Categorie: Bloc notes

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

N-am să intru în amănunte, ele contează mai puțin și oricum le știți. La vizita unui personaj politic important, ritualul de partid arată la fel ca acum 25 de ani. Fete frumos îmbrăcate stau și tremură să-l salute primele pe Il Presidente, se cântă imnul, vin lăudătorii. Nu lipsesc discursurile lingușitoare, doar-doar or fi remarcați-promovați. Și nici blondele pe tocuri, modelul Elena Udrea. Ele chiar au fost remarcate.

Dar ce era de observat:

1. Traian Băsescu vrea să prezinte Mișcarea Populară (MP) ca pe un partid nou, diferit de PSD și PNL. Asta este strategia lui. Cu foarte puține șanse de reușită, evident. Oamenii sunt fie slabi, fie au mai făcut politică, fie invizibili, fie „inexistenți”. În fața acestui partid, TB pare Napoleon după Waterloo.

2. Consideră pe bună dreptate că MP ar trebui să ofere „încredere”. Pe fondul crizei de încredere, știe că acest capital ar trebui exploatat, ar fi mină de aur. Dar cu foști lideri după gratii… greu. Foarte greu.

3. Și-a fixat un obiectiv clar: unirea cu Republica Moldova. Iar fixarea unui obiectiv e un lucru bun, puțini oameni politici știu că așa se individualizează un partid și așa poți oferi motiv de mobilizare în interior, dar și în public. Îl și prezintă cu pricepere, dramatizând situația : „Până când vom accepta ce au hotărât doi criminali, Hitler și cu Stalin? Se poate face unirea prin votul parlamentelor!” Așadar, deși știe să prezinte un scop care să te împingă în față și să te justifice, obiectivul, pe fond, e greu de atins, ușor prea departe de viața cotidiană a românului și cam tardiv. După ’90 mergea mai bine.

4. Se prezintă pe sine ca fiind total dezinteresat în plan personal: „Nu vreau nimic pentru mine, am avut toate funcțiile până acum, nu mai vreau nimic. Dar vreau să continuăm proiectele începute”. Și sfârșește apoteotic: „Vreau să tragem națiunea încă un pas înainte”.

5. Adversarii lor sunt toți ceilalți, inclusiv „Iohannis = Grivco”. Spun că nu au alianțe, se prezintă ca fiind un partid mic și singur, singuri împotriva tuturor. Dar, convinși că vor învinge ca altădată: din mici, Traian Băsescu îi va face mari. Și vorbitorii își repetă acest lucru, autosugestionându-se.

Foto: Maria Ilinca Man

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

UPDATE:

Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu a anunţat, joi, 18 februarie 2016, cu doar o zi înainte de intrarea în ceea ce autorităţile au denumit „Anul Brâncuşi”, că autorităţile române vor relua negocierile pentru achiziţia lucrării „Cuminţenia Pământului”.

La propunerea Ministerului Culturii, Guvernul României a aprobat prin Memorandum reluarea negocierilor pentru achiziționarea lucrării lui Constantin Brâncuși „Cumințenia Pământului”.

Posted by Vlad Alexandrescu on Thursday, February 18, 2016

Textul inițial

Anul 2016 a fost declarat „Anul Constantin Brâncuși” pentru că se împlinesc 140 de ani de la naşterea marelui sculptor şi tot anul acesta va fi primul în care se va sărbători Ziua Naţională „Constantin Brâncuşi”, pe 19 februarie.

Autoritățile statului român promit refacerea dosarului de înscriere a ansamblului de la Tg. Jiu în patrimonial UNESCO, anul acesta, dosar care a fost retras anul trecut pentru a nu fi respins datorită calității sale foarte slabe. Iar pentru achiziționarea operei „Cumințenia Pământului” autoritățile spun că nu există resursele financiare, nu sunt banii necesari și anunță posibilitatea unei subscripții publice în acest scop. Dar, în ambele cazuri, avem de-a face cu greșeli care au fost făcute până acum și restanțe greu de recuperat.

Maria Rus Bojan, curator și istoric de artă român care trăiește și își desfășoară activitatea în Amsterdam, ne mărturiseşte că după părerea sa cazul operei „Cuminţenia Pământului” „Este cel mai complex caz de restituție din istoria noastră post-decembristă, fiind pentru prima dată când o capodoperă de o asemenea valoare face obiectul unei vânzări publice.”

Judecătorii Tribunalului Bucureşti au decis, după un proces care a durat aproape zece ani, să restituie sculptura celui care o cumpărase de la Brâncuşi. „Cuminţenia Pământului” a fost achiziţionată de inginerul Gheorghe Romaşcu de la Constantin Brâncuşi, în anul 1911, contra sumei de 1.500 de lei. Romaşcu le-a povestit copiilor săi că sculptorul ar fi făcut opera în perioada 1907-1908, dintr-un bloc de piatră luat din catacombele Parisului. Ca probă, în faţa instanţei, urmaşii inginerului au adus o scrisoare de la Constantin Brâncuşi trimisă pictorului Gheorghe Petraşcu în care îl ruga să-i spună proprietarului expoziţiei care găzduia opera să i-o dea lui Romaşcu. „Mult iubite Camarad / De cumva răspunsul meu nu e prea târziu, te rog dispune să vie banii şi prietenul Romaşcu să ia în stăpânire Cuminţenia Pământului. Mai spune-i că mi-e drag s-o ştiu la el şi dă-i salutări prieteneşti”, scria sculptorul din Paris. În 1957 regimul comunist a confiscat lucrarea şi timp de 51 de ani ea se va afla în muzeele statului.

Opera a fost evaluată de Muzeul Naţional de Artă al României la suma de 15 milioane de euro, iar de către expertul desemnat de instanţă la 20 de milioane de euro. Statul român, în baza dreptului de preempţiune, a oferit proprietarilor la începutul negocierilor un milion de euro, apoi două milioane de euro, sume cu care vânzătorii nu au fost de acord. Casa de licitaţii Artmark este delegatul negociator ales de proprietari pentru a se ocupa de vânzarea operei, iar de cealaltă parte, statul român prin Ministerul Culturii. În prezent, negocierile se află în impas şi continuarea lor depinde doar de flexibilitatea ambelor părţi.

„Presa a subliniat cu patos incapacitatea autorităților de a gestiona acest caz, transformându-l într-un adevărat simbol al neputinței noastre funciare de a ne respecta valorile. De fapt, contextul politic din ultimii doi ani a făcut ca negocierile să se întindă pe parcursul mandatelor a trei miniștri ai culturii din trei guverne diferite, ceea ce evident a complicat la maximum situația din toate punctele de vedere”, explică Maria Rus Bojan, dând şi un exemplu cum a rezolvat Franţa un caz similar: „Legea patrimoniului, cel puțin în Franța, este la fel de restrictivă ca la noi, însă a existat o puternică voință politică de a se asuma această achiziție. Acolo există conştiința acestor valori și, apoi, proprietarii lucrărilor au înțeles că dacă nu pot vinde lucrarea în acest mod, ambele state vor putea împiedica vânzarea – având la îndemână mai multe pârghii legale, inclusiv includerea unor excepții legale”.

Articolul integral poate fi citi AICI!

Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!

Surpriza vine de la Operă

afa

Dragii mei, lumea se schimbă. Și ce frumoasă se face! Astă seară am fost la un spectacol al Young Famous Orchestra oferit de femeile de la AFA (și ele, niște grozave, nu obosesc, tot mai găsesc ceva de făcut, dar despre ele am să vă povestesc mai încolo). Ei bine, tinerii din orchestră ca și soliștii sunt de la Opera din Cluj, dirijor e Vlad Agachi, iar Opera, fraților, Opera e condusă de Florin Estefan, care abia a trecut de 30 de ani. Toți sunt din noul val. Ei au desprăfuit Opera, au făcut-o vie, o reinventează. Vedeți, se poate!

Concertele, spectacolele lor se țin cu sălile pline, băieții n-au doar talent, au sclipire, viziune, aleargă prin lume să prindă trenurile vieții, învață, văd, creează. Ei sunt încă un exemplu că România are speranță. Să fiți cu ochii pe ei, așa cum s-a întâmplat cu Școala de la Cluj în pictură, tot așa se poate întâmpla și cu ei. Să stam cu ochii și urechile la ferestrele și hornurile Operei, căci de acolo ne va veni surpriza!

Iar femeile noastre de la AFA au venit pe lume când chiar era nevoie de ele. Cu ani în urmă, eram în biroul unui viceprimar când îmi arată o carte poștală cu imagini din Clujul vechi, cam cu 100 de ani în urmă. Cartea poștală fusese lansată de Societatea Femeilor Ardelene și, cu banii strânși din vânzarea ei, dar și din bijuteriile colectate în pălării la balurile de caritate, femeile de atunci au amenajat Parcul Central, Cetățuia, au donat bani la spitale sau au înființat școli de fete. Ei bine, după cartea aceea poștală am scris o poveste, nu mai știu unde am publicat atunci.

Nu peste mult timp văd că se înființează la Cluj Asociația Femeilor de Afaceri și-mi zic: „Wow!, ce tare!”

Și așa a fost. Ele se ocupă, ca pompierii, de tot ce arde. Într-o primăvară, târâtă de Vlăduț în Grădina Botanică, descopăr că acolo e dezastru, plantele pe cale de dispariție, sălbăticie, mizerie. Scriu, fără speranțe, pe blog. Ei, și ce credeți?, nu trece o săptămână și vine anunțul că AFA strânge fonduri, lucrează cu propriile mâini, face și drege, reface grădina și îi redă frumusețea și strălucirea de altădată. Apoi s-au ocupat de multe altele. Când eram cu soțul meu internat la Institutul Inimii și copleșită de griji, m-am așezat într-un fotoliu pe hol, în fața ochilor îmi apare un raft de bibliotecă cu cărți de tot felul pentru lectură. Ce frumos, ce util – vă dați seama? – cum să nu te scufunzi într-o carte ca să mai uiți de durerile trupului și gândului tău când ești pe patul spitalului? Tot ele făcuseră asta!

Și acum, au organizat spectacolul pentru un nou proiect, CuGeT, e vorba de un concurs de cultură generală pentru elevi. E vorba de educație, aia care te face mare.

Dragi prieteni, ce vreau să vă spun e că nu încetez să descopăr cum Conspirația oamenilor liberi funcționează.

Insuportabila goliciune a fiinţei

albume-traditii

Răsfoind cărţile-albume realizate de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Cluj [*], realizezi că întâlnirea cu fotografia-document-etnografic nu ţine doar de etnografie, nu ţine doar de artă şi nici doar de divertisment folcloric.

Ce ne propun autorii este în fond o introspecţie, o reevaluare subtilă a propriei existenţe şi istorii. Povestea omului care erupe dintre filele volumelor este mai vie, mai consistentă şi mai relevantă decât se crede îndeobşte că ar putea-o face realizarea unor albume şi această reuşită se datorează şi autorilor programului de conservare, pentru că ei n-au mers unilateral pe ilustrarea unor obiceiuri etno-folclorice ci au lărgit conceptul incluzând fotografia cotidianului de tranziţie, fotografia mărturie a trecerii de la o epocă la alta, de la un tip de cultură şi viaţă la altul. Mărturia ei vine până lângă noi, ne arată ce se întâmplă azi în acelaşi cadru în care stă mărturie şi ziua de ieri. Fotografiile artiştilor din albumul intitulat „11 fotografia-document etnografic 2004-2014” sunt decodificări estetice ale unei lumi în transgresie, de la tradiţie la modernitate, focalizând pe acele elemente esenţiale ce compun coloana vertebrală a evoluţiei, a continuităţii, ADN-ul lumii aflate în continuă mişcare. Înţelegi, nemijlocit, rolul fotografiei ca legătură între vremuri şi între culturi. Citește mai departe!

Efectul Colectiv. Suferința este molipsitoare

GabiDiaconu

În dimineața zilei de 31 octombrie, ca urmare a tragediei de la clubul Colectiv, medicul psihiatru, traumatolog, Gabriel Diaconu, a trimis o notificare către Colegiul Psihologilor (COPSI) în vederea organizării unei intervenții de criză în asistența psihologică a victimelor. Colegiul Psihologilor a girat acțiunea și în câteva ore psihologi și psihiatri din clinici de stat sau private, liber-profesioniști, în mod voluntar s-au oferit să lucreze pentru o echipă de intervenție imediată în acordarea suportului psihologic necesar supraviețuitorilor, familiilor victimelor, salvatorilor, medicilor.

„Nimeni nu e scutit de efecte traumatice, răniții sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor, dar și persoanele de la salvare, asistenții, medicii din spitale, chiar și jurnaliștii, toți pot fi marcați și au nevoie de suport posttraumă. Suferința este contagioasă. Halatul alb, microfonul sau furtunul de pompier nu te scutesc să fii afectat, să suferi. Ne confruntăm cu o situație foarte gravă, să vezi trupuri carbonizate nu e o imagine ușor de suportat. E important de știut că intervenția imediată nu lasă suferința să treneze și facem apel la toți cei care au nevoie să vină spre echipele noastre, colegii mei sunt bine pregătiți, sunt certificați de Colegiul Psihologilor, folosesc proceduri standard validate științific, realizează intervenții profesioniste”, a spus pentru revista Sinteza Gabriel Diaconu, coordonatorul acțiunii.

Citește mai departe!

Viața ca o mușama

iisus-tonea

Mai întâi a găsit poza, era într-un ziar. I s-a părut tare de tot, așa că a rupt-o cu degetele, cât mai precis de jur împrejur, încât a rămas un pic ferfenițită. A luat-o și a pus-o la oglinda retrovizoare a camionetei. În ea, Iisus stă cu brațele întinse, ca o pasăre gigant, așezată deasupra unui oraș cu milioane de lumini aprinse. Cum să nu-i fie bine orașului?, și-a zis Beniamin. Cum să nu-ți placă să te trezești dimineața cu ochii în ochii lui larg deschiși peste tine și peste cuibul tău mărunt pierdut în burta lumii? Apoi s-a dus la preotul din sat și acolo a găsit o ilustrată mai bună, cu același Iisus despre care a aflat că stă cocoțat deasupra orașului Rio de Janeiro. Citește mai departe!