Categorie: Oameni și locuri

Prințul a venit cînd a spus Sara. N-a uitat de întîlnire

Prinţul Charles a ajuns, miercuri după-amiază, pe Aeroportul „Transilvania” din Târgu Mureş, cu o aeronavă charter. N-a întîrziat prea mult de la întîlnirea programată cu Sara în fiecare an, în luna mai.

În cursul zilei de joi, moştenitorul Coroanei Britanice ar urma să meargă, la Saschiz, localitate pe care a mai vizitat-o în urmă cu câţiva ani.

Gazetino are acolo „corespondenți”, rămîneți pe aproape, o să vă țin la curent.

Cine e Sara? Am întîlnit-o în toamna trecută, o puteți cunoaște și voi din reportajul de aici.

Odiseea rătăcirii. Sute de mii de copii afectați de plecarea părinților

O lege care a trecut prin Senat zilele trecute a răspândit instantaneu frica printre românii plecați la muncă în străinatate, dar și printre cei de acasă. Legea spune că cei care pleacă din țară și-și abandonează copiii fără a-i lăsa în grija cuiva sau întrerup legătura cu ei, pot primi amenzi usturătoare și chiar închisoare de la 5 la 10 ani. Dintr-odată, părinți, bunici, autorități și copii au decretat și ei legea tăcerii: până când vor vedea în ce situație se află, dacă legea îi privește sau nu pe fiecare în parte, se feresc să mai spună un cuvânt despre drama despărțirii pe care o trăiesc de ani de zile. Întrebat unde sînt copii singuri acasă, inspectorul școlar Duicu îmi citește o listă de sate care iese de pe foaia de hîrtie. Dar epicentrul acestui fenomen pare a fi în Bistrița unde aproape că n-a mai rămas picior de adult capabil de muncă, de când s-au deschis granițele Europei. Cam jumătate din satul lui Coșbuc, la fel și în Nepos sau Salva, în Feldru sau Maieru, românii au lăsat casa, copiii, părinții, câmpurile și au plecat.

Sînt ani buni de când își cresc fiii prin telefon, vin acasă doar o dată pe an, dar lună de lună trimit bani. Ei par a fi plecați într-o expediție de unde cară provizii spre casă, iar căratul ăsta nu se mai oprește. Aproape că au uitat de când au plecat, au uitat ce vroiau de la Occident au uitat și rostul întoarcerii. Însingurați la celălalt capăt al continentului, părinții adorm cu telefonul în mână. Însingurați acasă, copiii adorm cu gândul să-și viseze părinții. Rătăciți între nevoia unei pâini pe masă și visul măreț al bunăstării, și unii și alții au pierdut o parte din sufletul lor.

Statisticile indică între 40.000 şi 70.000 de copii abandonaţi în România, cărora li se adaugă alţi 300.000 care au fost lăsaţi singuri prin plecarea a peste trei milioane de persoane în străinătate. Se întâmplă în fiecare cătun, unde micuţii sunt uitaţi de părinţi în grija bunicilor, a preotului şi a învăţătorului.

Potopul a venit noaptea, iar noi eram singuri. Toţi colegii noştri aveau părinţii lângă ei, să-i apere… (elev din Târlişua)

Eu fug de acasă că aşa vreau. Mă bat că n-are cine să mă apere… (elevă, clasa a VI-a)

Sunt vorbele unor copii care trăiesc zilnic nevoia de a lua singuri decizii, de a găsi soluţii pentru ei, de a putea adormi seara fără lacrimi şi de a se ridica iar, a doua zi. „Nu ştiam ce au de dorm atât! Dormeau într-una, ne povesteşte doam­na preoteasă din Nepos despre cei trei copii din vecini, rămaşi singuri casă, cu ani în urmă. Mă duceam la ei să văd ce fac şi ei dormeau. Ori de foa­me, ori de urât. Poate că aşa mai uitau de dorul alor lor.”

Citește mai departe!

Cazul Bologa: Zeci de mii de pliante tipărite. Niciunul pentru turiștii care vizitează monumentul

O cetate sufocată de ierburi și plină de gunoaie, la care ajungi pe o uliță ce începe cu o privată de țară în buza ei. Un turn din piatră se uită chiorâș peste vale, rămas fără acoperiș și tot mai știrbit de zăpezile iernii trecute.

Despre cetatea asta, într-o clădire modernă, din sticlă, în centrul Clujului s-au scris tone de pliante și broșuri, hărți, CD-uri și filmulețe în care s-au pus texte savante, fără nicio legătură cu realitatea și din care niciuna, nici măcar o foaie de hârtie n-a ajuns vreodată la locul promovat pe sute de mii de euro. Programul de promovare, finanțat parte de la Consiliul Județean, parte din fonduri europene, cam 200 de mii de euro, e aproape de finalizare, dar localnicii pe unde sunt obiectivele turistice nici n-au auzit de el.

Nimeni din satul cetății Bologa nu are habar de așa ceva, ba mai mult, fotografia cu care se deschide pagina de prezentare pe internet a acesteia nu mai este de ani de zile actuală, locul din fotografie arătând altfel de multă vreme. Semn că pe acolo n-a trecut nici măcar fotograful.

Citește reportajul!

Izvorul Crișului: o floare rară dezminte tot ce știam despre spiritul mercantil al locului

Undeva în Transilvania, niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de orășeni și de mâinile hulpave ale veneticilor. Deși obișnuiți să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de țară, au și ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, își aruncă priviri pline de semnificație și te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supraviețuiască, de liniște. Au nevoie doar de lumină și de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruțele în sus și-n jos, cioplesc buștenii, vând tot felul de lucruri, au simțul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul șoselei E 60 și sunt deosebit de vorbăreți, ademenitori cu turiștii. Dar tac atunci când vine vorba de niște flori firave care au răsărit nu știu prin ce miracol, din pământul lor pietros și doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc și niciunul nu are de gând să facă vreo greșeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei știu ce înseamnă asta.Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puține obiecte din lemn sau ștergare lucrate cu fir de ață turiștilor care taie cu mașinile lor comuna în două,ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucrușoarele, blănițele de miel s-au îngălbenit la soare, coșurile și straiele cu mărgele se scorojesc în buza șoselei, pentru că acum nici comerțul cu meșteșuguri de la Izvorul Crișului nu mai este ce-a fost.

Dar este și ceva ce nu se vestejește în inima și-n munții lor și înflorește în fiecare primăvară, înflorește ca speranța. O ploiță roz, care miroase dumnezeiește și se ițește în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, știe cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine și am să vă spun de ce.

Citește mai departe!

Povestea unor flori care pe mine m-a dat gata

Să nu disprețuiești niciodată lucrurile simple!

Am fost ieri la Izvorul Crișului și la Bologa. Vor fi două povești diferite, despre Transilvania așa cum n-o știați, vor apărea în cotidianul Transilvania Reporter.

Ce pot să vă spun acum, în avanpremieră, e că niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de mîinile hulpave ale necunoscuților.

Citește mai departe!

Autostrada spre Atlantida

Pe șantierul autostrăzii Paneuropene, culoarul IV, într-un weekend ploios, s-a descoperit un depozit de „armament” din epoca fierului. Ziarele au titrat: descoperire senzațională la Tărtăria. Arheologii au datat piesele ca fiind din secolele IX – VIII înainte de Hristos. Au mai spus că obiectele, vreo 200 la număr, se aflau într-o oală de ceramică și că Muzeul Național de Istorie le va transporta la București.

Chiar și premierul țării, istoric de meserie, s-a arătat interesat de descoperire și anunță o expoziție specială.

Dar ce e importantă de data aceasta?

Citește în continuare „Autostrada spre Atlantida” →

Călătorind cu tine

O călătorie este ca un vis. Totul se află în tine. Tot ce simți se afla deja în tine, în mintea și-n sufletul tău. Fiecare bucățică de cîrpă fluturînd în soare, fiecare piatră, caldarîmul străzilor, zidurile caselor, drumul spălat de ploaie, cîmpurile înverzite, pomii stingheri, moara și mlaștina de lîngă ea, totul este al tău.

Mă uitam buimacă la cerul putred, lăsat peste case, gata să toarne din nou din burta lui prea plină peste pămînt. În loc să curgă șiroaie, tremura greu, încercînd să țină pe mai departe întunericul apei în el. Un curcubeu sorbea din smîrcurile văioagei și el răsărit aievea din același vis. Toate sînt eu, toate ești tu.

Citește în continuare „Călătorind cu tine” →