Un articol recent publicat de Euronews Italia aduce în atenție un studiu care redeschide dezbaterea în jurul celebrei Sacra Sindone de la Torino.
Un document redescoperit, analizat într-o nouă cercetare, oferă o dovadă convingătoare și totodată cea mai veche atestare că giulgiul, considerat timp îndelungat drept pânza funerară a lui Isus Hristos, ar fi de fapt rezultatul unei „fraude clericale”.
Potrivit studiului, publicat în Journal of Medieval History, scrierile teologului francez Nicole Oresme (1325–1382) descriu giulgiul ca pe un fals „evident” și „patentat”, realizat de „oameni ai clerului” în secolul al XII-lea, pentru a atrage ofrande și pelerini.
Relicva, care poartă imaginea palidă a unui bărbat răstignit, a fost venerată timp de secole de către credincioșii catolici și expusă rar în Catedrala San Giovanni Battista din Torino. Totuși, autenticitatea ei a fost contestată în repetate rânduri, inclusiv de autorități ecleziastice.
Această descoperire întărește criticile mai vechi, precum scrisoarea episcopului Pierre d’Arcis din 1389, care de asemenea denunța giulgiul ca pe un fals.
„Ceea ce este remarcabil la Oresme este încercarea lui de a explica fenomene inexplicabile prin rațiune și nu prin interpretări divine sau demonice”, a explicat istoricul Nicolas Sarzeaud, coordonatorul studiului.
Concluzia cercetătorilor este că Sindonea, în ciuda rolului ei central în tradiția catolică, reprezintă un exemplu timpuriu și documentat de „fals clerical”, menit să servească intereselor materiale și spirituale ale epocii medievale.
În vara anului 1905, când Imperiul Țarist era cuprins de valuri de nemulțumire și grevă, marinarii de pe crucișătorul „Potemkin” s-au răsculat împotriva ofițerilor, refuzând să accepte umilința și mizeria. Episodul, petrecut în largul coastelor Odessei, avea să devină unul dintre cele mai puternice simboluri ale revoltei împotriva tiraniei, imortalizat două decenii mai târziu de Serghei Eisenstein într-un film devenit reper estetic și ideologic. Dar puțini își mai amintesc azi că România a jucat un rol esențial în această poveste.
Iunie 1905. Crucișătorul cere adăpost la Constanța
După ce au preluat controlul navei, marinarii rebeli – flămânzi, obosiți și hăituiți – au navigat spre Constanța, port românesc și poartă spre libertate. Autoritățile române s-au confruntat cu o alegere dificilă: să respecte presiunile diplomatice ale Imperiului Țarist sau să acorde azil celor ce îndrăzniseră să se revolte.
Ziarul „Adevărul”, condus de Constantin Mille, a avut un rol determinant. Presa liberală, alături de opinia publică, a sprijinit deschis cauza marinarilor. Într-o decizie cu valoare simbolică rară pentru epocă, guvernul român a refuzat să extrădeze echipajul. Nava a fost predată Rusiei, dar marinarii au fost lăsați să rămână. Pentru un stat mic, înconjurat de imperii, acest gest a fost un act de demnitate.
Potemkiniști în România: din refugiați, simboluri
După predarea navei, mulți dintre marinarii rebeli au rămas în România, unde au fost integrați parțial în viața socială. Unii au fost urmăriți, alții au fost trimiși înapoi. Istoricii au identificat legături între prezența lor și radicalizarea anumitor cercuri muncitorești din anii următori, inclusiv în preajma răscoalei din 1907.
Povestea lor a devenit parte din mitologia de stânga, iar în perioada interbelică și, mai ales în timpul regimului comunist, „potemkiniștii” au fost recuperați simbolic și prezentați ca predecesori ai revoluționarilor proletari.
„Potemkin” pe ecran: mitul ia formă cinematografică
La douăzeci de ani de la eveniment, regizorul Sergei Eisenstein lansează filmul „Crucișătorul Potemkin”, devenit rapid o piesă de referință în istoria cinematografiei. Revolta este transformată într-o epopee vizuală a opresiunii și eliberării. România a primit filmul cu interes, dar și cu prudență.
Criticii români ai vremii au recunoscut valoarea tehnică a peliculei – în special montajul revoluționar, construcția ritmului și forța simbolică a imaginilor – dar au remarcat și elementele de propagandă. Scena masacrului pe scările din Odesa, una dintre cele mai celebre secvențe din istoria cinematografiei, nu are corespondență istorică reală. Populația Odessei nu s-a alăturat revoltei în mod masiv, iar masacrul nu a avut loc. Dar adevărul istoric a fost sacrificat în favoarea forței mitice.
Receptarea românească postbelică și moștenirea simbolică
În România comunistă, filmul a fost valorificat ideologic. „Potemkin” devenise nu doar un titlu de film, ci un simbol legitimant al revoluției permanente. Istoria marinarilor rebeli era predată în cheie eroică, iar episodul constănțean – când România a refuzat să-i predea – era transformat într-o probă de „solidaritate internaționalistă”.
După 1989, receptarea s-a nuanțat. Istoricii români au început să scoată la lumină detalii reale, contradicții, și să restituie evenimentului nu doar valoarea sa simbolică, ci și adevărul său istoric. La 220 de ani de la acea revoltă, știm mai bine decât oricând că între adevăr, mit și imagine există întotdeauna o luptă – iar „Potemkin” le cuprinde pe toate.
Între imperii
Poate cel mai important detaliu pentru memoria românească este altul: în 1905, o țară mică, nesigură și prinsă între marile jocuri ale lumii, a făcut un gest de omenie pură. Nu a fost o revoluție, nici o insurecție, dar a fost un gest care a contat. Un moment când România și-a afirmat umanitatea în fața unui imperiu. Și poate că aceasta e, până la urmă, cea mai frumoasă lecție pe care o mai poate da „Potemkin”.
Luni dimineața, pe 3 februarie 2025, la ora 11,15, „Semmeringul bănățean” va porni din nou din gara Oravița spre Anina. El face traseul acesta din 1863. Străbate cea mai veche cale ferată montană din România într-un peisaj spectaculos.
Însă, periodic, Societatea de Căi Ferate îi amenință existența. Recent, Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a decis ca trenul să nu circule de luni până joi în perioada iernii, între 13 ianuarie și 17 aprilie. Măsura era motivată de scăderea numărului de pasageri pe timp de iarnă. Ca reacție, scietatea civilă, autoritățile locale, ceferiștii, angajații gărilor Oravița și Anina și publicul larg, sensibilizat prin mesaje, au sărit cu toții în apărarea trenului.
Șeful stației Oravița, Remus Cherla, a explicat pentru presa locală că o linie nefolosită se degradează rapid, afectând siguranța transportului. „Fiecare anotimp are farmecul său, iar călători ar fi, chiar dacă mai puțini decât vara”, a spus el.
Iar Asociația „Euroland Banat” a trimis o scrisoare deschisă către ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, și alte instituții publice și organizații de profil, solicitând menținerea circulației zilnice.
Așa se face că, sâmbăta trecută, în gara din Oravița s-au strâns atâția călători, în semn de protest, încât abia au încăput în trenul pe care-l apărau.
S-au urcat în cursa-manifest și funcționarii Stației Oravița, și iubitorii trenului, activiștii civici, dar și călătorii obișnuiți ai trenului. Au umplut trei vagoane.
„Trenul fost plin. A fost și șeful de gară și noi, care lucrăm aici. Am mers împreună, am povestit, am discutat, am admirat peisajul, ne-am amintit de câte ori am apărat acest tren. Iar când am ajuns în gara din Anina, primarul și cei de acolo ne-au așteptat cu un pahar de vin și ne-au servit cu gulaș”, povestește pentru PressHub Maria Avram, casieră în stația CFR Oravița. Ea vinde bilete pentru Semmering și poate să spună că trenul are cerere: „Chiar dacă iarna sunt mai puțini călători, vara e plin și până toamna târziu. În octombrie am avut așa de mulți ca în luna august!”
În urma acestor proteste, ministrul Transporturilor a anulat măsura și a redat trenului programul de circulație de dinainte: toată săptămâna, o cursă pe zi, între Oravița și Anina, dus-întors.
Nu a fost prima dată când trenul acesta a fost amenințat cu desființarea. Și, de fiecare dată, opinia publică, iubitorii de călătorii, oameni care prețuiesc patrimoniul istoric și cultural au făcut front comun și l-au salvat.
„Semmeringul bănățean” este monument de patrimoniu clasa A, parte din linia ferată Baziaș-Oravița-Anina, dată în funcțiune în 1863. Calea ferată, prima de acest fel de pe teritoriul României, construită de Imperiul Austriac, are 33,4 kilometri, 10 viaducte și 14 tuneluri. O operă de artă arhitecturală, dacă ne gândim că a fost construită manual de meșteri italieni cioplitori în piatră, când încă nu se inventase dinamita. Trenul concurează în competiția națională „Destinația turistică a anului” și atrage turiști din întreaga lume.
Valoarea lui nu este doar sentimentală. Trenul duce și aduce localnicii dintr-o parte în alta a muntelui, oamenii vin de la muncă sau de la piață, plimbă turiștii și ține în funcțiune o cale ferată istorică folosită la transportul minereurilor până de curând.
Cu zece ani în urmă, în plină iarnă, ca și acum, acest tren a fost pus pe listele Ministerului Transporturilor pentru desființare. Era sortit retragerii într-un depou, cel mult într-un muzeu.
Am pornit atunci spre Oravița să aflu cum arată trenul, care este viața care-l animă și de ce e necesar să nu cedeze.
Redăm aici reportajul de atunci (2014), povestea oamenilor care-l țin în viață, a locurilor și timpului în care se zbate să reziste. Ce s-a schimbat între timp este numărul de turiști călători, tot mai mare și faptul că trenul a fost renovat. Acum este verde la fel ca pădurile munților pe care le străbate.
Trenul din nori
„Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, spune șeful de tren.
Oraviţa sau Dumbrava de Nuci este un oraș cuibărit între munți și Dunăre, unde bat vânturi mediteraneene și unde cu mult timp în urmă împărăteasa Sisi a lăsat un plămân din piatră, semn de mulțumire pentru că se vindecase aici. Întemeiat de Imperiul Austriac, orașul a fost colonizat cu mineri șvabi, cărora li s‑au construit case și străzi, primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cu tot ce‑i trebuia, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. Aici s‑a construit primul teatru din Europa de Sud‑Est, azi Teatrul „Mihai Eminescu“. Era în 1816. Clădirea reproduce întocmai Burgtheater din Viena și a fost prima clădire din Europa iluminată cu acetilenă.
Tot atunci, la Oraviţa, se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută care putea socoti în mai multe monede și la preţuri diferite ziua față de noapte.
Și, pentru că peste munte, la Anina, se descoperise cărbune, imperiul a decis să construiască o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr‑o parte în alta.
Proiectul inițial începe în 1847 și are mai multe etape. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff‑Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni taie muntele, zidesc viaducte, trudesc să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff‑Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stânci și moare. Ceilalţi refac traseul și continuă munca.
Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul era la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă, a anului 1863. I se aduce un ceas cu pendul de la Viena, iar la inaugurare, în 15 decembrie, vine însuși împăratul Austriei.
Calea ferată montană dintre Oraviţa și Anina are 34 de kilometri, 14 tuneluri și 10 viaducte construite de pietrari italieni cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita.
Acum e tot iarnă. Intrăm în gară pe înserat. O lumină slabă abia umple încăperea șefului, aflată într‑o latură a clădirii. Lângă sobă, adunaţi pe o canapea uzată, se înghesuie câţiva bărbaţi care așteaptă trenul, la căldură, lângă biroul impiegatului Iuliu Kelemen.
Linoleumul e rupt, biroul cu registrele de bord, ros de vechime, iar pe zugrăveala peretelui, o urmă de pendul peste care cineva a prins un ceas chinezesc cu baterie. „Ni l‑au luat“, spune impiegatul Iuliu Kelemen. „Aveam ceas cu pendul, de când era gara‑gară, dar acum două luni ni l‑au luat. L‑au dus la Timișoara, cică îl pun la muzeu.“ „Dar nu e semn bun“, intră în vorbă un bărbat de pe canapea. „Așa s‑a întâmplat și cu alte gări, am auzit eu, când le‑au luat ceasurile, a fost gata, n‑a mai durat mult!“
Intră un domn cu șapcă și geantă de controlor, salută și merge să scrie în registru la ce oră a intrat trenul lui în gară. Este Rozsa Florin, șeful trenului „ăl bătrân“ (așa cum îi spun ei celui mai vechi tren care străbate „Semmeringul Bănățean“). Cu el mai face încă două curse pe zi dus–întors de la Oraviţa la Anina.
Sunt toţi cam fără chef de vorbă, au auzit zvonuri proaste despre soarta trenurilor lor. Știu doar că nu le spune nimeni nimic. Află din ziare că trenul s‑a scos la vânzare. În dimineața asta, execută raportul de tură, ca de obicei. E un ritual care se petrece precis, zi de zi, ca și cum ei ar merge înainte, chiar și când lumea ar sta pe loc.
Călătoria cu un muzeu
A doua zi, trenul pleacă din gară spre Anina la oră fixă. Biletul costă 10 lei de persoană. Până în septembrie era 5 lei și 20 de bani. Dar de când trenul s‑a numit „turistic“, și preţul s‑a dublat.
În vagon e cald. Revizorul mecanic a făcut focul de dimineaţă în soba de fontă din mijlocul primului vagon. Din când în când își pune mănușile de pânză groasă, se duce la cutia cu cărbuni de lângă ușa de la intrare, ia un pumn bun de cărbune și‑l pune pe foc. E de fapt un cazan cu apă, care se alimentează pe dedesubt, de la el pleacă ţevi în toate vagoanele, iar focul nu se stinge niciodată.
„Ca să nu îngheţe instalaţia.“ Zi și noapte, toată iarna, mecanicii se duc și mai pun câte un cărbune pe focul din trenul „ăl bătrân“, fie că merge sau stă în gară.
Șeful de tren nu‑și dă șapca jos, deși e cald de te trec nădușelile. Se uită tacticos în caietul lui de bord și, într‑un ritual îndelung exersat, coboară în fiecare gară să facă „verificarea“ și „să dea pornirea“.
Fluieră în timp ce învârtește steguleţul de nailon galben. Apoi trenul pornește.
Rozsa Florin are 43 de ani şi locuiește în Oraviţa. Soţia lui, Ionela, este vânzătoare într‑o alimentară. Iar fata e studentă la Timișoara, la Politehnică. Nu are salariu mare, dar a mai ţinut pe lângă casă câte un porc, doi, „la un an poţi lua vreo 200 de lei pe bucată“.
A început în ’90 ca „acar“, apoi a avansat și acum e șeful acestui tren. Spune despre trenul „ ăl bătrân” pe care‑l conduce, construit special pentru calea ferată Oraviţa-Anina acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l‑a întrebat nimeni nimic, dar dacă l‑ar întreba el le‑ar răspunde așa: „Vara, n‑ai aer să respiri de turiși. Am dus și trei vagoane pline peste munţi. Numai eu am tăiat într‑o zi 114 bilete. Am adus 11 milioane vechi dintr‑o singură cursă, plus ce mai vânduseră la casierie! Iar trenului nu i‑a făcut nimeni reclamă, doar ce s‑a aflat de pe Internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne‑au descoperit cine știe cum, s‑au plimbat ei sau cunoștinţe de‑ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi.Dar nu are legătură cu CFR‑ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne‑au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i‑ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s‑o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce‑ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști! Dar haideţi să vă povestesc…” și șeful de tren cedează căldurii, își ia șapca de pe cap, își face vânt cu ea și‑o pune pentru scurt timp alături, pe băncuţa de lemn.
Pentru ultimul
„Așa, cum vă spuneam, astă‑vară am avut trenul plin de turiști. Linia era programată să se închidă și ei au dat buzna să mai apuce să se plimbe. Au fost și câteva grupuri de elevi și studenţi din Italia. Mari cântăreţi, tare ne‑am mai distrat cu ei, unul mai artist ca altul! Un băiat a cântat la chitară tot drumul. Apoi am avut motocicliștii. Veniseră la motocros, apoi – ţii minte Marius? Îl întreabă pe ajutorul lui – au fost mulţi nemţi, austrieci, elveţieni. Dar au fost și de la noi, români care apreciază. Un grup de jandarmi care fuseseră la niște cursuri. A fost și cercul de poezie! În primăvară am avut așa ceva în tren, deosebit! S‑au recitat versuri, s‑a vorbit frumos. Nu mai auzise trenul nostru atâtea! Eu mai citesc câteodată, dar mai mult cărţi bisericești… Cei mai mulţi călători ai noștri sunt morţi după trenurile vechi. Au niște urechi, că le aud de oriunde! Nu știu cum fac, dar ajung la ele ca la magneţi! Au și albume cu trenuri de peste tot! Așa au aflat și de noi. Vin, îi plimbăm, se încântă de peisaj, de tren, de cum l‑am păstrat, de tuneluri și viaducte.“
Șeful de tren face o pauză. „Simţiţi…? Acum urcăm, avem 15‑20 de kilometri la oră. Locomotiva e ca un om, merge după puteri! Dar nu e problemă, ajungem întotdeauna la destinaţie, n‑a fost să nu ajungem! În ’65 a avut loc un accident, atunci au murit și șeful de tren, și conductorul, dar de atunci, niciodată! Acum doi ani s‑a împotmolit locomotiva în zăpadă, erau niște viscole că nu le‑a putut răzbi! Dar într‑o jumătate de oră a venit echipa de intervenţie și ne‑a dat drumul, am ajuns cu bine sus”.
Au fost emoţionaţi în toamnă, la serbarea trenului, când i‑au avut călători pe ambasadorul Austriei și pe cel al Cehiei și tot alaiul oficialilor. Deși, de obicei, oaspeţii, turiștii, stau în primul vagon și localnicii în al doilea ca să nu‑i incomodeze, ambasadorii s‑au așezat printre localnici, în vagonul din urmă. „Niște domni”, au spus oamenii locului. De altfel, legenda spune că și regele Carol I, în călătoria sa incognito spre București, ar fi mers cu acest tren.
Casa din tren
Tot personalul care este angajat pentru „Semmeringul Bănăţean” are pregătire specială pentru acest tip de traseu și de tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”.
Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tuneluri și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se văd prăpastia și locul în care, spune Rozsa Florin, șeful de tren, a văzut zilele trecute un lup maroniu, cam costeliv, care traversa valea la pas, „ca un câine care merge de la o casă la alta, nici grăbit, dar nici trândav”.
Șeful de tren deapănă povestea lor mai departe, completat pe alocuri de colegul lui Marius, revizor tehnic. Marius Benţa l‑a avut pe tatăl lui „revizor de cale“, dar a avut și un unchi care a fost șef de tren. Prima călătorie cu trenul acesta a făcut‑o la 12 ani. Pe atunci avea locomotivă cu aburi și era mixt. „Eram uimit, povestește revizorul, am avut emoţii și un pic de frică. Nu mă așteptam să trăiesc, mai târziu, mai mult în tren decât în casă! Dar mi s‑ar rupe sufletul să nu mai fie, e păcat de Dumnezeu! Calea asta ferată, dacă o închid, se distruge. Se împădurește cât ai clipi, o fură, ne trezim că n‑o mai avem și a făcut‑o mână de om la 1800! S‑a murit pentru ea!”
Azi‑dimineaţă trenul le‑a dus pe femei la piaţă, la Anina și acum, seara, trebuie să le ia înapoi. Deși el s‑a mai întors o dată la Oraviţa, nu le‑a putut aduce, căci pornește aproape imediat, stă doar preţ de câteva minute. Ce să faci în Anina, la târg, în câteva minute?! Așa că n‑au a se întoarce decât cu trenul de seară. Cine a făcut orarul, adică Regionala CFR, a greșit, dar pas de‑l mai întorci. Ei comunică orarul, nu‑l discută. Primarii din Oraviţa și Anina sunt și ei nemulțumiți de cum se poartă Ministerul Transporturilor și SNCFR‑ul cu trenul lor și cu calea ferată în care nu s‑a mai investit de multă vreme, dar nu pot să se înţeleagă cu ei, sunt „ca lumi paralele“.
„Iancu Stan e bolnav de singurătate”
Ajungem în gara din Anina pe înserat. Urcă femeile de la piaţă și pornim imediat înapoi, spre Oravița. La Lișava mai urcă un bărbat și, spre deosebire de ceilalţi, se așază lângă mecanici, are ceva de povestit cu ei. „Iancu Stan e bolnav de singurătate“, spun ceilalţi și râd. Îl poftesc la un cornuleţ, le‑au cumpărat din gară, din Anina. Au și o sticlă de suc. „Dar ce, mă, e ziua ta?“ îl întreabă pe șeful de tren. Apoi vorbesc de‑ale lor, despre oi, porci, despre lupii care le‑au „spart“ oile și despre „ce‑o mai fi cu trenul ăsta“. „Io zic să se menţină“, spune Stan după o pauză lungă, timp în care parcă tot la asta s‑a gândit. „Este necesar, pentru că poate ajuta turismul și, dacă se deschide ceva la Anina, sau dincoace, ce facem? Îl înfiinţăm la loc? Îl punem de unde nu mai e?“
Și, dintr‑odată, își amintesc de vară. Revizorul mai bagă cărbune pe foc și trenul gâfâie prin întuneric. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci!
Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, ne spune șeful de tren în speranţa că ducem vorba mai departe, pe vreun blog de care nici nu prea știe ce e, dar le‑a făcut foarte bine pentru tren.
Fiecare cu un picior de porc
Și, ca să‑l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să meargă la nași.
A doua zi după revelion pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ăilalţi râd de revizor și „piciorul lui“ și‑l corectează: al porcului!).
„Bine, băi, că sunteţi voi…! Așa și, să vedeţi atunci, trenul plin de fini și de picioare de porc!“
Rozsa Florin scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat‑o de la Lidl. N‑ar fi rău să înveţe să cânte pentru la vară; când vin turiștii cu chitarele, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și‑a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică.
Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie. Șeful de tren, care o știe deja pe de rost, ne anunţă: „Și acum urmează finalul de la început!”
Articolul este ilustrat cu fotografii realizate de Loránd Vakarcs
Industria auto italiană de la finele anilor ’60 a fost un teren de luptă, unde orgoliile și rivalitățile au atins cote maxime. Un exemplu elocvent al acestei atmosfere tensionate este povestea dintre constructorul italian De Tomaso și celebrul Carroll Shelby, figură emblematică în lumea auto americană. În centrul acestei rivalități s-a aflat un simbol al răzbunării: De Tomaso Mangusta, o mașină care nu doar a vrut să concureze, ci și să „ucidă” simbolic Cobra lui Shelby.
Mangusta, produsă între 1967 și 1971, avea un nume sugestiv – „mangusta” fiind animalul cunoscut pentru abilitățile sale de a ucide cobrele. Se spune că Alejandro de Tomaso a ales acest nume ca o replică la un parteneriat eșuat cu Shelby. De Tomaso ar fi trebuit să dezvolte o mașină de curse Can-Am, dar conflictele de design și întârzierile l-au făcut pe Shelby să renunțe la colaborare și să se îndrepte către proiectul Ford GT40.
Rezultatul? Mangusta a intrat în producție, bazată pe șasiul modificat al proiectului P70 și desenată de celebrul Giorgetto Giugiaro de la Ghia. Cu un design spectaculos, caracterizat de capota în două secțiuni ce se deschidea asemeni unor uși gullwing, Mangusta a devenit rapid o vedetă, dar și un simbol al orgoliului rănit al lui De Tomaso. Au fost produse doar 401 exemplare, majoritatea echipate cu motoare Ford V8, iar unele versiuni europene atingeau 250 km/h, dar stabilitatea rămânea o problemă.
Pe de altă parte, Shelby Cobra, lansată în 1962, devenise deja un simbol al vitezei și al performanței brute. Proiectată de Shelby în colaborare cu AC Cars, Cobra era răspunsul perfect la cererea de mașini sport puternice, alimentată de motorul V8 Ford și celebrată pentru manevrabilitatea sa remarcabilă. Mașina a devenit imediat o legendă, ceea ce l-a făcut pe Shelby să ignore eșecul colaborării cu De Tomaso.
Shelby AC Cobra, CSX2000, the prototype Shelby Cobra (foto: CC BY-SA 3.0 via Wikipedia)
Între aceste două mașini emblematice, rivalitatea nu a fost doar despre specificații și design, ci și despre războiul tăcut al ambițiilor și al orgoliilor. Mangusta a fost „răspunsul” italian, o încercare de a știrbi succesul Cobra și de a demonstra că și Italia putea crea o bestie pe patru roți capabilă să înfrunte colosul american.
Industria auto italiană a anilor ’70 a fost un amestec de inovație, ambiție și răzbunare, unde mașinile nu erau doar mijloace de transport, ci și arme într-un război al orgoliilor. Mangusta a încercat să ucidă Cobra, dar amprenta lăsată de aceste mașini în istoria auto a fost, de fapt, o lecție despre competiția necruțătoare din spatele fiecărui volan.
Fotografia de sus înfățișează Mangusta lui De Tomaso (foto: CC BY-SA 3.0 via Wikipedia)
Am stat de vorbă cu Anca în șopronul unei ceainării, o raritate în mediul rural de la noi, încercând să aflăm cum a reușit să reînvie satul.
Anca dă viață unui sat din Transilvania de mai bine de douăzeci de ani. Atunci când aproape toți plecau, ea a rămas. Ba mai mult, l-a adus cu ea și pe francezul Charlie, care venise în România cu o bursă Erasmus, când ea era studentă la Sibiu.
Au hotărât să rămână în satul ei natal, pentru că „locul acesta avea mai mare nevoie de ei decât oricare altul”.
În continuare, un reportaj scris în urmă cu mai bine de 12 ani, avându-i ca protagoniști pe actualul Rege Charles al III-lea, Hans Schaas din Richiș și, bineînțeles, Anca și Charlie!
Emil Cențiu, un pasionat de educație STEAM și Software Developer în Londra, a pornit într-o aventură unică, traversând Europa pe bicicletă pentru a strânge fonduri în sprijinul Romanian Science Festival (RSF), primul și cel mai mare festival național de promovare a științelor în rândul elevilor.
El va parcurge un traseu care, la capătul său, va însuma 2462 de kilometri, trecând prin 10 țări și anume: Regatul Unit, Franța, Olanda, Belgia, Germania, Republica Cehă, Austria, Slovacia, Ungaria și România. Plecarea a avut loc vineri, 30 august din Trafalgar Square, Londra, iar sosirea la Pitești este prevăzută pentru 17 septembrie, cu ocazia celei de-a cincea ediții a Romanian Science Festival.
Emil este implicat în aceast proiect ca mentor încă de la prima ediție, când era student la Universitatea Bristol din Marea Britanie.
Anul acesta RSF se află la a cincea ediție care este și cea mai de amploare. În lunile septembrie și octombrie RSF se va organiza în patru județe: Argeș (18-21 septembrie), Maramureș (18-22 septembrie), Iași (2-5 octombrie), Cluj (11-13 octombrie).
Emil este susținut de o echipă de voluntari RSF care se ocupă de toate detaliile logistice, de la planificarea traseului și rezervarea cazărilor, până la asigurarea proviziilor necesare.
Oana Romocea, co-fondator Romanian Science Festival a declarat pentru Presshub: „Romanian Science Festival a fost creat cu scopul de a oferi o platformă prin care orice român din diaspora, care dorește să contribuie la susținerea educației în România, să o poată face într-un mod semnificativ, oferind fie expertiză, voluntariat sau resurse. Emil este un exemplu remarcabil în acest sens. În cadrul RSF, el nu doar își aduce expertiza academică și profesională, dar anul acesta și-a îmbinat pasiunea pentru ciclism cu dorința de a contribui la educație. Emil este o sursă de inspirație pentru noi toți din comunitatea RSF și sunt convinsă că va fi, de asemenea, o inspirație pentru toți participanții la festivalul nostru.”
De ce această călătorie?
Educația STEAM (Știință, Tehnologie, Inginerie, Artă și Matematică) joacă un rol crucial în dezvoltarea tinerilor, oferindu-le abilități necesare pentru succesul în carieră și viață. Cu toate acestea, mulți elevi din România, în special din zonele defavorizate, rurale sau urbane mici, nu au acces la resursele și oportunitățile necesare pentru a explora aceste domenii.
Romanian Science Festival își propune să schimbe această realitate, organizând anual evenimente educative și programe de mentorat, aducând știința mai aproape de tineri, prin metode practice și non-formale, ateliere științifice și programe de mentorat.
Fondurile strânse în urma acestei călătorii pe bicicletă vor contribui la:
Sponsorizarea unei Caravane RSF în mediul rural: oportunitățile sunt considerabil reduse pentru copiii care locuiesc și studiază în sate și orașe mici; de aceea, RSF își propune să atragă o participare de 30-50% din această categorie de copii. Anul acesta RSF va ajunge în 16 sate și localități mici din patru județe: Argeș, Maramureș, Cluj și Iași.
Achiziționarea materialelor necesare pentru experimente: majoritatea participanților la evenimentele RSF nu a făcut niciodată un experiment științific în cei 12 ani de școală. RSF este prima lor ocazie de a participa la experimente științifice practice.
Extinderea festivalului: organizarea de evenimente în mai multe județe din România. În fiecare an RSF dorește să adauge încă două județe în programul evenimentelor.
În pline pregătiri pentru aventură, Emil (în centrul fotografiei) ne-a declarat: „Nu cred că este niciun secret că drumul către cunoaștere este pavat cu efort. Aceasta călătorie este o invitație la reflecție, o oportunitate de a vedea lumea prin ochii unui explorator, fie el științific sau sportiv. La fel cum un experiment necesită o pregătire meticuloasă și foarte multe ore de muncă, și această aventură mă va pune la încercare atât fizic, dar mai ales mental. Cu toate acestea, la fel ca în știință, satisfacția vine odată cu depășirea obstacolelor. Alătură-te în această călătorie și hai să demonstrăm împreună că știința este o aventură care merită tot efortul!”
Cum puteți ajuta?
Urmăriți călătoria: Pe paginile de social media RSF veți găsi actualizări constante despre traseu și provocările întâmpinate de Emil. Fiecare încurajare contează enorm și îi dă mai multă energie lui Emil. Fiți alături de el în această misiune pe care Emil și-a asumat-o.
Donați: Fiecare donație, oricât de mică, contează și va contribui la dezvoltarea viitoarelor generații de oameni de știință. Puneți dona accesând linkul aici: https://diasporalocala.galantom.ro/p/emil
Împărtășiți această inițiativă: Spuneți-le prietenilor și cunoștințelor despre campania lui Emil și încurajați-i să se alăture în călătoria sa, pe ruta pe care Emil o va urma.
Romanian Science Festival este o inițiativă care s-a născut din dorința de a implica cercetătorii și studenții români din diaspora academică în sistemul de educație din România cu scopul de a atrage elevii spre disciplinele științifice.
Trebuie spus că, în prezent, comunitatea mentorilor RSF este formată din peste 150 de mentori – studenți, cercetători și profesioniști români din diasporă – care se implică în diferite activități ale Romanian Science Festival: târguri de știință, webinarii, vizite la clasele online, concursuri și programe de mentorat. În fiecare an, tot mai mulți tineri specialiști din diasporă se alătură inițiativei.
De la lansare în 2019, Romanian Science Festival a adus știința în peste 200 de școli din România și au ajuns la peste 133.000 de elevi din toate mediile sociale.
În 2022, Romanian Science Festival a fost premiat la Berlin de către Falling Wall Foundation în categoria Science Engagement, inițiativa fiind declarată câștigătoare din peste 1350 de proiecte de promovare a disciplinelor STEM la nivel global.
Festivalul are două obiective principale. În primul rând, își propune să construiască o punte de legătură între diaspora academică și contextul educațional actual din România, oferind astfel modele de succes și orientare în carieră tinerilor din România.
În al doilea rând, evenimentul dorește să ofere o platformă celor care sunt pasionați de știință, cultivând astfel parteneriate locale cu organizații autohtone, inițiative locale și instituții de învățământ pre-universitar și universitar.
S-a născut la Crușeț, unde vecini îi erau bunicii și mama Monicăi Lovinescu. Cei din familia Bălăcioiu au și botezat-o, de aceea poartă numele unei surori a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu – Azota.
Azota Popescu are acum 84 de ani. Ar fi putut să se odihnească la pensie dar de mai bine de 25 de ani cutreieră casele de copii orfani, construiește centre pentru ei și bate culoarele puterii prin București, încercând să schimbe legea adopțiilor pentru ca zecile de mii de copii orfani ai României să nu rămână condamnați la suferință, victime sigure ale sistemului.
Destinele împlinite ale copiilor adoptați și în același timp destinele rătăcite ale copiilor neadoptați, deveniți adulți marginalizați în risc de excluziune socială, au motivat-o, la începutul acestui an, să solicite din nou sprijin parlamentarilor pentru modificarea articolelor care îngreunează enorm adopția națională și fac imposibilă adopția internațională.
Propunerile formulate au fost transmise Subcomisiei pentru Drepturile Copilului din Camera Deputaților, și ulterior, au fost analizate în cadrul unei întâlniri informale cu președintele Subcomisiei.
Propunerile însă, au fost ignorate de membrii Subcomisiei, „care nici măcar nu au participat la întâlnirea organizată”.
Documentul înaintat solicită mai multe îmbunătățiri ale legii, dar în primul rând cere renunțarea la condiția prin care familiile de români stabilite în străinătate sunt obligate să locuiască 6 luni pe teritoriul României.
De ce să lupți
După 35 de ani la catedră, o serioasă carieră didactică, Azota avea de ales între o viață liniștită, dedicată nepoților sau să se implice în cauza, aproape pierdută în România, a copiilor fără părinţi. Îi descoperise prin casele de copii în perioada când lucra la pionieri. Erau copiii nimănui. Nici măcar ai statului. Cei mai multi fără certificatul de naștere, fără un nume, fără copilărie. Bolnavi si flămânzi, condamnați la pieire.
Plină de compasiune și de revoltă pentru starea jalnică în care i-a cunoscut pe copiii din casele de copii din Victoria și Săcele, judetul Brașov, s-a întrebat: „Ce-ar trebui să facă pentru a salva acele ființe umane fragile și nepuncioase, condamnate de comunism la o viață închisă între ziduri reci și întunecoase? Cine și ce anume ar trebui făcut pentru copiii uitați printre străini de cei care le-au dat viață?” Întrebările fără răspuns de atunci au devenit obsesie între timp.
„Acele chipuri palide în zdrențe, priviri stinse, părul nespălat, bubițe la năsuc, piciorușele desculțe pe cimentul năclăit. Flămânzi și murdari. Se repezeau la geantă. «Ce mi-ai adus? Tu ești mama mea»? Pentru mine, sunt de neuitat!”, mărturisește acum Azota.
Fapte
Anii au trecut, ducând cu ei povara unor imagini ale suferinței și umilinței copiilor abandonați.
Până când, odată ce a ieșit la pensie, Azota Popescu a înființat Asociația Catharsis cu care a început să se ocupe de problemele copiilor din orfelinate.
În parteneriat cu fundația americană Hope Cottage Dallas a pus bazele primei rețele de asistenți maternali profesioniști în România. Trainingul organizat la sediul Asociației in două module, la care au participat specialiști ai Protecției Copilului Brașov, Buzău, Covasna, Harghita, Ilfov, Prahova, a contribuit considerabil la golirea caselor se copii.
„Au apărut primii asistenți maternali și odată cu ei, oportunitatea alternativei la o viață normală de familie. Mii de copii au părăsit orfelinatele În primele două luni, Protecția copilului încerca reintegrarea în familia biologică. În următoarele două se căuta o familie de adopție internă. Iar în ultimele două luni, copilul neintegrat și nedorit într-o familie de adopție națională avea dreptul la adopție internațională. Aici interveneau ONG-urile, 105 la vremea aceea. Asigurau celeritate și transparență procedurilor de adopție”, rememorează Azota.
Astăzi se mândrește cu adopțiile intermediate de Catharsis, interne și internaționale. A schimbat vieți, destine și mentalități. Mulți dintre tinerii adoptați internațional s-au întors în țară pentru a-și cunoaște familia biologică și patria natală.
În semn de solidaritate cu orfanii României, ei au inițiat campanii de promovare a adopție internaționale, au participat la dezbateri publice în Parlamentul României și au organizată grupuri de lobby pe rețelele sociale.
Azota vorbește, însă, cu tristețe despre zecile de mii de copiii nedeclarati adoptabili, „blocați abuziv și ilegal” în sistem până la majorat.
„Toti au plecat săraci din sistem, debusolați, măcinați de boli si suferință, condamnați pe veci la sărăcie, suferință si umilință. De la ei am aflat despre abuzurile emoționale, fizice si chiar sexuale din centrele de plasament, despre constrângeri si frustrări, absenteism școlar, dependență de medicamente, țigări și alcool. Toate acestea bine ascunse între coperțile unui dosar de carton. Dosare uitate prin rafturi și sertare.”
Între timp, Asociația Catharsis a reușit să construiască primul centru de zi pentru copiii nevăzători din județul Brașov, cu fonduri externe (oferite de General Electric, Bank Hannovra, Cehia și Budapesta). Și tot cu fonduri externe l-a dotat cu echipamente speciale de standarde europene (donate de partenerii din Italia: Oasi dell’Accoglienza Fano, Centrul de nevăzători Bolzano, Asociația Nevăzătorilor Lecce si Catania; Fundatia Forum din Olanda, fundația Hope Cottage Dallas, Clubul FriendshipForce Dallas & Sacramento).
Unic în România, Centrul de zi pentru copii nevăzători Brașov este o premieră națională în învățământul românesc.
Dorința Azotei de a-i scoate pe copiii nevăzători din beznă și monotonie, de a-i învăța să folosească bastonul alb, de a-i pregăti pentru integrare, de a-i integra în școlile brașovene din cartier, a devenit realitate.
La Centrul de zi Rază de lumină Brașov, copiii nevăzători au socializat, au învățat să scrie și să citească în alfabetul Braille (mașinile dactilo-Braille fiind aduse de Azota din Italia). Să navigheze pe calculatoare adaptate la voce sintetică (primele 6 calculatoare fiind aduse de Azota din Dallas, următoarele șase din Sacramento). Și-au format deprinderea de a se orienta în spații închise, dar și înafară, folosind bastonul alb. Zeci de bastoane fiind aduse de Azota din Catania. Mobilierul centrului a fost oferit de fundația americană Hope Cottage din Dallas. Ceasurile și termometrele vorbitoare, jocurile didactice și jucăriile educative, un microbuz pentru transportul copiilor nevăzători spre si de la centru primit din Olanda.
Eforturilor Catharsis li s-a alăturat și o firmă brașoveană, compania Schaeffler România, oferind suport financiar pentru cercul de pictură Soarele din Suflet, care a facilitat accesul copiilor nevăzători la o viată școlară normală. Cu ochii minții, copiii nevăzători pictează soarele și cerul, florile de câmp și fructele de toamnă. Picturile lor dat strălucire unor expoziții județene și veselie sălii de recepție?
În prezent, fondatoarea Centrului de zi pentru copiii nevăzători îl consideră cel mai îndrăzneț proiect dedicat Egalității de Șanse și Nediscriminării copiilor cu Dizabilități de vedere.
Toți pereții din sediul Asociației Catharsis Brașov sunt împodobiți cu diplome și premii, cu chipuri de copii în brațele părinților adoptivi și de tineri laureați, destine salvate, de pe toate meridianele lumii.
„Bogdan este student masterand la Universitatea Transilvania. Andreea este studentă în primul an la Psihologie. Adina și Tudorel au terminat liceul. Andrei a terminat 10 clase, Carmen opt…”, încearcă fosta profesoară să ni-i prezinte.
Azota a hotârât să nu obosească
Acum aproape 25 de ani, la propunerea orfanilor și împreună cu ei, a pornit campania „Vrem o Românie fără orfani”. Era 1 Iunie 2010, Ziua Internatională a Copilului. România avea peste 70.000 de copii instituţionalizaţi și doar 600 erau declarați adoptabili.
Campania și-a propus schimbarea legii adopției care menține zeci de mii de copii suspendati în sistem până la majorat, îngreunează adopția națională și face imposibilă adopția internațională, cu o lege care să garanteze dreptul la o familie fiecărui copil separat definitiv de părinți.
A inițiat și organizat 15 dezbateri publice pe tema adopţiei, dintre care 9 la Brașov, patru în Parlamentul României, două la ANPDCA și una la Guvern. A organizat două meetinguri in Piața Victorei și două conferințe internaționale pe tema Abandoned for life. A reușit astfel să determine de patru ori modificarea legii adopției dar articolul care condamnă orfanii României la o viață fără familie a rămas neatins.
Drama multora dintre tinerii dezinstituționalizați este motivul pentru care Azota le-a scris recent celor mai importanți lideri politici care decid soarta copiilor orfani sau abandonați, lăsați în grija statului.
Are o listă lungă de personaje, toți președinții de țară și toți premierii României cărora le-a scris de-a lungul timpului. Doar doi i-au răspuns, în tot acest timp, însă pentr a o îndruma spre parlament. Ceilalți nu i-au răspuns deloc.
Azota a mers în Parlament. Însă Parlamentul „nu era acasă”
Propunerile formulate în timpul dezbaterii de la Brașov la începutul anului 2024 au fost transmise Subcomisiei pentru Drepturile Copilului din Camera Deputaților, și ulterior, au fost analizate în cadrul unei întâlniri informale cu președintele Subcomisiei. „Însă, propunerile noastre au fost ignorate de membrii Subcomisiei, care nici măcar nu au participat la întâlnirea organizată”, spune președinta Catharsis.
Pe scurt, propunerile lor vizează renunțarea la unele condiții greu de îndeplinit de familiile de români stabilite în străinătate care doresc să adopte copii din România.
„Sesizăm absurditatea, lipsa de logică a Art. 3 al Legii 273/2004, modificată și republicată în martie 2021care creează dificultăți inimaginabile cetățenilor români stabiliți în străinătate care aleg procedura adopției interne: unul dintre cei doi soți, de regulă soția, renunță și chiar pierde locul de muncă, diminuarea veniturilor, renunțarea la o viață de confort în familie, sacrificii pe perioada celor 6 luni de ședere obligatorie pe teritoriul României, înainte de a depune cererea pentru obținerea Atestatului”, se spune în documentul propus.
„Legea adopției în vigoare, modificată de patru ori până în prezent, nu servește interesul superior al miilor de copii refuzați pe procedura adopției interne, peste 5.000. Dimpotrivă, le reduce spre zero șansa la o familie proprie și permanentă”, precizează motivația documentului susținut de Azota și Asociația Catarsis pe care o conduce.
Acestei inițiative i s-au alăturat și alte organizații neguvernamentale.
În forma ei actuală, legea a produs consecințe grave, după cum arată documentul înaintat de Catarsis.
Peste 40.000 de copii sunt instituționalizați în prezent, dintre aceștia :
doar 7.057 sunt eligibili la adopție, dintre care
doar 1.377 au fost adoptați în cursul anului trecut, deși erau atestate 2.799 de familii, dintre care 64 pe procedura adopției internaționale
doar 10 copii au fost adoptați pe procedura adopției internaționale, deși erau adoptabili peste 5.000.”
În opinia Azotei Popescu aceste date statistice sunt mai mult decât o oglindă în care se văd mii de copii cu probleme psihice, boli incurabile, neglijați, frustrați, umiliți, condamnați la pierire, în loc să crească înfloritori într-o familie de adopție. Este drama cu care se confruntă societatea românească în ultimii 20 de ani.
„Vă mai amintiți de cazul Sorina, refuzată de 120 de familii pe procedura adopțiilor interne? Este cel mai elocvent exemplu de eșec al statului român transformat doar de puterea de luptă a familiei adoptive într-un caz fericit. Sorina zâmbește astăzi din mijlocul unei familii iubitoare, din Statele Unite ale Americii”, explică Azota situația copiilor orfani în raport cu adopțiile internaționale.
Portret de femeie: Azota Popescu
Azota Popescu (în sacoul cu dungi) la Crușeț, județul Gorj, în 4 noiembrie 2023
Nascută la Crușet, pe 23 aprilie 1940, Azota era cea mai mică dintre cei cinci copii ai unei familii modeste. A terminat Școala primară de 7 ani în sat, după care a urmat Școala Pedagogică Mixtă din Craiova.
Absolventă cu media 10, a întrat la Conservatorul din Cluj fără examen de admitere, dar, un an mai târziu, după decesul tatălui, a renunțat și s-a înscris la facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai, „cărțile fiind mai ieftine decât pianul…”
S-a căsătorit cu un ofițer de radiolocație, care lucra într-o Unitate Militară situată pe Vârful Muntelui Băisoara.
A dat naștere la doi copii, primul a murit când avea 6 luni, al doilea, tot băiat, este bine realizat pe plan familial și profesional și are 62 de ani.
Are două nepoate, „cea mică studiază Medicina la Bruxelles, cea mare este absolventă, a studiat, lucrează și locuiește la Londra și a obținut cetățenie britanică”.
Gazetino 