Cum a așteptat Silviu zece ani să citească „o carte adevărată”

Era o zi de toamnă. O ține minte bine. Aștepta mașina să-l ducă la Târg, la școală. Era în clasa a treia. A venit mașina, s-a urcat. Își amintește drumul, casele. Nu știa atunci că era ultimul pe care avea să-l vadă. Totul părea normal. Niciun semn. Te aștepți ca atunci când vine nenorocirea să se și arate cumva, dinainte, să dea vreun semn, să plutescă ceva în aer, să înceapă încet-încet să fie altcumva. Dar nu, totul era bine.

A ajuns la școală, a coborât din mașină, s-a dus spre poartă și a urcat scările. A trecut de ușă și pe hol a început să se izbescă de ziduri. A crezut că a amețit, că e ceva temporar. Că trece. Dar n-a trecut. Când a ajuns în ușa clasei, pe pipăite, se tot freca la ochi. Dar n-a mai văzut. S-a așezat și a așteptat. Poate revine. Dar n-a revenit. Din ziua aceea, Silviu n-a mai văzut. Și a început așteptarea.

Citește mai departe!

Există un spital unde medicii dau bani. Vă vine să credeți?

Cu o lună în urmă, câțiva medici de la Spitalul CFR Cluj ieșeau în stradă să atragă atenția asupra situației incerte a spitalului lor. Vechi de peste o sută de ani, cunoscut de toată lumea, preferat de țăranii de pe toate văile Someșului, spitalul dădea să moară între două ministere, cel al Sănătății – care nu vroia să-l primescă și cel al Transporturilor – care-l dăduse de la el.

Am scris atunci un articol apel, un fel de SOS, care să trezească vreun cap pe undeva și să se miște lucrurile spre firesc. Din fericire, chiar s-au trezit.

Problema cea mai gravă semnalată atunci era că spitalul are nevoie de reparații, iar situația lui – nici în car nici în căruță – făcea imposibile investițiile. Cine să investească într-o clădire a nimănui și cine să-și dea acordul pentru asta? În plus, dacă spitalul nu arată bine, în toamnă, când se dau autorizările, riscă să nu primească aviz de funcționare.

Citește mai departe!

Foame și sport. Răni în carne vie

Fotbal

După meciuri îi cereau bani să mergă la bufetul de la benzinărie, să-şi ia hamburgeri şi cico. Ăsta era cheful lor. Nu le dădea tot timpul că nu avea. Ei erau aşa, mai săraci, şi tot sperau că vor ajunge să câştige şi să mânînce în oraş într-o bună zi! N-au mai ajuns. Şi pe patronul lor l-au umflat într-o zi, făcuse şi el ceva matrapazlâcuri cu nişte bani, l-au prins cu ei într-o pungă de-un leu şi gata. Apoi s-au împrăştiat ca vrăbiile, care-ncotro.

Am înţeles, deşi n-aş fi vrut să o fac, că lumea fotbalului, ca şi-a sportului în general, se împarte între sătui şi flămânzi. Primitiv sistem, dacă sistem îi putem spune. Sistemul fiind o chestie mai elaborată, cu recompense pe fiecare nivel, nu doar la capăt. Noi avem în sport, tipul de feudă cu sătui la un capăt şi muuuulţi flămânzi la celălat. Câmpul cu sclavi e mare, pe fiecare teren de sport transpiră cineva. Feudalul, stăpânul inelelor, aşteaptă la capătul de sus să vină flămânzii la ei, să fugă după minge până când ajung singuri la „nivelul” ultim, nivelul lui! Abia atunci îşi va arunca o privire spre ei: ăsta, ăsta, ăla, să vină la masă! Şi-ncepe trocăreala cu bani. Îi face să-i lingă din palmă.

Până să ajungă copilul teribil un fotbalist sau un atlet sau orice, Bossul nu face nimic, nu e nevoie. Lucrează foamea pentru el. El doar se uită, râde şi-i aşteptă. Seara flutură banii la televizor şi toţi hămeşiţii, naivii pământului sar să rupă mingea ca să ajungă la Marele Patron De Club. La Boss. Să ajungă în cărţi. Iar cărţile le fac baştanii, ăia care strecoară printre degete “jdemilioane”. Ei trăiesc în paradis, ei sunt paradisul.

Citește mai departe!

Cluj, de Cluj, din Cluj! Nu e prea mult?

localismAvem o obsesie, nu ştiu de unde ne vine. Ne uităm la noi, la locul acesta, cu atâta insistenţă, încât pare că suntem narcisişti, o boală greu de înţeles pentru un oraş întreg. Suntem porniţi să ne descoperim doar pe noi, să ne lăudăm, să ne înjurăm, dar ca într-un roman sud-american, practicăm totul cu voluptate, incestuos, doar în sânul familiei, doar pe străzile noastre. Cărţile scriitorilor, cele mai multe, sunt despre Cluj, ziarele, printate sau nu, au precizarea aproape automată: de Cluj! Te miri ce nu e de Cluj!

Citește mai departe!

Cine să meargă la război?

razboiUn tânăr a scris o scrisoare zilele acestea în care spune că nu-și lasă el creierii prin războaie pentru țara care n-a făcut nimic pentru el: dacă e să meargă cineva la oaste, atunci să meargă profitorii!

Doamne ferește de un război, dar asta ar însemna falimentul definitiv, absolut al clasei politice românești! Reacțiile extrem de dure, pentru unii neașteptate, care nu au întârziat să vină după o aluzie a președintelui la chemare a rezerviștilor sub arme – Să mergă fiul lui Hrebenciuc, au zis românii, ginerele lui Băsescu și toate beizadelele care freacă Dorobanții! –, sunt relevante. Comentariile de pe internet arată ceea ce intuiam, simțeam, dar nu credeam că demonstrația poate veni atât de curând și de implacabil: că există un punct terminus, un finiș, dincolo de care vine plata!

Citește tot articolul!

O poveste despre oameni

Marile prezentări de modă nu mai sunt demult o poveste despre haine, ci una despre oameni. Unele reușesc să fie artă, cu desăvârșire. Valentino 2014 este o astfel de poveste, o odisee din fire și metal, o capodoperă. De fapt, spune, în felul ei, ce schimbări au înregistrat aspirațiile umane.

Frumos în viziunea omului modern pare a fi combinația între nobil și sălbatic, între regal și natural. Regele este și un indian de pe crestele Anzilor și un om liber să aleagă, și un împovărat cu propria istorie. Valentino amestecă ingredientele unei culturi sofisticate, misterioase, cu rafinamentul imperial.

Ce iese? Un om mai complex, mai înalt, mai curat. Fiecare model este un poem care se plimbă prin secolul 21 în sandale romane, istorisind.

Dacă mă gândesc bine, mi se pare foarte complicată această artă. E prin excelență o muncă de echipă, de creație: trebuie construit totul în jurul unui concept, este coerență perfectă, inteligență, măiestrie a croitorilor, bijutierilor, pantofarilor, scenografilor, compozitorilor, regizorilor, manechinele, actrițe perfecte. Ele retrăiesc alături de costumele si echipa lor, povestea. Se transfigurează, se consumă pe catwalk, ca gladiatorii în arenele romane.

Plantare de caractere pe 10 hectare într-o zi

Budesti_impadurire b07

1400 de tineri voluntari, chemați de Tășuleasa Social au plantat azi, 22 martie, 1o hectare de salcâm și frasin la Budești, Bistrița. N-am văzut în viața mea un furnicar mai frumos.

Știți ce mi-a răspuns un bătrân pe care l-am întrebat de ce în cei 83 de ani ai lui nu s-a pornit el, și nimeni altcineva din sat, să pună un copac pe deal, măcar pentru o umbră?

„Nu ne-am gândit!”

Budesti_impadurire b28