Categorie: Bloc notes

De ce avem multe doctorate și puțin progres

De ce avem multe doctorate și puțin progres

„România are, dintre toate ţările Europei, cel mai mare număr de doctori la milionul de locuitori”, atrăgea atenția Solomon Marcus. Statisticile confirmă acest lucru. Dacă media în Europa este de 200 de doctorate la milionul de locuitori, România are 251 de doctorate, plasându-se peste Franța sau Marea Britanie. În același timp, țara noastră se situează în coada clasamentului privind indicatorul de inovare, iar nivelul de dezvoltare și progres al societății este mult sub nivelul celorlalte țări.

Atunci, cum se explică faptul că suntem în topul clasamentului ca număr de titluri academice și în coada statisticilor privind nivelul de dezvoltare? Ce anume a făcut să explodeze „industria de doctorate” și cum s-a ajuns la un nivel aproape generalizat de precaritate și plagiat în rândul producției intelectuale, cea care ar trebui să tragă după ea națiunea, să aducă plus de cunoaștere și progres? Cum de nu s-au produs soluții la problemele atât de numeroase ale societății românești dacă fabricile de intelectuali produceau atât de multă cultură, în sensul larg al termenului? Cum de nu s-a creat o piață a cererii și ofertei de idei dacă nevoile sunt uriașe și producția intelectuală la fel?

Dincolo de aprecierile generalizante și caracteriale care țin de mentalități și comportamente naționale, fenomenul are cauze concrete, care țin de strategii și practici curente din universități și societate.

Cu alte cuvinte, cohorta de doctori în științe, mai mare decât în orice altă țară europeană, n-a apărut din senin și nici multele teze plagiate sau slabe n-au apărut fără niște cauze reale despre care aproape nimeni nu vorbește. Degeaba țipăm în spațiul public că am prins încă un plagiator dacă nu mergem la fundamentul greșelilor de gestionare a fenomenului. Iar întreținerea fenomenului și continuarea minciunii scade și puțina încredere în intelectualitate, în producția de știință a națiunii, ceea ce face și mai imposibil de atât, apariția unei piețe a ideilor și contribuția la progresul societății. Cine i-ar comanda studii și cercetări, analize și soluții unei universități dovedită că a acordat titluri de doctori pentru lucrări plagiate și lucrări slabe? Ce încredere mai are societatea în expertiza și onestitatea mediului academic? Citește în continuare „De ce avem multe doctorate și puțin progres” →

Poveste urbană. Gherla văzută de Vlad Mărghitaș

Gherla (21) Citește în continuare „Poveste urbană. Gherla văzută de Vlad Mărghitaș” →

Libertatea din jurul închisorii. FotoReportaj de Vlad Mărghitaș

peisaj 2

peisaj 3

peisaj 4

Peisaj 1

Peisaj 0

Crucea

inchisoarea

Inchisoare 2

Solidaritatea Robinsonilor

Solidaritatea Robinsonilor

Un prieten aflat la un institut de cercetare din Germania s-a oferit într-o zi să-și însoțească prietenii în loc să meargă la institut. Dar prietenii l-au refuzat, reproșându-i că nu-și stabilise corect prioritățile: mai întâi datoria, institutul, sistemul și apoi prietenii. E de înțeles: în România nu pe sistem te sprijini la nevoie, ci pe prieteni, statul nu este plasa de susținere, ci apropiații, ei sunt prioritatea noastră. Am învățat asta foarte bine, chiar de la sistem.

Singurătatea, lipsa de încredere, lipsa de solidaritate, teama de bătrânețe, de moarte, toate sunt boli ale lumii contemporane pentru care găsim explicații, dar foarte greu soluții. Papa Francisc spunea că singurătatea este cea mai gravă boală a timpului nostru. Sociologii o încadrează în fenomenul atomizării sociale, în directă legătură cu independența financiară, libertatea de mișcare, flexibilitatea contractelor sociale, accesul tot mai larg la resurse, cu alte cuvinte, e vorba de libertatea individului și independența lui. Dar nu e doar atât, aceste explicații, juste, nu epuizează subiectul. Singurătatea vine și din lipsa de încredere.

Citește mai departe!

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

N-am să intru în amănunte, ele contează mai puțin și oricum le știți. La vizita unui personaj politic important, ritualul de partid arată la fel ca acum 25 de ani. Fete frumos îmbrăcate stau și tremură să-l salute primele pe Il Presidente, se cântă imnul, vin lăudătorii. Nu lipsesc discursurile lingușitoare, doar-doar or fi remarcați-promovați. Și nici blondele pe tocuri, modelul Elena Udrea. Ele chiar au fost remarcate.

Dar ce era de observat:

1. Traian Băsescu vrea să prezinte Mișcarea Populară (MP) ca pe un partid nou, diferit de PSD și PNL. Asta este strategia lui. Cu foarte puține șanse de reușită, evident. Oamenii sunt fie slabi, fie au mai făcut politică, fie invizibili, fie „inexistenți”. În fața acestui partid, TB pare Napoleon după Waterloo.

2. Consideră pe bună dreptate că MP ar trebui să ofere „încredere”. Pe fondul crizei de încredere, știe că acest capital ar trebui exploatat, ar fi mină de aur. Dar cu foști lideri după gratii… greu. Foarte greu.

3. Și-a fixat un obiectiv clar: unirea cu Republica Moldova. Iar fixarea unui obiectiv e un lucru bun, puțini oameni politici știu că așa se individualizează un partid și așa poți oferi motiv de mobilizare în interior, dar și în public. Îl și prezintă cu pricepere, dramatizând situația : „Până când vom accepta ce au hotărât doi criminali, Hitler și cu Stalin? Se poate face unirea prin votul parlamentelor!” Așadar, deși știe să prezinte un scop care să te împingă în față și să te justifice, obiectivul, pe fond, e greu de atins, ușor prea departe de viața cotidiană a românului și cam tardiv. După ’90 mergea mai bine.

4. Se prezintă pe sine ca fiind total dezinteresat în plan personal: „Nu vreau nimic pentru mine, am avut toate funcțiile până acum, nu mai vreau nimic. Dar vreau să continuăm proiectele începute”. Și sfârșește apoteotic: „Vreau să tragem națiunea încă un pas înainte”.

5. Adversarii lor sunt toți ceilalți, inclusiv „Iohannis = Grivco”. Spun că nu au alianțe, se prezintă ca fiind un partid mic și singur, singuri împotriva tuturor. Dar, convinși că vor învinge ca altădată: din mici, Traian Băsescu îi va face mari. Și vorbitorii își repetă acest lucru, autosugestionându-se.

Foto: Maria Ilinca Man

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

UPDATE:

Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu a anunţat, joi, 18 februarie 2016, cu doar o zi înainte de intrarea în ceea ce autorităţile au denumit „Anul Brâncuşi”, că autorităţile române vor relua negocierile pentru achiziţia lucrării „Cuminţenia Pământului”.

La propunerea Ministerului Culturii, Guvernul României a aprobat prin Memorandum reluarea negocierilor pentru achiziționarea lucrării lui Constantin Brâncuși „Cumințenia Pământului”.

Posted by Vlad Alexandrescu on Thursday, February 18, 2016

Textul inițial

Anul 2016 a fost declarat „Anul Constantin Brâncuși” pentru că se împlinesc 140 de ani de la naşterea marelui sculptor şi tot anul acesta va fi primul în care se va sărbători Ziua Naţională „Constantin Brâncuşi”, pe 19 februarie.

Autoritățile statului român promit refacerea dosarului de înscriere a ansamblului de la Tg. Jiu în patrimonial UNESCO, anul acesta, dosar care a fost retras anul trecut pentru a nu fi respins datorită calității sale foarte slabe. Iar pentru achiziționarea operei „Cumințenia Pământului” autoritățile spun că nu există resursele financiare, nu sunt banii necesari și anunță posibilitatea unei subscripții publice în acest scop. Dar, în ambele cazuri, avem de-a face cu greșeli care au fost făcute până acum și restanțe greu de recuperat.

Maria Rus Bojan, curator și istoric de artă român care trăiește și își desfășoară activitatea în Amsterdam, ne mărturiseşte că după părerea sa cazul operei „Cuminţenia Pământului” „Este cel mai complex caz de restituție din istoria noastră post-decembristă, fiind pentru prima dată când o capodoperă de o asemenea valoare face obiectul unei vânzări publice.”

Judecătorii Tribunalului Bucureşti au decis, după un proces care a durat aproape zece ani, să restituie sculptura celui care o cumpărase de la Brâncuşi. „Cuminţenia Pământului” a fost achiziţionată de inginerul Gheorghe Romaşcu de la Constantin Brâncuşi, în anul 1911, contra sumei de 1.500 de lei. Romaşcu le-a povestit copiilor săi că sculptorul ar fi făcut opera în perioada 1907-1908, dintr-un bloc de piatră luat din catacombele Parisului. Ca probă, în faţa instanţei, urmaşii inginerului au adus o scrisoare de la Constantin Brâncuşi trimisă pictorului Gheorghe Petraşcu în care îl ruga să-i spună proprietarului expoziţiei care găzduia opera să i-o dea lui Romaşcu. „Mult iubite Camarad / De cumva răspunsul meu nu e prea târziu, te rog dispune să vie banii şi prietenul Romaşcu să ia în stăpânire Cuminţenia Pământului. Mai spune-i că mi-e drag s-o ştiu la el şi dă-i salutări prieteneşti”, scria sculptorul din Paris. În 1957 regimul comunist a confiscat lucrarea şi timp de 51 de ani ea se va afla în muzeele statului.

Opera a fost evaluată de Muzeul Naţional de Artă al României la suma de 15 milioane de euro, iar de către expertul desemnat de instanţă la 20 de milioane de euro. Statul român, în baza dreptului de preempţiune, a oferit proprietarilor la începutul negocierilor un milion de euro, apoi două milioane de euro, sume cu care vânzătorii nu au fost de acord. Casa de licitaţii Artmark este delegatul negociator ales de proprietari pentru a se ocupa de vânzarea operei, iar de cealaltă parte, statul român prin Ministerul Culturii. În prezent, negocierile se află în impas şi continuarea lor depinde doar de flexibilitatea ambelor părţi.

„Presa a subliniat cu patos incapacitatea autorităților de a gestiona acest caz, transformându-l într-un adevărat simbol al neputinței noastre funciare de a ne respecta valorile. De fapt, contextul politic din ultimii doi ani a făcut ca negocierile să se întindă pe parcursul mandatelor a trei miniștri ai culturii din trei guverne diferite, ceea ce evident a complicat la maximum situația din toate punctele de vedere”, explică Maria Rus Bojan, dând şi un exemplu cum a rezolvat Franţa un caz similar: „Legea patrimoniului, cel puțin în Franța, este la fel de restrictivă ca la noi, însă a existat o puternică voință politică de a se asuma această achiziție. Acolo există conştiința acestor valori și, apoi, proprietarii lucrărilor au înțeles că dacă nu pot vinde lucrarea în acest mod, ambele state vor putea împiedica vânzarea – având la îndemână mai multe pârghii legale, inclusiv includerea unor excepții legale”.

Articolul integral poate fi citi AICI!

Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!