuie să facem și-o s-o facem!» Nu știu de ce i s-a părut mamei de la prima vedere că din doctorul Popa, cum aveam să aflu că-l cheamă, poate să facă un aliat în optimismul ei.”
Numai că doctorul Popa nu era oncolog. Nu o putea reține la spitalul unde el funcționa ca medic pediatru și nici n-ar fi fost bine pentru ea. Dar a continuat să meargă s-o vadă în fiecare zi după programul lui, la secția de oncopediatrie unde era internată copila. „În perioada aceea”, continuă Ioana să povestească, „veneau străini cu ajutoare în spitalele noastre. Iar la spitalul domnului doctor Popa a ajuns cu ajutoare o domnișoară Beatrix din Elveția. Îi lăsase numărul de telefon, așa că domnul doctor a sunat-o și i-a cerut ajutorul pentru cazul meu. I-a trimis analizele mele, iar domnișoara Beatrix le-a dus la specialiștii din Elveția. Ei au spus că e un caz rezolvabil și au trimis rețeta, procedurile și schema de tratament. Iar Beatrix a cumpărat medicamentele și ni le-a trimis. Așa am început tratamentul pentru leucemie”.
Ca să facă radioterapie, tot Beatrix le-a obținut programarea la un spital din Zurich. Au plecat în Elveția: Ioana, tatăl ei și doctorul Popa. S-au cazat la pensiunea unei mânăstiri. „Era un loc mai modest acolo, la maici. Dar mă simțeam în siguranță cu domnul Popa lângă mine. Mă monitoriza când mă întorceam în cameră și tot el mă conducea la spital. Dânsului i se și comunicau indicațiile medicale, știa cum să le interpreteze. Acolo am văzut pentru prima oară o cameră de joacă în spital. Nu prea aveam eu chef de joacă, dar mi s-a părut wow!”
Întoarsă în țară, Ioana a continuat tratamentul. Periodic, Beatrix primea analizele ei de la doctorul Popa și i le ducea la verificat. Părea să meargă bine, până când au apărut complicațiile colaterale. Mai întâi Ioana a făcut apendicită și a trebuit operată. La operație i s-a fisurat intestinul (s-a spus că intestinele aveau pereții slăbiți). A urmat tratament pentru refacerea peretelui intestinului, dar acesta s-a sudat cum nu trebuia și a făcut ocluzie intestinală. Când s-o opereze de ocluzie, nu avea cine s-o facă, pentru că starea ei era sub limitele operabile și nu se încumeta nimeni. Doctorul Popa și-a rugat un fost coleg de facultate de la spitalul de adulți. Era vineri. Chirurgul a spus că, dacă fetița mai e în viață și luni, o operează el. Luni dimineața, Ioana trăia. Și a intrat în operație. Era chiar înainte de revelion.
După operație, Nela era și mai slăbită. În nopțile și zilele care au urmat nu s-a putut ridica. Intestinele ei nu și-au revenit cum trebuia. A intrat din nou în operație. „Teoretic, niciun medic din lume nu-mi dădea vreo șansă.” După a treia intervenție chirurgicală Ioana s-a ridicat. A reușit și a mers mai departe în lupta ei contra cancerului. „Când am aflat că am leucemie, am făcut o criză urâtă, un fel de depresie. Eram o fire curioasă și am găsit o carte în casă în care am citit despre această boală. Nu a fost ușor. Nu era așa simplu cum vă povestesc eu acum. Nu erau psihologi, nu era nimic. Erai tu, medicul și părinții. Țin minte că odată am fugit din spital de groază că urma să-mi facă perfuzie și nu mai puteam, mă îngrozea să stau patru ore nemișcată cu un ac în venă. Am plecat pe jos spre casă. Ai mei au trecut prin clipe de teroare atunci. Dar îmi făceam și bucuriile mele. Mai târziu m-au lăsat să-mi cumpăr motocicletă, îmi puneam casca și plecam. Asta m-a ajutat mult. Am avut și două recidive. După fiecare recidivă sufeream cumplit. Atunci aveam crize de depresie.”
Ioana face o pauză, se uită în altă parte când îmi vorbește și continuă. „Era și ceva… o forță interioară, greu de explicat. Știu că atunci când am început să chelesc… știți cum e? Îți iei părul cu mâna din cap, smocuri, smocuri. Și-ntr-o seară m-am înfuriat, am intrat în baie și m-am ras în cap, eu cu mâna mea. A doua zi mi-am pus peruca – îmi adusese mama una din Turcia – și așa umblam la școală. Dar după ce copiii au făcut glume pe seama perucii mele și mi-au luat-o din cap, am renunțat la ea de tot. Am rămas cheală și așa umblam: Am zis – asta sunt eu și gata!”
Timp de cinci ani Ioana a stat prin spitale. În timpul liceului continua să-și facă analizele săptămânal. Apoi tot mai rar. Până când cancerul nu a mai revenit. Niciodată.
Recuperarea copilăriei
„Ca să te vindeci, trebuie să trăieşti ca şi când ştii că te vei vindeca. Trebuie să iei tu hotărârile pe care le poţi lua şi să faci cât de mult depinde de tine, ca să te simţi puternic, să ai impresia că tu controlezi lucrurile”
Ioana lucrează de la 16 ani. Mai întâi a ajutat-o pe mama ei la contabilitate. A urmat Facultatea de Științe Economice, dar a lucrat și-n timpul facultății, ca secretară la un birou de avocatură, iar seara mergea la magazinul unchiului unde făcea contabilitatea primară. „Simțeam nevoia să fiu utilă, să dau și eu ceva înapoi pentru cât am primit eu, pentru câtă grijă au avut ceilalți de mine. Dar era și bucuria de a fi vie, de a folosi șansa ce-mi fusese dată”, explică ea pofta de muncă ce-a apucat-o după ce boala a lăsat-o în pace. Și pofta asta de viață nu i-a mai trecut niciodată. La douăzeci și trei de ani și-a făcut propria firmă. În casa părinților avea o cameră nefolosită, iar Ioana a zugrăvit-o și a decorat-o singură. I-a spus Castelul Piticilor și acolo a început să organizeze petreceri pentru copii. De atunci, aproape 20 de ani mai târziu, Ioana organizează în continuare petreceri pentru copii. Are mai multe spații pentru ei și un laborator de cofetărie unde face prăjituri. Nela recuperează și azi copilăria pierdută.
S-a căsătorit la 23 de ani. N-a mers. S-a recăsătorit la 28 de ani și a așteptat. Acum, când are 40 de ani, Ioana e gravidă. În septembrie va naște un băiețel. Îi va spune David Ioan. Și-l va iubi. Mult. Așa cum a fost ea iubită.
„Familia este foarte importantă”, recunoaște Ioana. „Eu am avut-o pe mama non-stop lângă mine, și cu un optimism și o tenacitate extraordinare a împins lucrurile și m-a împins și pe mine înainte. Mama… ea a fost ceva fabulos! Apoi au fost și toți ceilalți. Doctorul Popa care îmi e ca un părinte. Sora mea. Ea era mai mică, a început școala când eu stăteam cu mama în spitale. A mers singură în primii cinci ani de școală, cum a putut, a crescut cu cheia la gât. Tata venea seara de la muncă și mai aveam o vecină sub noi care se mai uita de ea. În rest, singură își purta de grijă. Ne iubim enorm și acum. Este profesor universitar în Franța, la Lion. Are cinci masterate și trei doctorate. Nu a crescut cu frustrări pentru că mama mă îngrijea mai mult pe mine. Dimpotrivă: când mama trecea pe acasă în weekend să mai facă de mâncare, o întreba cum să mă ajute și ea. Mama îi răspundea: dacă tu te descurci singură, ăsta e cel mai mare ajutor.” Și un alt mare noroc pe care-l pomenește Ioana, pe lângă mama, doctorul Popa, Beatrix, a fost și faptul că stăteau în Cluj. „Dacă n-am fi fost de aici, din oraș, nu știu cum s-ar fi descurcat ai mei, care nu erau niște oameni avuți. De aceea mă gândesc cu îngrijorare la cei care vin de departe și mă bucur că mai sunt și alții care se gândesc la ei și fac tot ce pot ca să aibă unde sta și cum să se descurce.”
Convingerile Ioanei
„Ca să te vindeci, trebuie să trăiești ca și când știi că te vei vindeca. Trebuie să iei tu hotărârile pe care le poți lua și să faci cât de mult depinde de tine, ca să te simți puternic, să ai impresia că tu controlezi lucrurile. Ai rămas fără păr, tu decizi că poți și fără el. Crește la loc? Și mai bine! Înțelege că Dumnezeu ți-a dat provocările prezentului ca să te pregătească pentru ceva important în viitor. Singurul lucru care face diferența între succes și eșec este gradul de implicare. Dacă ești implicat, în orice ai face, reușești. Așa este și-n medicină: dacă ești implicat, îți iese, salvezi vieți! Dacă nu, nu!”
Ioana și doctorul Popa au rămas prieteni. Îi este naș de cununie. După ce a murit domnișoara Beatrix din Elveția, împreună, Ioana și doctorul Popa au făcut o fundație căreia i-au dat numele „Beatrix Buhrer pentru Sprijinirea Copiilor Afectați de Cancer”. Cu această fundație ajută copiii bolnavi de cancer, cumpără medicamentele care lipsesc, au renovat și mobilat parte din Secția de oncopediarie de la Spitalul Județean Cluj, acolo unde Ioana a fost primită când era copil de medicul Gheorghe Popa. Doctorul continuă să trateze bolnavi, iar Ioana face prăjituri pentru sărbătorile lor, vizitează spitalul și-i susține pe cei de acolo cu toate puterile ei.
„Condițiile de acum din spital sunt muuult mai bune decât pe vremea mea”, ne spune Ioana. „Atunci era o baie în capătul holului, pentru toate saloanele una singură. Îmi era și groază să merg. Plus că nu puteam cu perfuzia în mână, nu erau stative portabile. Acum sunt. Acum sunt băi la fiecare salon, ceva ce nu aveți cum să înțelegeți ce ușurare este pentru un copil bolnav. Și mult mai igienic, pentru că multe cazuri de mortalitate vin din infecții, căci micuții pacienți au imunitatea scăzută. Of, ce mai înduram înțepăturile alea repetate, iar și iar! Ajunseseră să mă înțepe și-n venele de la picioare. Acum branulele sunt mană cerească, după părerea mea. Multe sunt altfel, dar ce vreau să spun este că dacă pe vremea mea, în condițiile alea, s-a putut, cu atât mai mult acum trebuie să se poată!”
După 20 de ani
Asta s-a întâmplat cu Ioana. În ziua în care i-am luat interviul, pleca cu avionul spre sora ei din Franța pentru o săptămână.
Medicul Gheorghe Popa se află câteva străzi mai jos, în același spital în care l-a văzut Ioana prima dată. Este tot atât de slab, are părul tot vâlvoi, dar acum e alb, și-n plus, merge ușor adus de un umăr. Între timp a avut peste 500 de pacienți copii bolnavi de cancer. În perioada în care se ocupa de Nela, la începutul anilor ‘90, și-a făcut specializarea în cancer pediatric. În 1998 a obținut primul salon pentru copiii cu cancer în Spitalul de Pediatrie din Cluj, unde funcționa. Salonul 13. De atunci încoace, cu fiecare an, secția lui s-a mărit, s-a dotat, s-a perfecționat. Acum are 10 paturi în cinci saloane și două saloane sterile, donate de Untold și Fundația „Dăruiește viață”. Are încă trei medici în echipă – unul specialist și doi în formare. În toamnă va ieși la pensie.
Medicul
Doctorul Gheorghe Popa s-a născut în Cluj-Napoca, în cartierul Andrei Mureșanu. Mama lucra la Agrocoop și tata la un Centru de Legume și Fructe. A avut un frate care a murit de tânăr într-un accident de circulație. El a urmat cursurile la Universitatea de Medicină din Cluj și s-a specializat în pediatrie. A fost la început medic de dispensar la Surduc, apoi la Ciucea și, după 90, a revenit în Cluj-Napoca, la Spitalul de Copii, Pediatrie II. Din 1992 a început specializarea în oncopediatrie, pentru ca în 2003 să se specializeze în hemato-onco-pediatrie. La începutul carierei universitare, a predat științele comportamentului studenților de anul I, apoi oncopediatrie. Este conferențiar universitar. Timp de cinci ani a fost organizator al unui schimb profesional cu Medisch Centrum Alkmaar, Olanda, de care au beneficiat zeci de medici, asistente și alte categorii de personal medical. De zece ani participă la reuniuni româno-maghiare de oncopediatrie ce se organizează anual, inclusiv la Cluj.
„Oncologia pediatrică e dificilă”, ne explică medicul Popa. „În general, pentru specializare în bolile amenințătoare de viață optează mai puțini studenți. Am avut medici tari, care după primul deces al unui copil, au abandonat. În douăzeci și cinci de ani de carieră universitară, doar vreo 6-7 adepți am reușit să avem și din ei, doar trei au rămas fideli. E greu, foarte greu de suportat moartea la copii… Dar cineva trebuie să lupte cu asta și să-i salveze măcar pe cei care pot fi salvați. La noi, rata de vindecare e cam de 60-70 la sută. Asta, comparativ cu ani ‘90 când din zece pacienți poate unul supraviețuia.”
La nivelul întregii țări este o criză acută de medici oncopediatri. Există doar 25 de specialiști în toată țara, și încă 20 aflați în diferite stagii de pregătire în echipele lor. Multe județe nu au niciun specialist oncopediatru, iar cei aflați acum în prag de pensie sau au depășit vârsta, nu pot pleca pentru că nu au pe cine să lase în loc. Toți se cunosc între ei, Popa vorbește cu căldură despre Polixenia din Craiova, sunt cu toții prieteni buni. Când se întâlnesc, încap la o singură masă. Pensionarea este aproape imposibilă, nu atât pentru ei, cât pentru spitalele lor. Doctorul Popa de la Cluj, ca și Polixenia Stancu din Craiova sau Adriana Apostol din Constanța au ținut cu mâinile și forțele lor copiii bolnavi de cancer în viață. N-au avut saloane, n-au avut băi, n-au avut citostatice, n-au avut tărgi, n-au avut multe, dar au căutat, au cerut și au găsit ajutor în străinătate, la fundațiile din țară și la oamenii simpli care doreau să ajute.
„Și noi am apelat”, mărturisește doctorul Popa, „la rețeaua aceea de procurat citostatice în care era domnul Vlad Voiculescu. De acolo am luat când n-am avut. Și în general, când ne lipsește ceva, căutăm în rețele private și cumpărăm cu bani din fundația Beatrix”. Alte două fundații, Untold și Dăruiește viață, au investit 100 de mii de euro în două saloane sterile necesare secției de oncopediatrie, și care sunt singurele de acest fel din toată Transilvania. Și tot o fundație, MagicCamp, a pus la dispoziția părinților care au copiii internați în secția condusă de doctorul Popa două apartamente închiriate în Cluj. „Greutatea meseriei noastre aici vine și din aceste lipsuri. Nu poți să tratezi bolnavii fără medicamente și atunci te faci luntre și punte, nu ai nopți, nu ai duminici, nu ai timp liber, ai datorii, datoria ta de om în primul rând. Cum să te uiți în ochii copilului și să nu faci nimic? Și atunci tragi de tine, tragi de toți și duci arca asta mai departe. Îi salvezi și te salvezi odată cu ei.”
În secția pe care o conduce, doctorul Popa a făcut o bucătărie, utilată cu tot ce trebuie, pentru mamele care stau cu copiii și care din când în când ar vrea poate să-și facă o mâncare ca acasă. Cu ajutorul voluntarilor, a pictat pereții spitalului, a făcut o mică bibliotecă pentru copii și organizează anual tabere pentru ei. Ce mai crede că ar trebui făcut, dar nu e posibil în acest spațiu, ar trebui paturi separate pentru mame: „E greu, impropriu chiar, să doarmă mama cu copilul în pat luni de zile. Când copilul e mic, hai că mai merge, dar când are 15-16 ani, nu e loc, e inacceptabil. Asta n-am putut face, e nevoie de mai multe saloane ca să poți avea paturi și pentru aparținători. Poate în viitor, într-un spital nou.”
Ar mai fi nevoie, consideră medicul Popa, de încă 4-6 locuri pentru pacienți și de unu-doi medici în plus la numărul de pacienți de acum. Și, desigur, mai multe asistente medicale, la acest capitol fiind o criză mai veche.
După ce iese la pensie, în toamna acestui an, doctorul Popa nu dorește să se mai ocupe de cursuri sau de pacienți, îi lasă pe cei tineri să preia sarcina. Dar își dorește să amenajeze terasa spitalului, să o umple cu flori și mai ales, să meargă în tabere cu copiii. „Îmi doresc să pot să stau mai mult de vorbă cu ei.”
Lectorul Cristina Blag, medic în echipa de la Cluj, recunoaște că, din peste 3.000 de studenți câți i-au trecut prin mână în 20 de ani de profesie, doar pe doi i-a convins să îmbrățișeze această misiune. Niciunul din cei doi nu sunt încă angajați ai Secției de oncopediatrie a spitalului. Doar ea și doctorul Popa.
Criza medicilor oncologi în România se datorează nu numai condițiilor specifice domeniului complex, ci și absenței specializării de oncopediatrie din facultățile de medicină. Doar de un an a fost introdusă specializarea în acest domeniu, iar prima promoție va termina cursurile abia peste doi ani.
Psihologul
Nicoleta Anghel, singurul psiholog al Spitalului Pediatrie II, în cabinetul său, cât o debara
Spitalul Clinic Județean de Pediatrie II, care include și secția de oncopediatrie de la etajul V condusă de doctorul Popa, are un singur psiholog pentru toți bolnavii, adică pentru vreo 90 de persoane. Plus familiile lor. Și nu doar de acest spital se ocupă psihologul Nicoleta Anghel, ci și de alte unități ale spitalului județean, când acestea nu au psiholog, așa cum s-a întâmplat în ultimii șase ani. O zi pe săptămână trebuia să meargă la Pediatrie I. Cabinetul psihologului este un fel de triunghi înghesuit într-o curbură a clădirii, cam cinci metri pătrați. Nu se plânge. I se pare un progres și faptul că există în schema spitalului, alte spitale și alte orașe nu au psiholog. „Am mult de lucru în fiecare zi, trebuie să fac evaluările inițiale pentru fiecare copil, e o fișă destul de voluminoasă, care îți ia timp. Copilul bolnav se concentrează greu, trebuie să ai răbdare, să faci totul delicat și ușor pentru el. Ori, dacă ai șapte internări pe zi, cum am avut la în moment dat, cum să mai ai timp și de consiliere pentru ceilalți? Nu, nu apuc să-i văd pe toți, nu am cum. Ar trebui mai mulți psihologi și psihologi bine pregătiți, profilați pe specificul bolilor care-i afectează pe copii. Mi-ar trebui un cabinet mai mare, unde copiii când intră să nu se simtă ca într-o colivie, și ar trebui să am mai mult timp și pentru părinți. Că eu trebuie să mă ocup și de ei… sunt foarte loviți de ce se întâmplă cu copiii lor.”
În plus, odată externat un copil afectat de cancer, este trimis acasă, la școală, în colectivitate. Acolo rămâne singur în fața unui coșmar: cum vor reacționa ceilalți, ce trebuie să spună? „Nu am cui să-i încredințez pe copii când pleacă de aici, spune dezarmat psihologul, școlile nu au psihologi. În Cluj doar două au, dar în Deva sau Brașov nu există așa ceva. Multe școli nu au nici medici, darmite psihologi! Și atunci, o pregătesc pe mamă pentru tot ce urmează și cam atât. Nu am cu cine din comunitatea lor să țin legătura. Copilul și familia pornesc singuri mai departe. Uneori se descurcă bine, alteori nu.” Paradoxal, ne mărturisește psihologul Nicoleta Anghel, este că acești copiii cu cancer nu au tentative de suicid. Rata la ei este infimă, chiar zero, în comparație cu a celor afectați de alte boli. „Tocmai pentru că este o boală care le amenință viața, nu și-o mai pun și ei în pericol. E prea grav ce li se întâmplă și toate forțele li se adună ca să se salveze.”
Fundațiile: statul paralel cu statul
În spitalele de oncopediatrie din România, de vreo 20 de ani încoace au apărut niște omuleți galbeni, cu fețe care zâmbesc. Ei zâmbesc și pentru noi, zâmbesc și-n locul nostru. Nu e tot ce fac, dar e primul lucru care se vede, e semnul că au sosit. Ei sunt specialiștii coordonatori și voluntarii de la „Little People”. Poartă tricouri galbene și un însemn-mascotă: „Leul curajos”. Deviza lor este: „Nu vă fie frică!” Zilnic, timp de două ore, în fiecare după-amiază, în toate spitalele de oncopediatrie din țară – sunt ei, voluntarii de la Little People. Fac psihoterapie cu copiii folosind metode testate științific, la standarde internaționale. Îi antrenează pentru bătălia cu boala, prin joc, prin artă, prin poveste. Ei le oferă copiilor pacienți câte un ghiozdănel galben – un fel de „bagaj” – kitul terapeutic, util pe drumul lor în traversarea bolii. Materialele din ghiozdănel sunt fie cărți cu informații utile, fie instrumente medicale de jucărie menite să-i familiarizeze pe copii cu stetoscopul, seringa… lucruri de care altminteri se sperie. Fundația aceasta face ce statul nu face de aproape un sfert de veac. Ei nu sunt „copiii care se joacă cu copiii”, ci sunt psihologi profesioniști și voluntari selectați și pregătiți riguros pentru lucrul cu micii pacienți afectați de cancer din spitalele noastre. De altfel, ei colaborează permanent cu psihologul spitalului și-i comunică observațiile pe care le fac, fiindu-i în acest fel, de mare ajutor.
În plus, au și un program fan-school, prin care fac lecții cu copiii, un voluntar la un copil, prin metode distractive, care să faciliteze învățarea. Părinții se bucură când îi zăresc: vin tricourile galbene, înseamnă că urmează două ore în care copilul meu se simte bine, iar eu mă pot odihni, pot să merg la cumpărături, sunt singurele ore doar pentru mine. La Secția de Oncopediatrie II din Cluj activează 12 voluntari coordonați de psihologul Diana Todea. Ea însăși a început ca voluntar. Diana e foarte tânără, are o față luminoasă și spune cu sinceritate că, dacă la început a crezut că se va duce într-un fel de infern al suferinței, după ce a intrat pe ușa spitalului, a descoperit că acolo e atâta seninătate și normalitate încât nimic nu seamănă cu ce-și închipuia.
„Optimismul pe care-l vedeți acum la noi e ceva real, noi chiar știm cum este această boală și cum sunt cei care o au. Știm și că există vindecare, există supraviețuitori, există victorie. În clubul nostru, «Temerarii», avem 800 de membri, copii care au învins cancerul. Nu e o atitudine teatrală, nu mimăm optimismul, noi chiar facem lucruri în sens pozitiv, suntem parte din această bătălie a copilului, îl sprijinim să o ducă zi de zi. Suntem împreună și nu ne lăsăm.”
Little People are peste 150 de voluntari bine pregătiți care activează în toată țara. Primește premii și recunoaștere internațională pentru ce face, este o instituție în acest moment. Pentru munca lor deosebită, au fost remarcați de o firmă de inventică și li s-a oferit posibilitatea să experimenteze folosirea unui robot, AV1, care merge la școală în locul copilului internat în spital. „Ei stau luni de zile la tratament și lipsesc de la cursuri, pot să piardă ritmul”, ne explică Oana Rusu, manager operațional în cadrul fundației. „Dar și pentru că le lipsesc colegii, profesorii, AV1 vine să umple acest gol. El este instalat la școală, pe banca elevului absent, iar acesta, de unde se află, cu ajutorul unei tablete poate urmări prin intermediul robotului ce se întâmplă acolo, poate și interveni în lecția de la clasă. Își poate vedea colegii, profesorii, poate vorbi cu ei. Am parcurs cu bine acest experiment și acum suntem pe cale să achiziționăm încă opt astfel de roboți.”
Această fundație organizează și tabere anuale pentru copiii cu cancer, dar și o Gală de Crăciun unde se adună supraviețuitorii. Sute de copii și părinți sărbătoresc împreună. Pentru că sunt o mare familie.
Magia lumii magice
Ați auzit de Magic Camp, nu? Părea de neimaginat. Dar Vlad Voiculescu, un om cu viața lui bine așezată, lucra la o bancă din Viena când s-a lansat într-o aventură complicată, aceea de a procura citostatice pentru bolnavii din România. După ce s-a oferit să ducă un pachet cu medicamente în țară, absolut necesare unui pacient cu cancer, a considerat că nu poate să stea fără să facă ceva știind ce se întâmplă. Așa că a organizat o rețea de procurat citostatice pentru pacienții din România când era criză de astfel de medicamente în țară. Cumpărau medicamentele și le trimiteau bolnavilor, numai ei știu cum. Rețeaua l-a apropiat și mai mult de ce se întâmpla cu bolnavii din spitale, de suferințele și lipsurile din sistem. Așa că, într-o primăvară, împreună cu iubita lui au decis să organizeze pe terenul părinților, în satul natal, o tabără pentru copiii bolnavi de cancer. Au făcut-o și, vară de vară, acolo e oaza de bucurie a micuților bolnavi. Apoi au organizat o campanie de strângere de fonduri pentru un hotel destinat părinților care trebuie să-și însoțească copiii bolnavi de cancer. În plus, au închiriat apartamente prin țară, acolo unde era nevoie, tot pentru familiile copiilor bolnavi. Iar munca lor continuă. Zilnic primim știri despre ce se mai întâmplă pe frontul de la MagicCamp, în lupta care schimbă lucrurile.
România în care nu se poate nimic și România în care se poate orice
Carmen și Oana sunt din același lot de idealiști foarte realiști care au zis că se poate când nimeni nu credea că se poate: au pornit o campanie de strângere de fonduri pentru ridicarea unui spital pentru copiii cu cancer și au reușit. Nu aveau să facă o secție, sau un salon, ci un spital cu șase etaje. Acum e aproape gata.
Am vorbit cu Carmen Uscatu la telefon pe la 7 seara. Mânca în timp ce vorbea, nu mâncase toată ziua. Nu vă pot reproduce tonul ei, ritmul și sunetul cuvintelor. Dar, ascultând-o, mi-am zis că numai oameni ca ea, pachete de energie, poftă de viață și simplă umanitate, pot să facă ce fac ele. Spitalul va avea 180 de paturi, va fi amenajat și dotat la standarde internaționale, va fi un model.
„Noi am pornit din frustrarea de a vedea oameni disperați și de a-i vedea fără soluții, deși știi că există soluții! În România, medicii tratează bolnavii fără medicamente. Dacă vezi într-un spital din București, capitala țării, un hol lung cu două toalete în capăt, și pe hol se ține raportul de gardă, dacă vezi cum medicii se străduiesc să-i țină pe bolnavi în viață cu mâinile goale, te îngrozești și zici: «Nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!»”
În paralel cu construirea spitalului, asociația „Dăruiește viață” a realizat și 20 de saloane sterile pentru spitalele de oncopediatrie din România. Preocuparea lor pentru sistemul de sănătate a fost mai extinsă. Împreună cu Observatorul de Sănătate au făcut o monitorizare pe leucemie, au vrut să vadă cum stăm, când nu sunt medicamente și de ce. „Una dintre soluțiile pe care le propunem este ca Ministerul Sănătății să angajeze un specialist care să urmărească problema medicamentelor. Am propus asta, dar nici până astăzi nu a fost angajat nimeni, omul acela nu există”, mai spune Carmen.
„O să mă fac polițistă”
Ramona are șase ani. Stă pe marginea patului, cu piciorușele subțiri ca ațele unei păpuși, bălăngănind în aer. Doi ochi imenși, timizi, ne urmăresc. Branula e mai groasă decât mâna în care stă înfiptă. A venit aici de la începutul iernii. Acum au înflorit piersicii și soarele pripește prin ferestre. Nu vorbește prea mult. Dar când o întreb ce ar vrea să facă, zâmbește larg și o aud spunând: „Să mă duc acasă, îmi e dor de mama…”
Ramona răspunde bine la tratament, e ascultătoare și suportă cu stoicism totul. Din când în când, atunci când prinde vocea mamei la telefon, o podidește plânsul. Dar altfel, tace ca un înger. Pentru că mama ei mai are acasă un copil mic, cu ea în spital stă fratele ei, Aurelian. El îi este mamă aici. Are 13 ani și a învățat de toate de când e nevoit să trăiască la etajul cinci într-un spital departe de casa, de mama și de caii lui din Agnita. Doar el și Ramona. Seara, după ce se stinge lumina, mai șușotesc împreună, să nu-i audă nimeni despre ce e pe acasă, cum e orașul acesta nou și despre copiii de pe stradă. Uneori, din patul lor se aud suspine, dar femeile din salon nu pot să-și dea seama care dintre ei plânge. Când va fi mare, Ramona se va face polițistă, așa, ca în filme. Iar Aurelian își va face o fermă. Are deja doi cai acasă, Radu și Dana. Le-a dat nume de prieteni. Merge uneori în oraș, la cumpărături. Îi ia Ramonei banane, cipsuri, gumă, suc… cam astea îi plac. Bani nu are prea mulți, când merge pe acasă, ai lui împrumută de la un vecin și-i mai dau.
Călin are 15 ani și este în spital cu bunica. Au acasă multe animale, părinții lui trebuie să aibă grijă de ele și doar de bunica se puteau lipsi. Nu-i bai, că bunica e faină, toată ziua găsește ceva de făcut și pe aici. Ce-i lipsesc lui mult sunt colegii, prietenii. Îl mai sună câte unul. Și domnul diriginte îl sună să-l întrebe ce mai face. Călin vrea și el să se facă fermier când va fi mare. Zâmbește spre Aurelian, amândoi iubesc caii. Darius doarme, poate a auzit poveștile noastre, poate nu. Are 9 ani și este de trei luni în spital. Și el stă cu bunica. Cel mai greu e, îmi șoptește ea, când de jos se aud glasurile copiilor care se joacă în curtea școlii… Lângă spital e o școală generală. Cei mari se prefac că nu le aud, cei mici nu vor să vorbească despre asta. Toți se gândesc că va veni o zi.
Ideea Ordinului Linguriței este a scriitorului israelian Amos Oz. El spunea că, în fața unui incendiu, poți să privești, poți să scrii o scrisoare de indignare autorităților sau poți să pui chiar și cu lingurița apă peste foc – o linguriță are orice om. Și dacă sunt destul de multe, lingurițele pot stinge un incendiu.
Cancerul la copii în lume – Date epidemiologice pe scurt
Cancerul este cauza principală de deces în rândul copiilor și adolescenților. În întreaga lume se înregistrează aproximativ 300.000 de cazuri noi în rândul copiilor cu vârsta între 0 și 19 ani.
Cele mai comune categorii de cancer la copii sunt cele de creier, leucemia, limfoamele și tumorile solide, precum neuroblastomul și tumora Wilms. În țările cu venit mare, mai mult de 80% din copiii cu cancer sunt vindecați, dar în țările cu venit mic și mijlociu doar 20% sunt vindecați (WHO).
În Marea Britanie s-au înregistrat 1.821 de cazuri noi de cancer pediatric, în perioada 2013-2015 și 231 de cazuri de deces, între 2014-2016.
Ratele de incidență sunt cele mai mari în rândul copiilor cu vârsta între 0-4 ani (2012-2014). Din anii ‘90, ratele de incidență au crescut cu 13% (ratele în rândul băieților au crescut cu 11%, iar în rândul fetelor cu 15%). Cazurile de leucemie, cancer pe creier, precum și alte tumori ale sistemului nervos central sau tumori intracraniene, dar și limfoame reprezintă mai mult de 2/3 din totalul cazurilor diagnosticate în rândul copiilor. Cea mai comună formă de cancer este leucemia. Se prevede că unul din 500 de copii va fi diagnosticat cu cancer până la vârsta de 14 ani. În Marea Britanie au supraviețuit 33.000 de persoane care, în copilărie au fost diagnosticați cu cancer.
În Australia, 750 de copiii, cu vârsta între 0 și 14 ani, sunt diagnosticați anual cu cancer. Cele mai comune forme sunt cele de leucemie (33%), urmate de tumori ale sistemului nervos central (mai ales tumori ale creierului), care sunt responsabile pentru 25% din numărul total diagnostice. Aproape jumătate (48%) au vârsta între 0 și 4 ani. Rata de incidență a crescut cu 35%, între anii 1983-2014.
În România în fiecare an, în centrele de oncologie pediatrică din țara noastră, aproape 400 de copii și adolescenți sunt diagnosticați cu cancer. Cele mai frecvente cancere la copii sunt leucemiile (31%) și limfoamele (15%), urmate de tumorile sistemului nervos (un caz din 5) și de tumorile oaselor și ale părților moi (un caz din 6). Incidența cancerului la copil, în perioada 2010–2015, a fost, în medie, de 9,86 la 100.000 de persoane cu vârsta între 0 și 19 ani, menținându-se relativ constantă de la un an la altul. Pe grupe de vârstă, procentajul cazurilor la adolescenți (15–19 ani) este mai mic decât ponderea așteptată (doar un caz din 5, față de unul din 3 în statisticile internaționale. O treime din toate cazurile înregistrate au fost la grupa de vârstă 0–4 ani. Pe sexe, se observă o pondere mai mare a diagnosticului de cancer la băieți, pentru toate grupele de vârstă. Cancerul la copil este, în cea mai mare parte, diagnosticat cu întârziere.
În USA în 2018, se preconizau 15.590 de cazuri la copii și adolescenți cu vârste între 0-19 ani, și 1.780 de decese. În grupa de vârstă 0-14 ani, vor fi diagnosticate 10.590 de cazuri. Între adolescenții cu vârsta între 15-19 ani, 5.000 vor fi diagnosticați, din care 600 fără șanse de supraviețuire. Cele mai comune forme de cancer în SUA sunt: leucemia, cancerul la creier, tumori ale sistemului nervos central, limfoame. Printre copiii cu vârsta între 0 și 14 ani, cele mai comune sunt cele: leucemie, cancer la creier, tumori ale sistemului nervos central, limfoame, sarcoame ale țesutului moale, neuroblastom și tumori renale. Dintre adolescenți (15-19 ani), cele mai comune tipuri de cancer sunt tumori ale sistemului nervos central, cancer la creier, leucemia, cancer gonadal (testicule și ovare), cancer la tiroidă și melanom.
Articolul a fost publicat în anul 2019 în revista Sinteza. Fotografiile au fost realizate de Vakarcs Loránd.
„Se întinde negru și deșelat peste vuietul apelor repezi, pe Sălăuța, mai jos de moară. A rămas încăpățânat și stingher printre vilele de beton și inox din satul cândva al lui Coșbuc. Podul a fost construit în 1778, după un proiect al unui inginer italian din Tirol, de grăniceri și meșteri din Bistrița și cu ajutorul localnicilor.
Au tăiat lemnul din pădurile lor iarna, pe ger, pe «luna veche», când lemnul intră în repaus, are mai puțină sevă și devine mai rezistent.
Structura de rezistență a fost făcută din stejar și molid, lateralele din lemn de conifere, la fel și acoperișul de șindrilă în 2-4 ape.
Prelucrarea lemnului s-a făcut din bardă, au folosit cuie din lemn, iar îmbinările în coadă de rândunică. Pereţii laterali, înfundaţi cu scânduri, au decupate «ferestre» pentru lumină.
Podul era necesar Regimentului Grăniceresc Valah, înființat de Imperiul Habsburgic în scopuri militare, dar și pentru folosința localnicilor care aveau case pe ambele maluri ale râului.
Grănicerii năsăudeni erau pe atunci foarte apreciați de imperiu și lăudați de Napoleon Bonaparte. Nu întâmplător au fost vizitați de Împăratul Iosif al II-lea de trei ori.
Când a venit prima dată, se spune că i-ar fi salutat în latină, spunând: «Parva Romuli Nepos, Salvae!/ Mici nepoți ai Romei, vă salut!». De aceea, satele vizitate au fost denumite: Parva, Romuli, Nepos și Salva.
Acum cinci ani, podul acoperit din satul lui Coșbuc dădea semne de oboseală, autoritățile invocau lipsa banilor pentru a-l repara, iar localnicii continuau să-l folosească nestingheriți.”
Era anul 2012 când scriam prima dată despre urgența salvării Podului acoperit de la Coșbuc, monument istoric de clasă A, cel mai complex dintre podurile acoperite din Transilvania. Am revenit în 2016 și în 2022, vara. Podul arăta tot mai degradat.
O lume întreagă susținea podul acoperit din satul lui Coșbuc. Dar nu și România
Am revenit și acum, în 2024. Pentru că atât timp i-a luat României să restaureze podul ridicat de grăniceri cu două secole înainte și să-l salveze de la dispariția totală.
Reabilitatea Podului acoperit de la Coșbuc, o adevărată epopee, a început cu un studiu de fezabilitate realizat în 2012 și a continuat cu un proiect tehnic realizat în 2016 de doi ingineri constructori de la Cluj.
În 2022 a avut loc licitația lucrării, câștigată de firma Tomoroga Construct din Tureac, Bistrița-Năsăud. Lucrările s-au desfășurat sub supravegherea Institutului Național al Patrimoniului și au fost finanțate prin Programul Național de Restaurare, valoarea totală a investiției fiind de 2,6 milioane de lei (fără TVA).
După primul articol în care semnalam degradarea și pericolul prăbușirii podului acoperit din Transilvania, Cătălin Petcu, un inginer român care trăiește în Canada, specializat în restaurarea podurilor acoperite din America, s-a oferit să ajute cu sfaturi și asistență de specialitate.
Prietenii lui din lumea întreagă, constituiți într-un club internațional de ocrotire și promovare a podurilor acoperite, s-au oferit să dea o mână de ajutor.
Însă lucrurile n-au mers așa. Studiile de fezabilitate expirau până când să fie aprobate. Pentru proiectele tehnice nu erau bani, iar când s-au făcut le lipsea câte o ștampilă și banii nu se mai alocau.
Plan după plan ajungea un eșec. De zeci de ori au fost, rând pe rând, primarii din Coșbuc la București cu documentațiile solicitate.
Fie nu primeau avizul de la Ministerul Culturii, fie nu primeau bani, iar podul acoperit din satul lui Coșbuc își continua neatins agonia. Inginerii din străinătate nu aveau dreptul legal să furnizeze documente tehnice, nefiind autorizați de statul român.
În 2016, doi tineri ingineri, Bogdan Costin și Vlad Mihai, proaspeți absolvenți ai Facultății de construcții căi ferate, drumuri și poduri din Cluj, se duc la Primăria Coșbuc și se oferă să refacă gratuit studiul de fezabilitate expirat și să realizeze proiectul tehnic sub îndrumarea profesoarei lor, Adriana Matei.
Așa a început bătălia pentru salvarea podului. Când i-am întâlnit, cei doi aveau documentația și proiectul făcut și refăcut după numeroase drumuri la Ministerul Culturii la București. Unul avea 29 de ani, iar celălat 27 de ani.
Ajunseseră să viseze cum va arăta podul după ce-l vor salva: „Îl văd ca pe un pod al sărbătorii, al veseliei, acolo să se organizeze spectacole, serbări, să se facă expoziții, văd scaune și spectatori la o piesă de teatru, orchestra cântând și oameni veniți din împrejurimi ascultând …Îl văd complet pietonal: Podul Bucuriei”, îmi spunea Bogdan, entuziast, în 2016.
Avea dreptate. În sat i se mai spunea Podul Iubirii, pentru că aici se întâlneau tinerii îndrăgostiți să se ascundă de ochii lumii. Aici se țineau sărbătorile, horele, nunțile. Și-n lemnul lui înnegrit de ape, în toți anii agoniei se încrustau mesaje de iubire și inimioare săgetate.
În 2016, starea de degradarea podului îi îngrijora pe localnici. Ploua prin acoperiș, oamenii străbăteau podul cu umbrele deschise și trebuia să fii atent unde calci, pentru că unele scânduri deveniseră pufoase și moi ca niște ciuperci.
„Astă vară”, îmi explica o tânără mamă care aducea copilul de la școală, „a plouat cu piatră cât oul de găină și a găurit toată dranița (șindrila). Dar când era teafăr, podul era fain tare, de când eram copilă aveam o plăcere pentru pod și făceam ce făceam, aveam-n-aveam drum în sat, treceam podul ca să-mi fac o bucurie.”
În timp ce-mi povestea, pe pod venea o căruță, iar podul se zguduia sub tropotul cailor. „Nu este voie, dar drumul este mai scurt pe aici”, s-a justificat, rușinată, femeia.
Deşi localnicii au ştiut că podul era într-o stare avansată de degradare, au trecut pe el ani întregi, cu maşini, căruţe și motociclete.
Podul acoperit din satul lui Coșbuc, grav deteriorat în 2012
„Pe podul ăsta am îmbătrânit”
Primar atunci, ca și acum, era Ioan Pavelea. A trăit în casa de lângă pod, toată viața cu ochii pe el. Ar fi putut, ne spune, să facă un film despre podul acela, pe care au pășit zilnic el și tot satul.
Lungul drum al documentației pentru refacerea podului ne-a spus-o pe scurt primarul în 2016: „Epopeea podului nostru a început în 2012, când fostul primar a comandat un studiu de fezabilitate. În 2013 a fost gata, executat și plătit. Dar apoi n-au fost bani pentru proiectul tehnic. În 2015, când a primit bani pentru drumuri și poduri comunale a comandat și proiectul tehnic, dar între timp expirase studiul de fezabilitate. Ca să-l refacă, firma a cerut alți bani, dar s-au găsit niște băieți inimoși de la Cluj și împreună cu profesorii lor, l-au actualizat gratis. Tot ei au lucrat și proiectul tehnic.”
Atunci mai aveau nevoie de o ștampilă ca să-l poată depune și odată cu el, cererea de finanțare.
Anul 2024
Nu mai este negru și deșelat. podul acoperit din satul lui Coșbuc este curat ca miezul unui copac, strălucește în soarele din crepetul zilei. E vară și sunt Rusaliile, zi de sărbătoare. Din biserică răsună cântări, iar oamenii se îndreaptă, unii în costume populare, spre slujbă.
„Ai văzut podul?”, mă întreabă Vasile Vasile, mergând pe trotuar spre centrul satului.
Vasile Vasile a ieșit la pensie, dar a fost secretarul Primăriei. Timp de patru ani s-a zbătut pentru refacerea lui, până când s-a pensionat.
„L-au refăcut cum s-a putut mai bine. Este frumos! Unii zic că trebuia și mai bine, dar eu care știu prin câte am trecut ca să ajungem aici, spun: bine că s-a făcut!”, îmi mărturisește el în timp ce ne îndreptăm spre pod.
Sălăuța curge pe sub el, tulbure și lățită de ploile din ultima vreme. Ajungem pe pod și Vasile Vasile atinge grinzile cu mâna, într-un fel de mângâiere solidară. Se bucură că poate să ne arate podul după reabilitare.
„Păcat că nu e noapte să vedeți ce frumos este luminat! Aș fi vrut să-l vadă toți cei care s-au luptat pentru podul ăsta. Și domnul Cătălin Petcu, inginerul român din Canada, un om foarte de treabă. S-a oferit să ne ajute, ne-a cerut date tehnice, poze. Am intrat sub pod, în apă, să le facem și să i le trimitem. Apoi, inginerii de la Cluj cu profesoara lor, care au făcut proiectul și constructorii au un merit aici.”
„În fine, întotdeauna e loc de mai bine, dar important este că podul stă în picioare și poate fi văzut mai departe”, conchide el.
Vasile Vasile povestește cu vecinii lui care trec pe pod.
Unii sunt mândri de podul lor: „Aseară am trecut cu soțul meu pe aici numai ca să-l vedem noaptea, luminat. E splendid!”, spune o doamnă elegantă care merge la biserică.
Alții sunt nemulțumimiți, pentru că n-au voie cu mașinile, cu caii și căruțele…
Podul-monument este pietonal, nu se mai circulă pe el ca înainte.
Ana Chifor se apropie de noi prin tunelul umbros al podului, luminată de razele ce răzbat prin ferestrele podului. E îmbrăcată în negru și poartă o traistă cusută în culori vii, ca un petic de grădină.
Ana este „mireasa” din Nunta Zamfirei. Avea 16 ani când a fost luată din drum și trimisă să se îmbrace mireasă, că-n două trei ore să „joace” rolul principal în „Nunta Zamfirei”.
Se împlineau 100 de ani de la nașterea petului George Coșbuc când au pus-o în scenă.
„Nu știam ce vor de la mine, m-au zărit pe dum și mătușa mea îmi zice, hai Ana, că niște domni au ceva cu tine. M-au trimis să mă îmbrac mireasă.
Avea 16 ani și tare mi-era teamă că nu mă descurc. M-am îmbrăcat cu straiele de la noi de acasă și n-a trebuit să zic nimic. Nunta a fost frumoasă.”
Pentru că stă departe, hăt dincolo de apă, Ana trece spre sat, de fiecare dată, pe podul acoperit.
„Îmi e drag! Cu el am trăit, pe podul ăsta am îmbătrânit”.
Ana Chifor, localnică din George Coșbuc
La Casa Memorială George Coșbuc, pe un perete alb de var, un tablou cât toată Nunta Zamfirei din ’66 are în centru Podul Iubirii și lângă el, expuse frumos, fotografiile făcute atunci. O Ană de 16 ani zâmbește de sub voaluri de mireasă.
Podul ca formă de viață
Banii pentru refacerea podului au venit, în cea mai mare parte, de la Institutul pentru Patrimoniu, 2,6 milioane de lei, plus TVA.
Proiectul tehnic aprobat a fost cel realizat de cei doi ingineri de la Cluj: Bogdan Costin și Vlad Mihai.
Bogdan are acum 37 de ani și, între timp, a proiectat și executat mai multe poduri și pasaje celebre din Cluj, Oradea, Sighet și în mai toată Transilvania.
„Podul de la Coșbuc este buuria mea”, îmi spune în dimineața când m-am întors de acolo. „Este proiectul nostru de suflet. Dacă mă raportez la tot contextul, am avut un joc foarte dur, cu dus-întors, refuz și revenit. Dar sunt mulțumit că am continuat și nu am abandonat lupta. Am reușit!”
În ultimii ani, bătălia nu a mai fost pentru proiect, ci pentru bani, pentru obținerea finanțării.
„Noi tot actualizam datele, pentru că prețurile, costurile creșteau, iar primarul căuta finanțare. A fost un miracol totuși că i-a primit și că am reușit, pentru că – vă spun sincer – am avut momente când am crezut că va fi abandonat și așa se va termina totul. Ar fi fost un dezastru! Pentru că noi nu mai avem astfel de poduri”.
În privința execuției, Bogdan Costin spune că poate unele lucrări s-ar fi putut face și mai bine. „Dacă ne uităm la detalii, poate că ceva ar fi putut fi mai bine, dar noi avem o vedere de ansamblu și spunem că important este că s-a realizat, că am reușit să-l salvăm la timp. Așa cum v-am promis, nu ne-am dat bătuți!”
„Nouă ne plac mai mult lucrările de artă și de aceea ne-am atașat atât de mult de podul acesta, vrem să i se redea valoarea istorică. Mi-aș dori să fie promovat turistic și în folosul cultural al comunității”, continuă Bogdan.
„Când mă gândesc la el, îmi fuge mintea la un loc de întâlnire și de interes al satului, cum era și altădată, și mai mult decât atât. Îl văd ca pe un pilon al comunității.”
Lucrările de consolidare a infrastructurii podului au început în 2022, iar la suprastructura lui s-a lucrat în 2023. Acum e aproape gata, se pregătește pentru inaugurare.
„În două săptămâni, cel târziu, va fi recepția. Nu mai avem de adăugat decât pilonii retractabili care opresc circulația pe pod și apoi îl inaugurăm. Nu a fost ușor, dar am avut sprijin și asistență permanentă de la INP (Institutul Național pentru Patrimoniu – n.r.). Ei au finanțat și tot ei au supravegheat lucrările, au avut permanent un diriginte de șantier”.
Însă, de când au început lucrările, problemele nu au fost cu podul, ci cu localnicii supărați că nu mai pot trece pe el, deși pericolul prăbușirii fusese evident.
„Le-am spus: la 500 de metri mai jos avem pod de beton, îl puteți folosi! Nu e ca și cum n-am avea pe unde trece! În plus, avem aprobare și finanțare să facem un pod nou, de beton, foarte aproape de ăsta de lemn, pentru mașini și atelaje. Dar tot nu s-au liniștit. Se obișnuiseră cu ăsta. Doar că el este un pod monument istoric, este bine să-l păstrăm pietonal și să facem ceva aici. Putem să organizăm hore, serbări, ca altădată. În august, avem un eveniment cultural cu poeți, compozitori și scriitori, vor vedea ce frumos va fi”, explică primarul Pavelea.
Deocamdată, la Podul Iubirii din Coșbuc nu este afișată nicio plăcuță cu istoria lui. Nici cu proiectantul, executantul sau beneficiarul lucrării.
Nici la Casa memorială George Coșbuc nu există vreun pliant, broșură sau orice informație despre pod și istoria lui.
Nu există niciunde vreo carte poștală, o ilustrată sau un suvenir care să le amintească turiștilor de sat, de Casa memorială, Vechea moară sau de Podul Acoperit din satul Coșbuc. Iar turiștii nu sunt îndrumați spre acest pod pentru a-l vizita.
Unor excursioniști sosiți în sat cu un autocar dinspre Maramureș nu li se pomenise de vreun pod care ar merita văzut.
Au vizitat Casa memorială Coșbuc și au băut cafele de la tonomatul din supermarket, stând în picioare în fața magazinului.
În comuna Coșbuc nu există nicio cafenea, un punct de informare turistică sau vreun chioșc cu suveniruri.
Moara lui Coșbuc este în paragină. Spre ea ajungi pe o cărare îngustă, de doar un metru lățime, pe care încape o singură persoană. Roata morii e ruptă, se sprijină pe nisipul uscat al fostei albii de canal, acum complet secată.
„Nu ne-am înțeles cu vecinii acolo. Va trebui să cumpărăm teren în jurul morii, ca să putem reface canalul de aducțiune din Sălăuța. Și să o reabilităm, să o punem în funcțiune. Ar fi o atracție turistică extraordinară.
Avem finanțare pentru ea prin PNRR, doar terenul din jur ne mai lipsește. Sperăm să-l putem cumpăra”, a explicat primarul Ioan Pavelea, care abia a trecut prin alegeri.
„Dacă ai 1.900 de locuitori, din care 1.000 votează și 200 sunt supărați că ai atentat la ce e al lor, ai terminat-o. Așa că aștepți să găsești soluția când se ivește, fără să ai 2-300 de procese cu oamenii din sat”, explică el.
Cât privește programele culturale și promovarea turistică, primarul spune că este foarte greu să găsești oamenii care să facă așa ceva.
„Nu avem pe cine să punem la cultură. Știți cât de greu găsești pe cineva în domeniul ăsta? Foarte greu!”
Îl găsim pe Dorel Săsărman, muzeograf la Casa memorială Coșbuc, alături de turiștii din Câmpina. Nu oferă ghidaj, dar, dacă este întrebat, răspunde în măsura în care se pricepe.
„Podul nu este treaba mea”, ne explică el, „nu le-am zis turiștilor despre el, pentru că nu intră în sarcina mea. Nici moara nu mai este la noi, la muzeu, e concesionată de primărie!”
Întrebat dacă a fost solicitat sau dacă dorește să contribuie la un eventual ghid turistic pentru sat și pentru podul nou refăcut, fostul profesor de limba română – acum muzeograf – spune că nu a fost solicitat dar nici nu vede cum ar putea să facă așa ceva: „Podul și restul sunt atribuțiile primăriei!”
Momentul care a salvat monumentul
Licitația pentru execuția lucrării a câștigat-o firma Tomoroga Construct SRL din comuna Tureac, județul Bistrița-Năsăud, în 2022.
Bogdan Tomoroga, inginer constructor și managerul firmei, spune că deși a lucrat și cu alte firme locale în antrepriză cât și cu meseriași dulgheri și alți colaboratori, specialiștii săi au urmărit îndeaproape lucrările.
„Partea cea mai grea a fost «liftarea» podului”, a declarat Bogdan Tomoroga, „adică suspendarea lui la înălțime până când s-a refăcut infrastructura și reașezarea lui pe poziție.”
Podul a rămas pe loc, nu s-a îndepărtat cât timp s-a lucrat sub el. „S-au făcut eșafodaje, s-a lucrat la consolidarea infrastructurii și l-am reamplasat cu o jumătate de metru mai sus ca să fie mai ferit de inundații. Pentru că și anul trecut, când a plouat, Sălăuța a ajuns până la pod. Ne-a creat mari probleme.”
Bogdan Tomorogă explică mai departe: „Am păstrat din grinzi tot ce s-a putut păstra, nu le-am înlocuit cu totul. Dacă un metru a fost putred, doar un metru am înlocuit. Toate grinzile sunt din lemn de stejar. Lateralele le-am înlocuit cu totul, pentru că nu erau originale și, în plus, fuseseră date cu ulei ars, nu mai puteau fi refolosite. Tot lemnul de stejar și molid a fost tratat, ignifugat, iar podina este în întregime din stejar. Pentru acoperișul, care este din șindrilă lucrată manual, am folosit meseriași din Maramureș.”
„A fost o lucrare frumoasă pe care ne-am dorit-o de la început. Sper că a ieșit bine, eu așa cred”, conchide Bogdan Tomoroga.
Podul care nu unește
Ioana, o localnică nemulțumită de cum a fost făcut podul, își spune părerea, dar precizează că este doar „o părere personală”.
„Mie nu-mi place cum s-a lucrat la pod. S-a lucrat pe fugă, ca să se termine repede. S-a terminat în 3-4 luni! Păi asta e lucrare de 3-4 luni?
Lemnăria trebuia făcută din secure, așa cum se lucra mai demult, atunci când s-a făcut podul. Eu sunt mai cu tradiția, trebuia să se respecte metodele de atunci și să-l facă întocmai cum a fost făcut el atunci când a fost făcut!
Eu am văzut cum au lucrat la Casa Memorială, cu răbdare, mai mult manual, au tratat lemnul, au făcut treaba așa cum se face! Ori, la pod s-au grăbit!”
Alți săteni sunt revoltați că nu mai pot trece pe pod cu animalele: „Puteau pune un covor de cauciuc și atunci nu mai distrugeau caii cu potcoavele podeaua! Dar n-au vrut! Acum facem doi kilometri până la podul de beton și doi înapoi, patru!”
Primarul Pavelea spune altceva: „Nu sunt doi kilometri, sunt 500 de metri până la celălalt pod și, oricum, facem altul lângă ăsta de lemn. Îi rog doar să aibă răbdare!”
„Problema aici este că nu mai funcționăm ca un sat unit, parcă nu suntem o comunitate. Fiecare pentru el, cu gardul lui și pentru curtea lui. Ați văzut cărarea spre moară? Era dum de car, dar atât a rămas după ce vecinii s-au împropietărit cu parte din ea. Așa stăm: nimic pentru sat, fiecare pentru el, nimic pentru ceilalți! Și nu știu ce ar putea schimba mentaliatatea asta!”, se plânge primarul.
Cât timp i-a luat României să salveze de la prăbușire podul acoperit din satul lui Coșbuc Satul lui Coșbuc este cuibărit între munți, pe limba îngustă de pământ croită de râu, și n-a putut face cine știe ce agricultură. Aici s-a trăit greu, s-a trăit din lemn și minerit. Dar, mai ales, de aici s-a plecat.
Învăţaţi cu plecatul încă de pe vremea lui Ceauşescu, când bărbaţii toţi luau drumul minelor din Baia Mare, localnicii din Coşbuc au pornit, după revoluţie, şi mai departe, în Italia, Spania, Olanda. Au plecat cu sutele, cu miile.
Unii spun că ar fi plecați o mie, nouă sute sau cinci sute dintre locuitori. Sigur este că dintre toți cei plecați s-au întors foarte puțini: „Două-trei familii, doar atât”, ne spune primarul.
Între timp și-au ridicat case falnice, aproape toate cu etaj, cu termopane și balcoane de inox, cu garduri solide. Casele au porecle în funcție de stilul țării pe care-l imită, acolo unde se află proprietarul. Li se spune: Spaniola, Irlandeza, Olandeza…
Vasile Vasile, fostul secretar al primăriei, care ani la rând a numărat coșurile care mai fumegau în Coșbuc, privește cu îngrijorare spre ce se îndreaptă satul. „Ați văzut că sunt case cu etaj, mari, făloase, însă nelocuite…
Cei rămași stau de obicei în casa mică din curte sau cel mult ocupă parterul.
Oricum, speranțe pentru întoarcerea lor sunt tot mai puține, iar casele rămân pustii, dovadă că prețul lor a tot scăzut…”, rezumă el fenomenul migrației din Coșbuc.
Piciorul de pod de peste Ocean
Cătălin Petcu lucrează într-o echipă specializată în construirea și renovarea podurilor în Canada. Cele mai spectaculoase lucrări la care a participat au fost podurile acoperite, monumente de patrimoniu acolo. În Canada sunt 160 de astfel de poduri și există un departament ministerial special înființat pentru ele.
A restaurat complet un astfel de pod la Routherville. Și a făcut planurile pentru altele.. Acum câțiva ani, Cătălin avea încă doi colegi ingineri români. Iar când au fost în vizită la Ministerul Transporturilor din Canada, a avut surpriza să constate că, dintr-o comisie de cinci specialiști, trei erau români.
S-a bucurat să afle că podul acoperit din satul lui Coșbuc a fost reabilitat. „Restaurarea podului grăniceresc peste Sălăuța reprezintă o realizare excepțională, care trebuie salutată și felicitată.
Mă bucur că oamenii locului, împreună cu primarul comunei Coșbuc s-au mobilizat și au reșsit să finalizeze acest proiect unic. Este de apreciat motivarea și perseverența de care au dat dovadă ani de zile și care le-a permis să invingă mulțimea de obstacole financiare și administrative”, transmite el.
„Din punct de vedere tehnic”, consideră el, „proiectul este o reușită, fiindcă au reglat problemele structurale, au înlocuit elementele deteriorate și au redus considerabil riscul ca podul sa fie luat de ape în urma inundațiilor.”
Din informațiile tehnice la care a avut acces și din fotografiile podului reabilitat, Cătălin a putut să facă și unele observații: „Observ că reparațiile efectuate au schimbat semnificativ aspectul învechit, dându-i o alură nouă, modernă. Această transformare majoră creează riscul alterării statutului de pod patrimonial. Este posibil ca, din cauza deteriorării avansate a podului, reparațiile efectuate au fost mult mai importante, depășind limitele permise pentru a conserva statutul său patrimonial. Sunt sigur că inginerii, arhitecții și alți specialiști implicați în proiect au făcut eforturi uriașe ca să-și atingă obiectivele și aș vrea să-i felicit pentru munca lor”, adaugă el.
De ce este un pod acoperit?
Cătălin explică de ce aceste poduri se construiau astfel: „Podurile de lemn au fost inițial acoperite din cauza vulnerabilității la putrezire a structurii de rezistență, care, în condițiile climatice din Canada și nordul Statelor Unite, n-ar fi putut rezista mai mult de 15 ani. Instalarea unui acoperiș și acoperirea pereților au crescut durata de utilizare la peste 80 de ani, fără să fie necesară efectuarea unor reparații majore. Majoritatea podurilor acoperite sunt vopsite în roșu «sang de boeuf» (sânge de bou) și istoricii cred că astfel s-a creat iluzia unui grajd, convingând caii să intre în pod în condiții de siguranță. Fermierii, comercianții și călătorii cu vagoane hipice ar fi pierdut mult timp cu traversarea unui pod de către caii amețiți de priveliștea unui râu care curge. De asemenea, ferestrele dispuse la nivelul celor două ferme au un dublu rol: permit libera circulație a curenților de aer, reducând suprafața portantă a pereților și totodată asigură iluminarea naturală a podului”.
În Transilvania, însă, grajdurile erau negre, se ungeau cu un fel de ulei mineral ca să nu putrezească repede, așa se explică de ce podul de la Coșbuc este negru și nu roșu, ca în America.
Reportajul a fost publicat inițial de PressHub.ro.
„Everything is Illuminated”. Totul este iluminat sau călătoria unor personaje într-o Ucraină post-sovietică în căutarea propriului sine. O carte și un film care astăzi ar putea fi recitit/revizionat prin prisma dramaticei realități de astăzi.
Am descoperit un interviu realizat în 2002 în care Jonathan Safran Foer discută despre romanul său „Everything is Illuminated”. Cartea este inspirată de călătoria în Ucraina pentru a găsi o femeie care i-a salvat bunicul în timpul celui de-al doilea război mondial. Deși nu a găsit-o, experiența l-a determinat pe Jonathan Safran Foer să scrie o poveste profundă, explorând teme vizând vulnerabilitatea și căutarea identității.
Jonathan Safran Foer a călătorit în Ucraina pentru a descoperi poveștile familiei sale, dar a ajuns să scrie un roman de succes. Experiența sa l-a ajutat să se exprime creativ și să-și exploreze identitatea. Călătoria sa a fost inițial destinată găsirii acelei femei care l-a salvat pe bunicul său în timpul războiului, însă a sfârșit prin a se transforma într-o descoperire de sine.
Când a început să scrie romanul, Foer spune că nu a făcut-o cu această intenție, ci mai degrabă ca o modalitate de a-și explora propriile emoții și traume. Acest proces l-a ajutat să se conecteze cu cititorii săi.
Experiențe ucrainene, meditații pe hârtie în Cehia
O primă schiță a cărții a fost scrisă în doar zece săptămâni în Praga, punând în lumină intensitatea creativă care l-a condus la realizarea romanului său. Această perioadă a fost crucială pentru a da formă gândurilor sale.
„În perioada de zece săptămâni petrecută la Praga, am simțit o onestitate profundă față de mine însumi, ceea ce m-a ajutat să îmi explorez vulnerabilitățile. Această experiență a fost crucială, iar acum mă întreb cum pot recrea acele circumstanțe speciale”, s-a destăinuit Jonathan Safran Foer. Experiența sa din Praga a fost profundă, simțindu-se mai viu ca niciodată și găsind importanță în detalii simple. Aceasta a influențat modul său de a percepe arta.
„Cercetarea onestității personale este esențială pentru a înțelege emoțiile și a deveni vulnerabil. Acest proces nu este ușor, dar este extrem de valoros”, crede autorul, care subliniază importanța disciplinei în scris, chiar și în absența inspirației. Munca constantă poate conduce la descoperiri semnificative și la o dezvoltare personală profundă.
Astfel că experiența pragheză a fost percepută de Jonathan Safran Foer nu ca o realizare literară, ci ca „un început promițător”. Autorul nu se considera, în 2002, un scriitor consacrat, ci un căutător – sau colecționar? – de experiențe.
Scriitorul discută în cursul interviului despre călătoria sa creativă și angajamentul față de vulnerabilitate și onestitate în scris. El subliniază importanța găsirii semnificației în lucrurile lumești și celebrării acestora. Cartea sa explorează perspective diferite asupra aceleași povești, arătând că fiecare personaj are propria versiune a evenimentelor. Această abordare subliniază subiectivitatea experienței umane.
Povestea se concentrează asupra retelling-ului și a modului în care oamenii își proclamă existența prin iubire. Întreaga carte explorează cum lucrurile obscure devin clare, dar nu întotdeauna așa cum ne așteptăm.
De ce e totul iluminat?
Conceptul de iubire este reprezentat printr-o scenă în care orașele sunt vizibile din spațiu în zile speciale. Aceasta simbolizează celebrarea existenței comunității. Cuvântul „iluminat” are conotații complexe, legate de revelație și descoperire. Cartea urmărește această evoluție de la obscuritate la claritate.
„Atingerea emoțiilor și împărtășirea poveștilor personale pot crea o conexiune profundă între oameni. Este esențial ca arta să faciliteze aceste interacțiuni umane, promovând compasiunea”, crede Foer. El spune că, de multe ori, compasiunea este adesea absentă în societate, iar arta poate oferi un spațiu pentru discuții relevante. Aceasta ajută la reducerea distanței dintre oameni.
Călătorii și identități
Călătoria narativă din roman este complexă, fiind inițial văzută ca aparținând lui Jonathan, dar devine tot mai clar că este, de fapt, călătoria este a lui Alex. Identitatea personajelor este fluidă și în continuă schimbare. Numele și identitatea joacă un rol central în poveste, subliniind cum percepțiile diferite ale personajelor contribuie la confuzia lor identitară. Fiecare personaj are mai multe denumiri care pun în lumină relațiile lor cu ceilalți.
Critica literară a subliniat talentul extraordinar al lui Jonathan Safran Foer, evidențiind provocările confruntării cu trecutul. Romanul reușește să îmbine umorul cu teme profunde despre răscumpărare. Recenziile cărții laudă stilul său inovator și impactul său asupra limbajului, comparându-l cu lucrări clasice. Această abordare a adus o nouă viață în literatura contemporană și a captat atenția cititorilor.
Cine este Jonathan Safran Foer?
Jonathan Safran Foer este un scriitor american contemporan cunoscut pentru stilul său inovator și abordările sale creative în literatură. Născut pe 21 februarie 1977, în Washington, D.C., Foer a devenit rapid o figură proeminentă în literatura modernă datorită romanelor sale care explorează teme profunde și complexe, precum identitatea, trauma, familia și moralitatea.
Foer a debutat în lumea literară cu romanul său din 2002, „Everything Is Illuminated” (Totul este iluminat), care a primit aprecieri critice entuziaste pentru felul în care combină elemente de istorie, comedie și tragedie. Romanul a fost adaptat ulterior într-un film de succes, consolidând statutul lui Foer de scriitor de renume.
Al doilea roman al său, „Extremely Loud & Incredibly Close” (Extrem de tare și incredibil de aproape), publicat în 2005, a fost la fel de bine primit. Acesta explorează trauma colectivă a evenimentelor din 11 septembrie 2001 prin ochii unui băiat de nouă ani care își pierde tatăl în atacurile teroriste. Romanul se distinge prin tehnici narative neconvenționale, cum ar fi inserarea de imagini și pagini albe, care au făcut din Foer un inovator în literatura contemporană.
Pe lângă romane, Jonathan Safran Foer este cunoscut și pentru lucrările sale de non-ficțiune. „Eating Animals” (Să mănânci animale), publicată în 2009, este o explorare a eticii și impactului consumului de carne, un subiect care reflectă preocupările sale pentru drepturile animalelor.
E vară. La buletinul meteo de dimineață, crainicul a anunțat, cum o face zilnic, că temperaturile vor fi ridicate și „aerul irespirabil”.
Sofia s-a uitat pe cer, de la fereastra căminului pentru vârstnici din Fișer a văzut cum cinci zile la rând cerul a rămas ca sticla.
„Rar să nu vezi un nor pe cerul nostru atâtea zile la rând !”, îmi spune în timp ce străbatem satele din Țara Ovăzului „Dacă nu ploua acum două zile, mureau și paserile cerului de sete! Acum, bine că a dat iarba, au și vitele ce mânca.”
Pe sub fereastra ei trece în fiecare dimineață turma de vite. Iese s-o vadă de fiecare dată. Erau 40 dar, proprietarul a dat zece dintre ele la tăiat. Privește dealurile, pâlcurile de pădure rămase în picioare.
„Noi, aici, mai avem pădure că strămoșii noștri s-au îngrijit să nu taie de tot și să planteze. Când eram copii ne duceam cu părinții la plantat. Tata lua puieții, făcea gropițele și noi puneam copăcelul acolo și trăgeam pământ. Fiecare aveam pomi și în grădină și la poartă.
Nu era sat fără pomi. Vedeți perii de la porți? Sunt puși de pe vremea sașilor. La noi toți aveam.
„La poarta casei părintești, eu cu tata am pus părul care e și acum. Mulți i-au tăiat, dar mă bucur când mai văd că au rămas. Pomul îți dă să mănânci, îți ține umbră și aer, oxigen.”
La umbra arborilor de pe lângă bisericile fortificate sașii petrec pentru că în august, în fiecare miez de vară, ei vin la Festivalul Săptămâna Haferland.
Sofia
Sofia Folberth s-a născut la Criț, în 1922, de Petru și Pavel. Anul acesta a împlinit 102 ani. A învățat la școala din sat, șapte clase obligatorii plus un an de religie. Școala lor era singura clădire cu etaj la vremea când a fost ridicată. La școală învățau greacă, latină, germană, română.
Elevii școlii din Criț aveau, acum o sută de ani, sală de muzică și instrumente, nici la grădiniță nu erau primiți dacă nu știau să cânte la un instrument.
În curtea școlii aveau un coș de baschet, popicărie, o bară de gimnastică, o scară suedeză pentru gimnastică și un teren de fotbal. Aveau pepinieră și luau lecții de horticultură. Niciun elev nu termina școala fără să știe să planteze, să altoiască și să îngrijească pomii, plantele, câmpurile. Aveau și bibliotecă.
În 1870, la inaugurarea noii clădiri cu etaj a școlii, preotul Schuster a ținut o cuvântare în care spunea ce-și dorește pentru școala lor, necesarul de materiale didactice, lucruri care nu se găseau oriunde la vremea aceea.
Cuvântarea a ajuns în ziare din Germania, Ungaria, Austria și s-au pomenit că primesc o Enciclopedie din partea unei tipografii, o hartă a Europei și un glob pământesc din partea Ministerului Culturii din Ungaria, o carte de Anatomie din Germania și multe caiete de la binevoitori din toată Europa. Depănăm amintiri și ne îndreptăm spre un eveniment mai puțin obișnuit.
Lecția de astronomie se ține azi
Ajungem în Saschiz, iar Sofia zărește clădirea în fața căreia oprim: „Au renovat Școala germană! Ce frumos au făcut-o! Ja, jaaa!”
Intrăm în fosta școală în care învățătorul i-a adus cândva în vizită. Își amintește scările, sălile, dar și ruina în care se afla școala până de curând.
Trecem pragul unei săli de conferințe de la etaj. Pe tabla din față e proiectat Pământul luminat pe jumătate de Soare.
Lângă laptopul ei, în picioare, Sylvia Ekström, profesoară de astronomie sosită de la Universitatea din Geneva, Elveția, explică auditoriului cum se mișcă planetele în Univers, ce sunt Perseidele și cum putem călători în Cosmos.
A venit la invitația unor tineri de aici și, împreună cu Asociația Yoyo din Saschiz, vor să le arate copiilor și părinților lor cum se văd planetele, universul, și mai ales Perseidele, care vor fi atracția nopților de august.
Sofia Folberth se oprește în prag și se uită pe tablă, la tânăra profesoară, la laptopul de pe masă și la sala în care plutește miros de pardoseală proaspăt lăcuită.
„Ioi, ce bucurie îmi faceți! Nici nu știți de când mă gândesc la lucrurile astea și vreau să vorbesc despre ele!”
Steaua Sofiei
Se așează în scaun și începe dialogul cu tânăra profesoară de astronomie. Charlie traduce.
„La școală aveam o cutie de lemn, cu capac și o gaură în ea. Învățătorul ne spunea să punem ce întrebări vrem, anonime, și să le lăsăm în cutia aia”, începe Sofia Folbert povestea amorului ei cu universul.
„Iar sâmbăta, când aveam ora de bibliotecă, el răspundea la întrebări fără să spună numele copilului, ca să nu râdă careva. Puteai să întrebi și ceva ce altcumva îți era rușine. Eu am pus întrebarea: «De unde ia luna lumină noaptea, când soare nu mai e?»” Învățătorul și-a dat seama că întrebarea era a Sofiei și a vrut să știe ce ar vrea ea să facă în viață. „I-am spus că vreau să număr stelele. Și cum vrei să faci asta, că sunt multe, mi-a zis. Păi fac așa un pătrat și număr în seara asta câte sunt în el și mâine seară fac alt pătrat și număr câte sunt acolo. Dar învățătorul a zis: Păi stelele se mișcă, nu le poți ține în pătrate!”
Sofia Folberth nu a ajuns să numere stelele. Nu a devenit profesor sau astronom.
A urmat războiul, iubitul ei a murit, ea a fost în lagăr. A venit comunismul și a lucrat la CAP și la drumuri, și la pădure, ca să-și poată crește singură fetița. Dar pasiunea ei pentru știința universului a rămas. Ani la rând a urmărit emisiuni de știință în limba germană și, astăzi, la căminul pentru vârstnici, ascultă la radio tot ce e legat de schimbările climatice, de mișcarea planetelor sau de viața pe pământ.
Sylvia îi explică rotația Lunii în jurul Pământului, învârtindu-se în jurul lui Charlie și privind spre Sofia-Soarele.
„Am auzit că axa Pământului s-ar fi înclinat mai tare și Pământul e mai aproape de Soare și de aici vine căldura de acum. E adevărat?”, întreabă ea.
Profesoara spune că nu, și Charlie – tânărul francez stabilit în Saschiz – îi traduce: „Dacă ar fi așa, iarna ar fi mai frig decât altădată, ori iarna e tot mai cald. Deci, nu de aici vine încălzirea globală!” Și lecția de astronomie continuă cu explicații despre traiectoria planetelor în jurul Soarelui, despre planetele gazoase – „nu sunt îndesate, de aia nu putem să aterizăm pe ele”, pricepe Sofia – despre ce sunt perseidele și cum se nasc stelele, despre cum am putea călători în Cosmos.
În seara aceasta, între Charlie venit din Franța, Sofia născută în Criț și stabilită o vreme în Germania, întoarsă în satul natal aproape de biserica și cimitirul lor, între profesoara din Elveția, colegul ei George Meiu, antropolog la Basel, devenit locuitor în Criț, Rafael de la Universitatea Chicago și Florentina și Anca Călugăr Dalmasso rămase în Saschiz să lupte în fiecare zi pentru satul lor, se așterne tihna unei lungi povești despre univers și prietenie.
„Eu am o stea a mea”, spune Sofia, înainte să plece. „E din Orion. Luminează din noiembrie până în aprilie. Eu zic că orice om ar trebui să aibă o stea a lui! A voastră care e?”
„Am fost foarte impresionată de doamna Sofia! Nu mă așteptam! Nu am mai avut niciodată pe cineva de vârsta dumneaei interesat de ce fac eu!” dr. Sylvia Ekström, cercetător științific în astrofizică la Universitatea din Geneva, Elveția
„Ne-am pregătit, credeam noi, pentru toate categoriile de vârstă cu prelegerile de astrofizică, dar nu ne-am așteptat nici-o secundă să o avem ca oaspete și in audiență pe doamna Sofia Floberth, din Crit, la ai ei 102 ani!”, a spus Anca Călugăr, de la Asociația Yoyo, organizatoarea conferinței „Zbor de noapte”, a evenimentului pentru copii și adulți „Noaptea Stelelor”, din 10-11 august la Saschiz și Cloașterf.
„Dacă la 102 ani consideri că mai ai ce învăța în fiecare zi, dacă mai ai întrebări la care cauți răspunsuri –cum a întrebat, de exemplu, dacă e adevărată sau falsă teoria cu axa Pământului și legătura cu valurile de căldură – apropo, răspunsul a fost că nu există –, dacă mai ai la 102 ani gândire critică și vrei să verifici informații, teorii, atunci mintea e sănătoasă”, a conchis ea.
„Ați avut pe cineva din familie sau dintre apropiați operat de vreo afecțiune ? Dacă da, atunci știți cât e de greu. Eu am avut-o pe bunica mea și știu cât de anevoioasă este vindecarea acasă, după o intervenție chirurgicală. Am avut nevoie de ajutor specializat și l-am primit. Bunica a stat acasă, în camera mea. Aici venea o domnișoară asistentă care o îngrijea. M-a impresionat răbdarea ei și dedicarea. Eu o iubeam pe bunica, dar asistenta făcea lucrurile – dureroase altfel: injecții, perfuzii cu atâta blândețe de parcă și ea o iubea. Înțeleg și recomand astfel de îngrijiri la domiciliu.”
Ce înseamnă însă îngrijirea postoperatorie? O etapă extrem de importantă în vindecarea pacientului după o operație și în menținerea calității ulterioare a vieții sale. Tot mai mulți pacienți și aparținătorii lor aleg îngrijirea sănătății la domiciliu în această perioadă datorită dificultății de deplasare spre un spital/clinică și a confortului oferit de astfel de servicii la domiciliu. Să le luăm pe rând și să examinăm mai îndeaproape aceste motive.
Mai convenabil și mai confortabil
Într-un mediu familiar și sigur, pacienții se simt mai în siguranță, mai comod și mai relaxați. Iar această relaxare și calmul emoțional favorizat de confortul propriului cămin pot contribui la o recuperare mai rapidă și mai lipsită de obstacole nedorite.
Îngrijire personalizată
Planurile de recuperare și de menținere a sănătății pot fi individualizate și adaptate în funcție de caracteristicile specifice ale pacientului, de contextul și mediul în care trăiește. Pentru a răspunde nevoilor individuale ale fiecărui client, serviciile medicale la domiciliu sunt de multe ori preferate, tocmai pentru a nu deplasa bolnavul. În plus, pacienții și specialiștii pot stabili împreună un program flexibil care să se potrivească mai bine cu ritmul de viață al individului și familiei.
Costuri scăzute
Recuperarea la domiciliu este de multe ori și mai „sănătoasă” din punct de vedere financiar decât recuperarea în spital, reducând costurile legate de spitalizare și transport.
Ca un motiv suplimentar, spitalele pot fi surse de infecții nosocomiale. Îngrijirea postoperatorie la domiciliu reduce și aceste riscuri, ducând la o recuperare mai sigură.
Servicii și proceduri postoperatorii la domiciliu
1 — Administrarea tratamentelor medicamentoase și a procedurilor non-farmacologice: Profesioniștii din domeniul sănătății pot administra analgezice și alte medicamente necesare pentru ameliorarea durerii și pentru o stare de bine fizică și psihică.
„Noi la Viasis oferim o gamă largă de astfel de servicii, pornind de la administrarea medicației, îndepărtarea firelor postoperator, schimbarea pansamentului și injecții sau perfuzii la domiciliu, până la managementul personalizat al tratamentului, discuții cu pacientul și aparținătorii despre cursul recuperării, ședințe de psihologie la domiciliu pentru menținerea unei sănătăți psihice cât mai bune, pe lângă cea fizică.“
2 — Monitorizarea sănătății: Specialiștii în îngrijire medicală la domiciliu pot face vizite regulate pentru a monitoriza semnele vitale și starea generală de sănătate a pacientului. Dispozitivele moderne permit monitorizarea continuă a parametrilor fiziologici, precum tensiunea arterială, nivelul oxigenului și ritmul cardiac, cu raportare directă către echipa medicală.
3 — Viasis preferă o abordare mai caldă și mai apropiată de pacient: asistenții noștri medicali pot face vizite de monitorizare la la domiciliu, asigurând o legătură și un canal de comunicare mai intim cu clienții. Același lucru este valabil și pentru psihologul la domiciliu.
4 — Îngrijirea rănilor și prevenirea complicațiilor: Asistenții medicali asigură curățarea și schimbarea pansamentului la domiciliu postoperator, prevenind infecțiile și favorizând vindecarea. De asemenea, observarea din timp a semnelor de infecție (cum ar fi roșeața, umflarea sau secreția purulentă) este crucială pentru a interveni prompt, întocmai cum asistenții medicali ai Viasis procedează fără excepție.
5 — Fizioterapie/kinetoterapie și reabilitare: Fizioterapeuții pot dezvolta un program de exerciții personalizat pentru a ajuta la restabilirea mobilității și forței pacientului. În plus, masajul poate ajuta la ameliorarea durerii, reducerea edemului și îmbunătățirea circulației.
6 — Sprijin nutrițional: Nutriționiștii pot crea planuri alimentare care să asigure aportul necesar de nutrienți pentru vindecare și recuperare. În cazurile în care dieta obișnuită nu este suficientă, se pot administra suplimente pentru a ajuta refacerea organismului. Viasis plănuiește ca, în viitor, să introducă și aceste servicii de sprijin nutrițional și fizioterapeutic în gama sa de servicii de sănătate la domiciliu.
7 — Ajutor psihologic: Psihologul clinician la domiciliu poate oferi sprijin emoțional pentru a ajuta pacientul să facă față stresului, anxietății și altor temeri prezente deseori în perioada postoperatorie.
„La Viasis, oferim diagnostic psihologic, gestionarea stresului prezent în etapa postoperatorie și terapie individualizată. Această combinație de asistență medicală tradițională cu psihologia la domiciliu reprezintă un pas major în îmbunătățirea calității îngrijirii postoperatorii. Serviciile de psihologie clinică la domiciliu nu numai că întregesc eforturile de recuperare, ci aduc și o componentă unică, adaptată nevoilor și provocărilor fiecărui pacient în parte și conducând la o refacere armonioasă a pacientului atât pe plan fizic, cât și mintal.”
Gazetino 