Noaptea trecută a fost cutremur. La 1 şi 58 de minute, cînd toată lumea dormea, poate de asta nici nu l-a simţit mai nimeni. Toată ziua de ieri numai despre asta s-a discutat la epicentrul din Cărbuneşti. Fiecare întreba pe fiecare dacă a simţit cutremurele. Uite, domne, odată este şi Cărbuneştiul un epicentru (recunoaşteţi, ce frumos sună: epicentru!) şi nimeni să nu simtă nimic?!
Categorie: Oameni și locuri
Nimic nu e mai tare ca viața!
Ani de zile străbăteam drumurile țării și ce mă izbea pur și simplu era forfota lor, viața care răzbătea din toate ungherele. În magazine nu încăpeai, în stația de benzină făceai coadă pentru un sandvich, la motel așteptai să prinzi o cameră, pe străzi nu încăpeai de lume.
Acum se văd semnele cenușii ale crizei. Și-a pus laba pe obrazul lumii, l-a marcat.
Pe drumul meu spre casă, drum în care străbat inima țării de la Nord la Sud, s-a așternut tăcerea. Cenușiul se vede pe zidurile caselor, pe fețele oamenilor, pe mărfurile atîrnate hidos de vitrine, pe lungul șir de haine la mîna a doua care începe din Piața Centrală a Clujului pînă în ultimul cătun din Uricani. Trenuri pustii, calea ferată înierbată, drumuri desfundate și gări cu geamuri sparte. Mai multă tăcere, mai mult cenușiu. Oprim în stații de benzină, doar noi, la cafeneaua Casa Blanca bate vîntul, iar la Lainici au pus cutii la poartă, în care fiecare lasă ceva pentru săraci. Un cîine se mișcă lihnit printre picioarele tale iar preoții s-au retras în chilii. Și biserica e gri.
O vezi peste tot
Zilele acestea cred că am văzut-o peste tot. Între zidurile înalte de piatră ale bisericilor, pe dealuri, urcînd desculță, în miez de zi sau noaptea, așezată cuminte pe prag. E mama mea, e femeia cu desagi din piață, e sora mea și fata de la pîine. E bătrăna care tremura astăzi în colțul străzii Matei Corvin, lîngă cîteva fire de vîsc. Ea este peste tot. Am găsit-o pe străzile orașelor, un chip din ghips sau hîrtie colorată, în grote transformate în altare, în toate bisericile lumii am găsit-o cumva, pe blajina Mamă.
Noaptea miracolelor
Scîrțîia zăpada sub pașii lor, scîrț, scîrț. Vă mai amintiți? Se auzeau după miezul nopții, tot mai mulți. Apoi se umplea satul de guițatul porcilor. Spre dimineașă se potoleau. Dacă ieșeai să vezi, vălătucii de aburi se ridicau din toate curțile și fumul, din hornuri, fuioare spre cer. Mirosea a porc pîrlit, a paie calde și a sînge. Pe acolo trecuse măcelul. Spre seară mirosul se schimba, în ceva dulce, amețitor. Din cuptoare se scoteau cozonacii îndulciți cu miere și lapte în care s-au fiert frunze de lămîi.
O zi în care n-aș avea nimic să-ți spun, țara tatălui meu!
Azi noapte, după 12, tatălui meu i s-a făcut rău. Are 86 de ani și la orice rău te gîndești că e ultimul rău. De azi dimineață nu mai mănîncă și nu mai vorbește. Mama a crezut că e supărat pe ea pînă și-a dat seama că e altceva.
De atunci, o sun pe biata de ea din minut în minut, că am și „căpiat-o” cu telefoanele, cum i-a scăpat să-mi zică. (Sînt departe de ei și cum nu pot fi acolo, încerc să-i veghez așa, vreau să le aud vocea, respirația, măcar atît.) Însă, de cîteva ori mama nu mi-a răspuns, poate că era în camera lui, cu grijile. Mi s-a părut însă că aud ușa scîrțîind în timp ce aparatul suna încă. Și-am mai așteptat o clipă, ca să ajungă să-mi răspundă. Apoi mi-am dat seama că am luat-o razna și că trebuie să mă adun.
Oamenilor li se întîmplă ceva
Cînd intram cu mama de mînă în magazin, la finul Ilie, dacă mă întreba ce vreau, primul răspuns nu-l auzea. Îi răspundeam în gînd, fascinată de toate nimicurile de pe rafturi și din borcanele de sticlă: Tot! Tot Magazinul mi-l doream. Să rămîn acolo peste noapte și să scotocesc fiecare colțișor, să mă bucur de fiecare dulcegărie și să miros toate pungile cu vanilie, dafin sau cuișoare. Și cutiile cu biscuiți, Doamne, cum or fi toți la gust?
REPORTAJ + VIDEO. Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul
Fragment dintr-un reportaj realizat pentru NCN TV Cluj despre Transilvania lui Charles și adevărata poveste de dragoste a prințului pentru aceste locuri
|
În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.
Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.
Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.
Gazetino 