E iar primăvară și încep să se dezmorțească drumurile, picioarele, sufletele. În Munții Bistriței, într-o tabără ciudată, se pune la cale o mare plantare, cea mai mare din istoria războiului cu tăietorii de păduri din România. Un fel de Smârdan al lor. Cum e cântecul, „albastrele văi îi cheamă la drum”. Vor porni spre Budești unde, în câteva ceasuri, vor planta zece hectare de pădure.
Alin Uhlmann Ușeriu este acum bărbat, are peste 40 de ani. Are el însuși un băiat care trăiește cu mama lui în Germania, dar el, Alin, pe care nu-l cheamă prea mult nici Ușeriu nici Uhlmann, după ce a rătăcit prin pădurea copilăriei lui la Tășuleasa și prin lumea largă, iese acum încet la lumină. A găsit calea. Avea 11 ani când părinții lui s-au despărțit, iar el a început să rătăcescă în căutarea unui drum. A mers până a ajuns în Germania, unde s-a îndrăgostit de o fată. Povestea vieții, ca de fiecare dată. Soția lui Alin s-a nimerit să fie bogată, cu câteva castele pe valea Rinului, farmacii. Alin începe să trăiască bine, să aibă de toate. De toate, mai puțin un rost al lui, un sens. Se înscrie într-o fundație germană, Cavalerii Ioaniți, și pleacă prin lume să facă bine.
Prima lume care avea nevoie de bine a fost România. A venit cu ajutoare la inundațiile din Bacău. I s-a părut o barbarie ce se întâmplase cu pădurile, cu apele, cu casele, cu oamenii. Alin a început să se gândescă tot mai mult la casa lui, la țara lui, la nevoile ei. Și s-a întors, ca păsările migratoare, la cuib. Citește mai departe!
Gazetino 