Ne-am oprit într-o după amiază de toamnă să bem o cafea, pentru că stătea sub dudul de la poartă la o masă, am înțeles că ne aștepta. Pe masă avea o cană de apă și nuci, am presupus că ne poate face și o cafea. Așa a fost.
Categorie: Oameni și locuri
Poveste de weekend. Evadat din Spinalonga
Spinalonga, știți deja, este insula unde erau trimiși leproșii. Acolo le-au curs oasele multora, acolo se trăia și se murea cumplit, era capăt de linie. De acolo nimeni nu evada. Dar s-au născut din dragostea cu miros de carne vie câțiva copii.
Născut pe Spinalonga, e ca și cum ai fi născut în iad.
Ei au părăsit insula, s-au întors în lumea noastră. Cum vezi oare oameni, străzi, case, copii, animale, flori, după ce ai trăit pe Spinalonga?
Citește în continuare „Poveste de weekend. Evadat din Spinalonga”
O poveste de iubire. Jules Verne și Luiza din Carpați
Iubirea – singurul etalon cu care trebuie măsurat totul. Fără iubire, lumea ar fi un mecanism lipsit de gândire, soarele – bun doar să coacă dovlecii, florile – hrană pentru măgari, izvoarele – apă de spălat.
Avetik Isahakyan
Avetik Isahakyan
Cobori de la Haţeg spre munţi, spre Sarmizegetusa. Cu tine spre gura muntelui vine şi iarna cu câlţii de zăpadă zburliţi peste copaci. Te apropii de ape şi, în ochiul de stâncă, se ridica brusc un castel sur şi pustiu, mâncat de timp: Castelul din Carpaţi.
Aici s-a petrecut una dintre cele mai stranii şi mai frumoase poveşti de dragoste, dintre celebrul scriitor Jules Verne şi ardeleanca Luiza Teutsch. Trăită la umbra munţilor Retezat sau aievea, iubirea lor a dat naştere unei cărţi care a adus faima Transilvaniei, dar a schimbat şi destinul unui om celebru. Luiza şi-a luat lumea în cap la 17 ani. A străbătut lumea iar paşii destinului au dus-o spre povestea vieţii ei. L-a cunoscut pe Jules Verne, care era pe atunci un scriitor matur, avea câteva zeci de romane publicate, era celebru, înstărit, avea o bună reputaţie şi o soţie franţuzoaică.
Citește în continuare „O poveste de iubire. Jules Verne și Luiza din Carpați”
Experiment unic la Vadul Crișului: Artă modernă într-o biserică de munte
S-a dus zvonul până departe. Mai întâi a fost un murmur colectiv pentru că oamenii nu știau despre ce e vorba. Apoi au început să zbârnâie telefoanele. Ce faci acolo, părinte? Așa ceva nu e permis, nu s-a mai întâmplat și nu se cade! Apoi s-au pornit femeile, au fost și certuri.
Duminică, în momentul în care au intrat la liturghie, pe pereții bisericii lor micuțe au găsit tablouri cu oameni la fel ca ei, ca și copiii lor, în alb și negru, zâmbeau obișnuit și pașnic de printre sfinți. Îmbrăcați cu haine de toate zilele, stând pe scaun, mergând pe stradă sau așteptând ceva lângă sârma cu rufe. Pe tavan, bucăți de cer și-un munte în creion, copleșea bolta.
Ce era asta? Lumea noastră, a răspuns preotul, iar duminica aceea n-a mai fost ca nicio alta.
America de pe strada Horea. Povestea de dincolo de porţile „Dorina Palace”
Are trei etaje, e la numărul 48, lângă Biserica Ortodoxă, pe strada Horea, peste drum de Filologie. A fost construită în anii 1936-1938, prima clădire cu acoperiș plat din Cluj. I se spunea Palatul Muntean. Decorată cu pulbere de mică pe exterior, în stil modern, cu ferestre mari și linii drepte, cu porți sobre și scări de piatră, casa era altfel decât toate celelalte. Era diferită.
„Strada atunci era foarte luminată noaptea, ca ziua, iar pereții casei datorită prafului de mică străluceau în lumina becurilor. Țin minte că veneau la noi la poartă oameni din Cluj să o vadă, mai ales noaptea. I-au spus Palatul Muntean, clujenii i-au zis așa, pentru că pe tatăl meu îl chema Munteanu”, povestește doamna Dorina, într-o zi cu zăpadă, uitându-se pe ferestră, spre turlele Bisericii Ortodoxe.
Tatăl său, Traian Munteanu, era teolog, dar făcuse și studii comerciale și juridice la Viena. Iar mama, Sidonia, era nepoată a lui George Barițiu. În 1936, s-au decis să construiască acestă casă modernă, un fel de avanpost al unui curent occidental care avea să ajungă mai târziu și-n România.
În timpul războiului din anii ’40, Gara era ținta bombardamentelor. „Pe strada Horea, atunci Regele Ferdinand, au fost cele mai mari bombardamente, dezastru după dezastru. Într-o noapte, chiar în curtea vecină a căzut o bombă, totul s-a făcut pulbere, cenușă. Doar casa asta a rămas în picioare”. Doamna Dorina privește pe geam spre oraș, împietrită. A rămas în picioare timp de 80 de ani. Un om și o casă, între care s-a căscat hăul istoriei. Au suferit toți. Omul a știut că trebuie să mergă încet, prin întuneric, pînă se face iar lumină, iar casa a stat proțăpită între ziduri, ca să-l aștepte.
O iarnă. Și șase câini frumoși!
Azi ne-am plimbat. Am făcut o călătorie cu copilul meu. Ciudat, câmpurile noastre, iarna, își arată formele cu mai multă limpezime. Am constatat, traversând zările, că-mi place iarna asta subțire, indecisă, cu zăpadă atât cât să ne arate silueta pământului. Zgrumțurii oaselor lui.
Ne-am întîlnit în scobitura muntelui cu turma. Și șase câini frumoși! Recunoașteți că sunt formidabili! Am împărțit o pâine cu ei și un ceas de iarnă, spre asfințit.
Ei strâng turma, alungă lupii și-i țin de urât ciobanului. Mai țineți minte? La asta se pricep. Nu-i duce nimeni la veterinar, mânâncă bucata din zăpadă, nu merg la ședințe de casting și nu dorm pe pernă scandinavă. Sunt șase câini liberi!
Cum a ajuns povestea podului de la Coșbuc în America
Construit în 1778, refăcut în 1937 și uitat în 2012. Cam așa se rezumă povestea ultimului pod acoperit din Europa de Est, monument istoric de categoria A, pod de trecere cu căruțele, mașinile și picioarele peste Sălăuța în satul poetului George Coșbuc din Bistrița-Năsăud.
L-au construit inginerii tirolezi când erau cantonați cu trupele la granița Năsăudului. Pentru podurile acestea acoperite au negociat cu sașii lemnul de stejar din pădurile Transilvaniei și în câteva luni ridicau un pod. Au fost 14 de toate.
În 1909 apele au distrus parțial acest pod, carea a fost refăcut în 1937. Inginerul Cătălin Petcu expert în poduri acoperite spune acum privind fotografiile tehnice ale podului că avem de-a face cu tehnica și stilul podurilor din secolul XVIII.
Gazetino 